File de jurnal

Bucureşti, 9/06/2018

…sau, cum spunea Alphonse Daudet, “Lettre de mon moulin”?

Când am ieşit de la spectacolul pe texte de Ion Pribeagu, jucat la Teatrul evreiesc de stat, dispuneam de două ore, până la etapa următoare : o invitaţie la masă în familie.

Am decis să profit de acest crâmpei de libertate pentru a face o plimbare prin cartierul înconjurător. Era un moment ideal ! Sâmbătă la prânz, o vreme minunată, foarte puţină lume pe stradă, toate magazinele din cartier închise.

Fiind sâmbătă, muzeul sau sinagoga evreiască, puţinele edificii oficiale care mai rămân din ceeace a fost odată « cartierul evreiesc », erau închise. Spre marea uimire a unei tinere perechi de israelieni, care doreau să viziteze Templul Coral, recent redeschis după o restaurare de cam un deceniu.

Amintirile mele din copilărie cu Templu Coral sunt prea numeroase pentru a fi descrise aici. Menţionez numai serviciile religioase la care solista era soprana vedetă a Operei de stat.

Sau sunetul şofarului, care-mi răsună în urechi: “Tăchiu-tăriu-tărutututu!”

Insă sărbătoarea mea preferată era Sucot, pentru că atunci…copiii agitau drapele cu gutui sau mere-n băţ şi se aruncau bomboane pe care toţi se băteau să le adune !

Asta, înainte de 1958 şi de plecarea masivă a evreilor din ţară.

Cei care doresc să aibă o imagine a genului de muzică interpretat cu ocazia sărbătorilor de Yom Kippur, pot asculta :

Insă acum am decis să dau o raită printre rămăşiţele cartierului pe care-l ştiam (nu prea bine !), acum 60 ani.

Sinagoga Mare, unde n-am pus niciodată piciorul înainte de 1990, pare cam stingheră, înconjurată de blocuri ceauşiste. Dar monumentele şi piaţeta din vecinătate, bine restaurate, vopsite, îngrijite, nou-nouţe, seamănă, mai degrabă cu un Disneyworld fabricat pentru americani în căutarea unor tradiţii…pe care nu le-au cunoscut ! Desigur că evenimentele dureroase, care s-au petrecut aici, acum opt decenii, trebuie  amintite şi respectate. Dar de ce în…engleză ? Ca pentru vizitatorii unui parc tematic !

Proababil că mult mai autentică şi realistă este ambianţa « insuliţelor », care au scăpat furiei distrugătoare a comunismului. Pentru că ajunge să cercetezi casele, edificiile, piaţetele minuscule din împrejurimi, ca să poţi reconstitui, cu ajutorul unei importante doze de imaginaţie, aspectul cartierului ce se întindea între str. Mămulari şi, să zicem, începutul Căii Moşilor.

Aici poţi întâlni, uneori ascunse în spatele unor blocuri neterminate de trei decenii, case în stil « neo-gotic »,  « Art Nouveau », « Art déco » sau de un stil « neo-românesc » greu de definit, …lipite unele de altele.

Mai toate, cu curţi, grădiniţe, scuaruri verzi, năpădite de flori şi tufişuri, care uneori urcă până la doi metri înălţime!

Desigur că amestecătura de case renovate, cu culori vii, şi de « ruine în picioare » este impactantă. Insă lucrurile evoluează şi aici în mod pozitiv.

Un exemplu ?

In luna octombrie 2017, trecând pe str. Radu Calomfirescu, am remarcat cu durere că vila care purta în trecut placa indicând prezenţa în această casă a Dr. Păulescu, creatorul insulinei, era abandonată. Chiar şi placa, dispăruse !

Ei bine, în mai 2018, am descoperit că vila este în şantier cu menţiunea :

« Reabilitare construcţie corp C1 şi refacere împrejmuire »
Str. Calomfirescu 15
Data de începere a lucrărilor : Ian. 2018
 Data de finalizare a lucrărilor : Ian. 2020 

Pe strada Calomfirescu, trec deseori. Aici, într-o casă cu parter şi etaj, au locuit, în anii ’30, tatăl şi bunicii mei. De unde ştiu asta ? Simplu ! Adresa e indicată în Anuarul Şcolii de Mine din St. Etienne în 1933, din care am găsit un exemplar, acum vreo 15 ani, într-un « déballage », la Ile-sur-Sorgue, în Provence.

Imediat, l-am arătat tatălui meu, care mi-a descris « geografia » locului, din memorie. El avea, pe atunci, mai bine de 90 ani !

Am revenit la adresa indicată în Anuar. Acolo, am dat peste o doamnă în vârstă care-şi amintea de numele bunicilor mei, pentru că ea sosise în această casă exact după plecarea lor!

Strada Radu Calomfirescu este, de altfel, un bun exemplu al contradicţiilor lumii Bucureştene dintr-al doilea deceniu al secolului XXI. Aici se învecinează imense edificii în ruină, case restaurate, construite în secolul XIX, curţi cu flori… « minune mare »* sau altele unde a fost aruncat … tot ce-ţi poţi imagina, de zeci de ani. Maldăre de gunoi, pe lângă care treci… înspre un cabinet medical !

Insă colţul meu preferat este cel al prăvăliilor cu meşteşugari ca acum zeci de ani. Aici am remarcat pe lista de preţuri,  «Lipit pantofi (negociabil) » ! Nu ca la MEGA-Image, unde preţul e fix ! 

Peste drum de Calea Moşilor, o altă insuliţă are un « profil » complet diferit. Pe uliţa care trece prin faţa bisericii « Răzvan », poţi întâlni poarta unor greci, cu coroanele de flori instalate de Paşti sau  placa de fontă turnată la Braşov, în 1929.

Aş mai avea multe lucruri de descoperit în acest colţ, tradiţional, din inima Bucureştiului. Insă, sunt aşteptat la masă !

Dar zecile de fotografii luate în aceste două ore de « cu bastonul prin Bucureşti »**, vor rămâne o mărturie concretă a « cum a fost odată ». Şi cândva, peste câţiva ani de zile, când întregul cartier va fi restaurat, le voi putea demonstra cârcotaşilor ce se îndoiesc dacă « aşa a fost odată », realitatea acestei zile de iunie.

Aştept cu nerăbdare acea zi !

 

                                       Adrian Irvin ROZEI

                                       Bucureşti, iunie 2018

---

*

« …Şorţ cu flori, minune mare –
Nu-s eu fată ca oricare:
Mama poate fi făloasă.
Că mă are…”

La oglindă – George Coşbuc

**

“Bucureștii au un farmec imprecis, şi cu atât mai decisiv absoarbe, catifelează şi digeră. Străinului nu i se arată monumente nemaivăzute, colecții moarte, muzee mai mari şi mai bine înzestrate decât ale țărilor cu o veche cultură a pietrei şi a canalizării. Străinul ia contact prin toate ventuzele lui cu viața, încă de la gară. Viața este pe stradă, mai mult decât într-alte părți ale continentului, unde populațiile țin în rezervă pentru zidurile închise un secret al personalității de multe ori derizoriu. Ulița și mahalaua românească intră pretutindeni nestânjenită.”

Tudor Arghezi – Cu bastonul prin Bucureşti