Veneția, 17/06/2025

« Il ultimo gelatto »

După această „întâlnire neașteptată”, timpul disponibil pentru alte activități era foarte limitat!

Nici nu mai putea fi vorba de „Slow food”!

M-am mulțumit cu o salată (iar o „caprese”!) și cu un „Aperol Spritz”.

Mărturisesc că, în cei 55 ani de vizite repetate la Veneția, n-am consumat de multe ori această băutură portocalie. În ciuda caracterului ei ”istoric”!

Pentru memorie:

„Aperol Spritz, acest cocktail spumant cu o culoare portocalie strălucitoare, este mult mai mult decât o simplă băutură de vară: este un simbol al Italiei moderne, cu o istorie care îmbină moștenirea austriacă, creativitatea venețiană și marketingul strălucit.

Creat în 1919 la Padova de frații Luigi și Silvio Barbieri, Aperol este un aperitiv cu conținut scăzut de alcool (11 până la 15%, în funcție de țară) preparat cu portocale amare, rubarbă, gențiană și ierburi aromatice.

Numele său este inspirat de cuvântul francez „apéro”, auzit de Silvio în timpul unei călătorii la Paris.  Însă « Spritzul » datează de la sfârșitul secolului al XVIII-lea, în timpul dominației austriece în Regatul Lombardo-Venețian. Soldații austrieci au considerat vinurile locale prea tari și le „stropeau” cu apă spumantă – de unde și cuvântul Spritz, derivat din germanul spritzen (a stropi).

La începutul secolului al XX-lea, au fost adăugate bitter-uri precum Select sau Aperol, dând naștere variațiilor moderne.

În anii 1950, rețeta de Aperol + Prosecco + apă carbogazoasă a devenit populară, în parte datorită reclamei de televiziune italiene (Il Carosello).

Cocktailul a devenit un aperitiv italian emblematic, în special în nordul țării.

Începând cu anii 2000, grupul Campari, proprietarul mărcii, a dus Aperol Spritz la faimă internațională.”

Asta este „prezentarea oficială”! Care nu menționează derivele recente!

Cum „supraturismul” este boala „erei post-Covid”, inițiată la Veneția, poate mai devreme decât în colțurile lumii unde ea „gangrenează”  azi turismul mondial, aici au apărut și primele „contraotrăvuri”!

Explic! 

Azi, în orice restaurant, chiar și în zonele hiperturistice ale orașului, găsești un „Menu turistic” la 17 Euro, însoțit de un „Aperol Spritz” la… 3,50 Euro! Este „un produit d’appel” !

Însă, prețul unui „Aperol Spritz” poate varia… de la 1 la 4!

Prețul mediu al unui Aperol Spritz în Veneția:

 Locație                                                                             Preț aproximativ

 Bar local în afara zonelor turistice                                           3,50 € – 5 €

 Terasă pe malul canalului sau piață faimoasă                         6 € – 9 €

 Cafenele foarte turistice (de exemplu, Piazza San Marco)   10 € – 14 €

Iată o superbă afacere de „marketing”!

Când prețul unui pahar de vin  este, în general, de… 5 Euro!

Iar „Aperol Spritz”-ul este… mai mult apă și colorant!

Chiar din prima seară, la Veneția, am încins conversația cu două vecine de masă, două tinere sosite de la Vancouver, pe malul Pacificului canadian.

Am remarcat că au comandat fiecare un „Aperol Spritz” și o farfurie de « pastasciutta ». Adică, « minimum sindical » !

După multe alte subiecte, am abordat și pe cel al « gastronomiei italiene ». Le-am întrebat « cum ați ales acest menu ? ».

Mi-au explicat că este « cel mai abordabil și că este sfatul ghidului consultat (pe e-phone !) ». Și că ele, « în tot cazul, nu mănâncă prea mult ! »

Eu, m-am mulțumit, mai întâi, cu un « Prosciutto e Melone » :

« Un aperitiv italian răcoritor : Prosciutto e Melone este un aperitiv italian clasic, preparat cu felii subțiri de șuncă de Parma și pepene galben. Șunca și pepenele galben sunt servite împreună, însoțite de un strop de oțet balsamic pentru o aromă răcoritoare. »

Urmat de « linguine al nero di sepia » :

« Linguine cu cerneală de calamar este un prim fel clasic, în special în bucătăria venețiană și siciliană. Acest preparat cu culori neobișnuite combină istoria, aroma și marea într-un singur fel de mâncare. Cerneala naturală, obținută din sepie, a fost folosită din cele mai vechi timpuri, dar aroma sa intensă o face unul dintre cele mai populare condimente din bucătărie. Diferențele între rețetele dintr-o regiune și alta sunt foarte reduse.”

Am terminat cu clasicul „Tiramisu”, totul însoțit de juma’ de Vino bianco del Veneto.

 „A la guerre, comme à la guerre!”

Însă, când a fost servit „Aperol Spritz-ul” vecinelor mele, am auzit comentariul tânărului „cameriere”: „Un Spritz adevărat, signorina ! Nu cel pentru turiști. Cel pe care l-am băut aici, dintotdeauna.”

Ah, italienii! „Voici des gens qui savent parler aux femmes !”

 *   *   *

Acum, însă, nu era vreme de toate astea !

Trebuia să prind « vaporetto »-ul « Alilaguna » pentru a ajunge la aeroport la vreme.

E drept că, și în acest domeniu, am trăit o “aventură de neuitat » !

În vara anului 1988, atunci când fiul meu avea doar 3 luni, am fost invitați la nunta amicului meu Jean-Marc cu Irmi.

Am povestit (pațial) acest episod în diferite texte (în română și în italiană):

Cum am descoperit « Baio de Sampeyre » ! (complement) | ADRIAN ROZEI

Însă, ceea ce n-am povestit, încă, a fost întoarcerea din Veneția la Aeroportul “Marco Polo”!

Remarcasem, atunci, că “Alilaguna” avea curse zilnice de la Piazza San Marco la Aeroportul « Marco Polo », la fiecare oră, între 7h00 și 22h00, mereu la « …și 20min. » !

Pentru a nu rata decolarea avionului, trebuia să luam cursa de la ora 14h20.

Doar că, atunci când am sosit la debarcader, am constatat că singura cursă suprimată era… cea de la 14h20 !

Ce puteam face ca să nu ratăm avionul? Am alergat la “Danieli”, cu “arme și bagaje”, (cum zic francejii !). “Bagaje” consistente, ca pentru un “sugaci” de 3 luni!

La « Danieli », puteai închiria un « motoscafo » -Taxi, care te ducea la aeroport, pentru suma (în 1988 !) de 400 FF, echivalentul a cca. 65 Euro de azi ! N-aveam de ales !

Am plătit… ș’am plecat ! Nici astăzi, nu regret această « investiție » !

Nu numai că, timp de jumătate de oră, …m-am simțit ca un prinț, dar panorama Veneției, luminată de soarele după-amiezei, văzută din viteza « moto-taxiului », mi-a lăsat o amintire de neuitat ! În plus, mi-am scos « walk-man »-ul cu muzică italiană la “full”! Astfel, acopeream zgomotul motorului!

Îl țineam de mânuță pe fiul meu și urlam cu solista :

« Prendi questa mano, zingara,
dimmi pure che destino avrò,
parla del mio amore, io non ho paura
perché lo so che ormai non m’appartiene. »

Vidéos Bing Iva Zanicchi – Zingara

Am verificat la aeroport : azi, aceeași « plăcere », costă… 170 Euro (preț oficial, înainte de « târguire » sau când vreo « sindrofie » de milionar n-a monopolizat toate mijloacele de transport) ! 

 *   *   *

Pe 17/06, challange-ul era diferit !

La sosirea în aeroport, la Veneția, am ales… « Alilaguna ».

De asta, țineam să ajung la « Marco Polo » ! Acum, transportul colectiv, cu motoscaful, costă doar…  18 Euro (andata e ritorno). Navetele pleacă la fiecare 15 min.! Chiar și “supraturismul” are părți pozitive! LOL

La dus, între “Marco Polo » și « Ponte di Rialto », am ales… bordul stâng al navei.

Acolo de unde vezi insulele din lagună, Isola di San Michele (cimitirul), Porto Marghera, Fondamenta Nova… Urmat de Canale di Cannaregio, Tre Archi, le Guglie, Ca’ Pozzo… înainte de a intra pe Canal Grande de care  mă leagă « o poveste » de (aproape) fiecare palat ! 

La întoarcere, am ales celălalt bord, ca să pot compara.

Ei, bine ! Îl prefer pe primul ! Poate că e pentru că în Cannaregio, San Marco și Castello am locuit de mai multe ori decât la San Polo și Dorsoduro? Sau pentru că cele mai multe « experiențe » le-am trăit aici !

Chi lo sa ?

Însă acum, ajuns în aeoport, suficient de devreme, mi-am amintit că… nu mi-am mâncat desertul !

A începe să caut un affogato al café… era imposibil ! În schimb, o înghețată… e ușor !

Cu atât mai mult cu cât standuri « Venchi » pot fi găsite în fiecare terminal.

Mi-am amintit de textul : Cioco, cioco ! Ciocolata ! | ADRIAN ROZEI

În care scriam :

« Desigur că toți locuitorii Capitalei cunosc cofetăria „Venchi”, situată într-o localizare „strategică”: pe Calea Victoriei, chiar peste drum de Muzeul George Enescu.

De altfel, un comentariu de pe net spune:

„Această cafenea și Muzeul George Enescu par a fi foarte atractive pentru turiști. Oaspeții pot comanda un « gelato » delicios la Venchi. Testați aici și o cafea delicioasă. Un personal relaxat îi așteaptă pe oaspeți pe tot parcursul anului. Localul oferă oaspeților săi servicii de calitate. Recomandăm acest loc și pentru că propune prețuri corecte. O atmosferă confortabilă este ceea ce caracterizează acest loc. Utilizatorii Google au acordat acestei cafenele o cotă de 4,3. »

În mod straniu, s-ar zice că, la București, „Venchi” mizează mai mult pe înghețată, decât pe ciocolată ! Misterele marketingului internațional ! »

Acum a sosit momentul potrivit pentru a « testa » înghețata « Venchi » !

Ceea ce am și făcut!

Pentru un aviz autorizat, voi face încă un test. La Torino sau… oare pot avea încredere în sucursala de la Paris ?

Îmi amintesc de afirmațiile amicilor mei din România, care susțin și azi, precum că « Nescafé »-ul adus din Franța este mai bun decât cel cumpărat în România.  

Straniu !

 *   *   *

Aici se termină turul Europei cu cafenelele din orașele menționate în textul : « La o cafea, în Bucureștiul de altădată », semnat de Ioana Popa.

Ce păcat că autoarea n-a listat și alte orașe cu niscaiva cafenele celebre !

Eu, mai am povești în stock !

Însă, nu știu dacă cititorii mei mai au, încă,… răbdare !

 

 Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, august 2025