O stradă ca oricare alta… (I)

București, 30 septembrie 2024

 

Pe data de 30 septembrie 2024, când am intrat în camera hotelului meu, am deschis, ca deobicei, geamul, ca să las să intre aerul proaspăt al după-amiezii.

Privind afară, am recunoscut o clădire pe care n-o văzusem niciodată sub acest unghi. Cu toate că am locuit, timp de 20 ani, pe această stradă !

Atunci, într-o rară sclipire de inteligență, m-am întrebat « de câtă vreme n-am mai dormit pe această stradă ? »

Un calcul rapid mi-a indicat « 20839 de nopți ». Calcul confirmat, mai apoi, de Inteligența Artificială, sub varianta ei « Copilot ». Cu alte cuvinte 57 ani și 20 zile ! Luând în considerație chiar și anii bisextili !

O viață de om ! Intre 10 septembrie 1967 și 30 septembrie 2024 ! Comparându-le cu cele 7555 zile, între 1 ianuarie 1947 și 10 septembrie 1967, timp în care am locuit pe strada Alexandru Donici din București, această cifră reprezintă aproximativ de 3 ori durata zilelor petrecute în orașul meu natal.

Desigur că, în acești 57 ani, am revenit de nenumărate ori la București. Însă, niciodată n-am locuit pe « strada mea ». Chiar dacă, ani de zile, am locuit în « mahalaua mea », la numai câțiva pași, la hotelul « Reginetta », tot pe str. Vasile Lascăr, la nr. 98.

Însă, în septembrie 2024, adresa « oficială » a hotelului « Sarroglia » este « str. Vasile Lascăr nr. 59, Sector 2, 010665 ». Doar că eu am precizat la rezervare că doresc o cameră cu vederea spre… str. Donici. Se înțelege cu ușurință… de ce !

Momentul indicat nu era prima dată când m-am gândit să pun pe hârtie amintirile mele cu « str. Donici ». Acum mai bine de 20 ani, această idee mi-a venit… într-un restaurant din Veneția ! De ce oare ? Simplu !

Aveam în fața ochilor o carte intitulată « Les balades de Corto Maltese ». În acest volum, celebrul personaj creat de Hugo Pratt, se plimbă prin « orașul amintirilor sale » : Veneția. Mi-am spus atunci că aș putea descrie și eu strada copilăriei mele. Continue reading

Cioco, cioco ! Ciocolata !

Acest text a fost publicat în revista « Siamo di nuovo insieme » no. 127 -128, Aprilie-Iunie 2024, editată de Asociația italienilor din România (RO.AS.IT.)din București.

 

                                                 Hopa! Toată lumea iubește ciocolata!
                                                 O, daaa! Ne place ! E dulce și ne face fericiti!
                                                 Un`, doi, Un`, doi, trei patru!
                                                 Cioco – cioco! Cioco – cioco (clap, clap)
                                                 Cioco – cioco (clap, clap)

(1) SEEYA – Chocolata (Official Music Video) – YouTube

Prin anii ’70, obișnuiam să plec de la Paris cu trenul de noapte, în drum spre Italia. Când ajungeam la Torino, în dimineața următoare, prima « mișcare » era să scot din buzunar bancnota de 10 000 Lit., păstrată de la precedentul voiaj, cu care mă duceam la restaurantul gării. După ce cumpăram ziarul torinez « La Stampa », mă așezam la barul restaurantului și comandam o cafea : primul « espresso » cu adevărat italian, după câteva luni de « abstinență » !

De cele mai multe ori, cafeaua sosea însoțită de o ciocolată, pe care o savuram, citind ziarul local.

Mărturisesc că nu-mi amintesc dacă ciocolata oferită arbora marca « Venchi » ! E foarte probabil, pentru că reputata ciocolaterie torineză cu acest nume exista deja de aproape un secol !

Doar acum vreo 20 ani, în plimbare prin Torino, în căutarea unor « Locali storici d’Italia » am descoperit prăvălia « Venchi ». Continue reading

Un sicilian la Bucureşti

Acest text a fost publicat în revista « Siamo di nuovo insieme », no. 81 – 82, datat iulie – septembrie 2018

 

Bucureşti, 6/06/2018

 

In ultimii ani, de fiecare dată când vin la Bucureşti, locuiesc în cartierul în care am copilărit.

Am descoperit acolo un hotel, deschis nu demult, într-un edificiu construit pe la 1900, în stilul epocii. Hotelul, ţinut de nişte italieni, are chiar şi un restaurant cu specific latin.

Aşa se face că mare parte din clientelă provine din ţara lui Dante. 

In luna mai a acestui an, am remarcat, în hall-ul hotelului, un personaj pitoresc : mic de statură, musculos, bronzat, plimbându-se mai toată vremea  în maiou, cu părul alb şi ochelari de soare. Destul de agitat, el încerca să se descurce în italiană cu recepţionista hotelului, care nu înţelegea totdeauna ce doreşte. 

Am intervenit, ca să-l ajut, şi am descoperit că… voia să cumpere o chitară !

I-am explicat cum se ajunge la un magazin specializat în astfel de produse şi… am plecat la treburile mele ! 

A doua zi, italianul era iar la recepţia hotelului. Cum aveam ceva mai mult timp, l-am întrebat dacă a rezolvat problema.

Aşa am făcut cunoştinţă cu Eligio ! 

Intr-adevăr, el cumpărase chitara, dar acum dorea să achiziţioneze alte accesorii muzicale. Continue reading

O poveste cu Fram, ursul polar

La Bastide Vieille, 10/01/2019

 

Schimbul de mesaje care urmează merită o explicaţie, pentru a fi înţeles pe deplin.

Amicul meu, Ion Mureşanu, arhitect, sculptor şi pasionat etnolog, trăind astăzi la Rio de Janeiro, a părăsit România în 1948.

Ion Mureşanu, la Rio de Janeiro

Intr-un interviu, publicat acum vreo 15 ani, sub titlul Viața începe la 70 de ani! se putea citi:

Ion Mureşanu : Se pare că Cezar Petrescu a scris o carte pentru copii numită “Fram, ursul polar”. Nu ştiu ce-i adevăr şi ce-i fantezie în istoria asta. Pentru că eu aveam un urs pe moşia bunicului meu. Când aveam numai vreo doi ani, mă lăsau să merg în pădure numai dacă plecam cu ursul! Asta e absolut veridic! Acolo erau lupi, vulpi, tot felul de animale. Ursul acesta fusese luat de mititel; un pădurar îi omorâse mama şi rămăseseră doi ursuleţi. Pe urmă, unul a murit, dar celălalt a supravieţuit şi era al meu. Nu’mi aduc aminte cum se numea, dar era teribil de blând. Până când, odată, a omorât un miel şi s’a terminat rău, săracu’… Cezar a luat această istorie şi a transformat-o în “Fram, ursul polar”.

A.I.R.: Există o primă ediţie a cărţii “Fram, ursul polar” cu coperta şi ilustraţiile făcute de Nicolae Tonitza, în numai trei culori, roşu, alb şi negru, care a fost reeditată la Bucureşti, după 1990.  

Iată urmarea : 

Continue reading

Lettre de Mămulari…

File de jurnal

Bucureşti, 9/06/2018

…sau, cum spunea Alphonse Daudet, “Lettre de mon moulin”?

Când am ieşit de la spectacolul pe texte de Ion Pribeagu, jucat la Teatrul evreiesc de stat, dispuneam de două ore, până la etapa următoare : o invitaţie la masă în familie.

Am decis să profit de acest crâmpei de libertate pentru a face o plimbare prin cartierul înconjurător. Era un moment ideal ! Sâmbătă la prânz, o vreme minunată, foarte puţină lume pe stradă, toate magazinele din cartier închise.

Fiind sâmbătă, muzeul sau sinagoga evreiască, puţinele edificii oficiale care mai rămân din ceeace a fost odată « cartierul evreiesc », erau închise. Spre marea uimire a unei tinere perechi de israelieni, care doreau să viziteze Templul Coral, recent redeschis după o restaurare de cam un deceniu.

Amintirile mele din copilărie cu Templu Coral sunt prea numeroase pentru a fi descrise aici. Menţionez numai serviciile religioase la care solista era soprana vedetă a Operei de stat.

Sau sunetul şofarului, care-mi răsună în urechi: “Tăchiu-tăriu-tărutututu!

Insă sărbătoarea mea preferată era Sucot, pentru că atunci…copiii agitau drapele cu gutui sau mere-n băţ şi se aruncau bomboane pe care toţi se băteau să le adune !

Asta, înainte de 1958 şi de plecarea masivă a evreilor din ţară. Continue reading

Cafeluţa-i cu caimac…

File de jurnal

Bucureşti, 3/06/2018

 

                                          …hopa, ţupa şi-un gândac !

Acum vreo 3 ani, pe 25/07/2015, scriam într-un text în care vorbeam despre cafelele copilăriei mele : 

« Imi amintesc de vremea când aveam vreo 6 sau 7 ani şi când, după sacrosanta siestă de după-amiază în casa bunicilor mei, ne regăseam în salon pe la ora 17h00 şi bunicul meu se instala într-un fotoliu cu râşniţa de cafea în mână. El măcina atunci un amestec de boabe special comandat, care urma să dea materia primă pentru obţinerea băuturii pe care bunicii mei aveau să o deguste îndelung, tăifăsuind şi comentând noutăţile zilei. Eu n-aveam voie să beau cafea –« Asta nu-i pentru copii ! »- însă profitam de comentariile bunicului meu privind calitatea amestecului, granulometria obţinută, nivelul torefacţiunii…

Astfel am aflat că cel mai bun melanj de cafea din lume este « o treime Ceylon, o treime Moka, o treime Maragogype » ! Mi-au trebuit aproape 40 ani ca să descopăr ce înseamnă « Maragogype » : este numele unui sat de lângă Bahia, în Brazilia, unde această varietate de cafea arabica, cu boabe mari, a fost descoperită pentru prima dată. Deci « amestecul ideal » trebuia să conţină cafea produsă pe trei continente : Asia, Orientul Mijlociu şi America Latină ! »

In luna martie a acestui an, mă aflam în prăvălia unui comerciant din Rio de Janeiro, marele specialist al cafelei din toate colţurile lumii, « Armazem 331 ».

Mi-am spus că acum e momentul de a gusta o cafea făcută cu soiul « Maragogype », despre care auzisem cu vreo 60 ani în urmă, dar pe care nu-l văzusem nicicând. Am cerut deci… o cafea « Maragogype » ! Continue reading

Povestea tabloului care a traversat cinci ţări… (II)

…şi a făcut un pui !

 

Secondo tempo !

 

Atena, 3/12/2017

Mărturisesc că, în mai bine de 40 ani de vizite repetate la Atena, nu am locuit niciodată în cartierul « Omonia » !

L-am considerat dintotdeauna prea modern, prea impersonal, prea « geometric ». Alegeam, de-a lungul anilor, un hotel lângă “Syntagma”, alături de “Plaka”, o zonă mai tradiţională, mai tipică şi, în ultimii ani, mai boemă. 

Insă, de această dată, am decis să fac o nouă experienţă, cu atât mai mult cu cât preţul camerei, la hotelul « Vienna », era foarte atractiv ! 

Aflat pe o arteră majoră a oraşului, care duce de la « Omonia » la Pireu, îmi imaginam că voi da peste un cartier grecesc al anilor ’30 – ’50. 

Aşa şi este… pe artera principală ! Pentru că, după ce dai colţul, te trezeşti undeva… între Etiopia, Pakistan şi Maroc! Până şi vânzătorul de la chioşcul de ziare nu vorbeşte decât… pakistaneza sau o engleză foarte aproximativă. Normal ! N-a sosit în Grecia decât de două luni ! 

De altfel, toate prăvăliile care vând sau repară telefoane (poţi întâlni până la cinci pe aceeaşi stradă !) sunt ţinute numai de pakistanezi. Şi mi s-a spus, în mod confidenţial, că toţi ar veni din aceeaşi familie ! De unde, « unitatea » preţurilor cerute !  Continue reading

Povestea tabloului care a traversat cinci ţări… (I)

…şi a făcut un pui !

Scenariu pentru un program « reality show » sau “road movie” de televiziune  

Roma, 13/10/2017 

In octombrie 2016, eram la Roma şi, mai mult ca să treacă timpul, am intrat în magazinul unui anticar, de pe « Via dela Scrofa ».

Acolo am văzut un tablou care mi-a plăcut. Ah ! Nu era cine ştie ce ! O vedere dintr-un port în sudul peninsulei, cu câteva bărci cu pânze şi nişte personaje în faţa unor case mediteraneene. Tabloul, care poartă o semnătură ininteligibilă, este pictat pe lemn de placaj şi are dimensiunile de 50cm X 30cm. 

 

N-am rezistat tentaţiei şi l-am cumpărat pe nimica toată. Il vedeam deja pe peretele casei noastre din Languedoc. Numai că, mai întâi, trebuia să-i găsesc un cadru potrivit. Nicio problemă ! La Roma mişună atelierele de « corniciai », cu o varietate de rame fără egal în lume. 

Am intrat în prăvălia celui din colţul străzii, chiar alături de hotelul meu.

Am ales un cadru care se potrivea cu tabloul meu şi l-am întrebat pe patron care e preţul :

Continue reading