Cum reuşeau evreii să scoată din ţară cocoşei de aur. Povestea monedelor „Ardealul nostru“ care au făcut înconjurul lumii pe un portavion SUA
1 august 2022, 06:13 de Mariana Iancu
În fiecare familie de evrei care a părăsit România după cel de-al Doilea Război Mondial şi până la căderea comunismului există o poveste legată de averile pe care urmaşii lui David au reuşit să le ducă în Ţara Sfântă sau în Occident.
În decursul istoriei, statul român nu a avut o politică consecventă faţă de evrei, fiindu-le permis să emigreze doar în anumite perioade. Continue reading →
« Le pot d’bégonias c’est pour mon papa, Mais les gros diamants c’est pour ma maman. Le plus beau c’est tout l’temps pour ma mère, Le plus moche c’est tout l’temps pour mon père… »
“C’est Pour Mon Papa” – Georges Milton
Miercuri, 5/05/2021
Floricica 9
Pe Luiza am cunoscut-o la sfârşitul anilor ’70, la bordul unui avion, între Paris şi Tel Aviv. Ea făcea parte dintr-un grup de agenţi de voiaj, care participau la un « eductour », o călătorie de cunoaştere a destinaţiei pe care o vindeau. In cazul Luizei, la Lyon, oraşul de unde ea era originară.
Luiza era… un amestec original : tatăl ei era berber din munţii Algeriei, iar mama sa era elveţiană… din Polonia ! Adică, refugiată, copil fiind, în timpul războiului, la Zürich.
Cu Luiza, ne-am revăzut în timpul săptămânii de sejur în Israel şi am devenit… prieteni intimi. In continuare, ea venea să mă vadă, la Paris, mai ales când părinţii mei erau plecaţi în vacanţă !
Timpul a trecut, şi Luiza s-a instalat în Elveţia, unde a cunoscut un elveţian cu care s-a şi căsătorit, devenind « bourgeoise de Vevey ». Aşa se face că, după ce am participat, împreună cu soţia mea, la nunta Luizei şi ne-am bucurat de naşterea fiicei ei, Leila, treceam şi mă opream o zi sau două, cam în fiecare an, pe la Vevey, în drum către sau dinspre Italia.
Pe urmă, fii mei şi Leila au devenit buni prieteni.
Din nefericire, Luiza ne-a părăsit, răpusă de o boală nemiloasă, în 2013. Ea a cerut ca cenuşa ei să fie aruncată în apa Rhônului, la confluenţa lui cu Saôna, în inima oraşului Lyon.
Din cauze independente de voinţa mea, n-am putut asista la această ceremonie. Insă, câteva luni mai târziu, m-am oprit la Lyon şi am aruncat câteva flori în apa fluviului, cu care Luiza a plecat spre « la Grande bleue » pentru eternitate.
La ultima întâlnire cu Luiza, la Vevey, ascultând poveştile mele legate de amenajările în curs la Bastide Vieille, ea s-a dus, a scotocit printr-un dulap şi a sosit cu… o clanţă dublă.
« E un cadou pentru casa voastră ! »
Intr-adevăr, era foarte potrivit, pentru că, la Vevey, Luiza locuia într-o vilă cu o vedere unică spre Alpi, înconjurată de un teren important, plantat cu flori şi cu arbori fructiferi, cu plante de munte şi trandafiri « grimpants ».
Clanţa Luizei a rămas aproape zece ani într-un dulap.
Acum vreo săptămână, clanţa uşii noastre, care dă spre grădină, s-a spart. Era făcută din ceramică colorată şi avea poate… o sută de ani!
Atunci, mi-am spus că ar fi momentul să instalăm « clanţa Luizei » !
E un nou buchet de « floricele », instalate la Bastide. Şi, de fiecare dată, când voi deschide uşa, voi avea sentimentul că… dau mâna cu Luiza !
CP din Bucuresti răspunde:
O clanță cum nu se poate mai potrivită și mai… “explicită” pentru ușa spre grădină!
FC din Buenos Aires scrie :
Ce poveste care mişcă sentimentele !
Joi, 6/05/2021
Floricica 10
Habar n-aveam că “Lilacina Floribunda”, (clematita mea violetă!) este atât de orgolioasă!
Acum 4 zile, a decis că « Voi arăta eu ce ştiu să fac! » şi… a mai scos imediat o floare !
Oare va continua tot aşa zi de zi ?
Voi vedea !
CP din Bucureşti scrie :
Este frumoasă tare!
Întotdeauna mi-au plăcut clematitele (în general am o preferință pentru florile cu culorile simple, din specii “primitive”, cum este toată familia anemonelor, dedițeilor, clematitelor), cu condiția să aibă această culoare violet intens, nu versiuni spălăcite de mov, roz, sau culori intermediare între mov şi roz …
RNS din Boulogne comentează :
Ai devenit complètement gaga, cu flocirelele tale !
Vineri, 7/05/2021
Floricica 11
Am mai cumpărat nişte flori, trei cactuşi, doi arbuşti…
Acum, trebuie să le plantăm !
Un amic mi-a spus : « Bagi tu degetele’n pământ ? M-aş mira ! »
I-am răspuns: « Adevăratul grădinar este cel care concepe grădina !
Cei ce “trag la lopată” sunt… cu milioanele. Le Nôtre* e numai unu’ ! »
Cu alte cuvinte :
« Spiritul trebuie să domine materia ! »
*André Le Nôtre sau André Le Nostre, născut la 12 martie 1613 la Paris, unde a murit la 15 septembrie 1700, a fost grădinar al regelui Ludovic al XIV-lea, între 1645 și 1700 și a avut sarcina specială de a proiecta aspectul parcului și grădinilor din castelul de la Versailles, dar și cel din Vaux-le-Vicomte și Chantilly…
CP din Bucureşti comentează :
Nu-i chiar așa dramatic, petuniile văd că sunt de atârnat deci nu trebuie îngropate, iar salviile (așa le spunea aici bunica plantelor cu flori roșii, știu și știa și ea că salvia cu rol de plantă condimentară este cu totul altceva), crăițele și begoniile pitice (zise și ‘flori de gheață’ sau ‘ghețișoare’) nu sunt așa de multe încât să-ți distrugi mâinile dacă le plantezi, căci văd că vin în păhăruțe de unde le scoți cu pământul lor cu tot, doar să le pui în “cuiburi” și să bătătorești apoi puțin în jur. Mai periculos decât “băgatul mâinilor în pământ” mi se pare a fi … băgatul mâinilor în… cactuși. Ai grijă!
AG din Neuchâtel scrie :
Ca sa concepi ceva, trebuie sa te pricepi la acel ceva. Iar pentru asta trebuie sa ai umilinta sa inveti, iar invatatura se face in tacere si nu in spuma de cuvinte…
AIR îi răspunde:
Când a sosit pentru prima dată la Elysée, pentru a prelua noua sa funcţie, Paul Guimard* a trebuit să completeze o fişă cu tot felul de detalii, privind studiile, diplomele obţinute, experienţa profesinală etc.
El, care n-avea nici măcar bacalaureatul, a şters totul şi a completat cu : “Sait lire et écrire.”
De câte ori cineva mă întreabă : « Da’ de unde ştii tu toate astea ? », răspund : « Pentru că părinţii mei m-au trimis la şcoală ca să învăţ să scriu şi să citesc ! ».
Ajunge ! « Intelligenti pauca ! »
*„Paul Guimard este un scriitor și jurnalist francez, născut la 3 martie 1921 în Saint-Mars-la-Jaille (Loire-Atlantique) și decedat la 2 mai 2004, la Hyères (Var). În 1981, după victoria lui François Mitterrand în alegerile prezidențiale, a fost numit consilier al președintelui Republicii, funcție pe care a ocupat-o până în august 1982.”
Sâmbătă, 8/05/2021
Floricica 12
„Morgen, morgen nur nicht heute, sagen alle faulen leute!”
Adică „Mâine, mâine, numai să nu fie azi, spun toţi oamenii leneşi!”Eu sunt un „leneş”… şi nu de azi, de ieri!
Când aveam vreo15 ani, auzeam cântându-se „Internaţionala” cu versurile „ …cei leneşi plece unde vor!”.
Drept care, spuneam: „Eu sunt leneş! Lăsaţi-mă să plec în Franţa!”
Probabil că „cine trebuie” m-a auzit, ş’am plecat în Franţa!Deşi nu mai e nevoie, am rămas… tot leneş!
Aşa că am decis să încep… cu ce e cel mai simplu: am agăţat petuniile alb/albastre pe robinetul de bronz, peste fântâna de piatră din curtea noastră.
După care… m-am dus să mă odihnesc!
Asta, pentru că-mi amintesc un străvechi proverb românesc: „Nu fă azi ce poţi face mâine… cu mâna altuia!”
MFS din Madrid scrie:
Nu esti de loc lenes. Esti un geniu cu o memorie exceptionala si cu interese foarte diverse pe care le urmaresti de la incertitudine pana la sfarsit.
Duminică, 9/05/2021
Floricica 13
Pe la sfârşitul anilor ’50, puteai auzi pe undele postului de radio naţional din România, o melodie, interpretată de Florin Dorian, acompaniat de Ansamblul Radio, intitulată « Infloreşte ţara mea ! ».
Ea spunea :
« Infloreşte ţara mea, Fiin’ că pe soarta ei Azi e stăpână ea ! Şi plugar şi muncitor, Cu tot sufletu’dau zor, Fiin’ că ştiu că’i ţara lor! »
etc., etc.
Numai că noi modificasem un pic cuvintele, şi cântam cu mult
avânt revoluţionar :
« Infloreşte mazărea, Fiin’ că pe soarta ei Azi e stpână ea ! Fiecare bobişor Are câte un viermişor, Spre mândria viermilor! ».
* * *
La noi, nu existà… mazăre ! Insă, înfloresc trandafirii.
Tocmai de asta, am ales azi, imaginea ataşată.
Nu! N’am vrut să dau de înţeles că la « Bastide Vieille » trăim într-o închisoare.
Doamne fereşte ! Chiar dacă, până acum 6 zile, nu ne puteam îndepărta de ea cu mai mult de 10 Km.
In realitate, fereastra cu gratii, care se află în porumbarul din sec. XIV aflat la intrarea casei, dădea, acum un secol, în biroul administratorului Domeniului. Care, în Occitanie, se numeşte « ramounét », în occitană sau « ramoné », în franceză.
«În trecut, „ramounét”-ul, administratorul unei proprietăți viticole, avea întreaga responsabilitate pentru recolte, personal, servitori și zilieri, fermă și animale, în numele unui proprietar. El locuia împreună cu familia și, uneori, personalul fermei într-un edificiu din proprietate numit „ramonetage”».
Cum în acest birou se făceau plăţile muncitorilor agricoli, administratorul dispunea de un « safe », în care încuia lichidităţile disponibile, precum şi documentele importante. Iar, pentru mai multă siguranţă, instalase şi gratii la fereastră.
Câtăva vreme după ce am sosit la Bastide, am înlocuit hârta de pe pereţii biroului.
Miracol ! In spatele hârtiei am dat peste… un safe! Cum n-aveam cheia, a trebuit să-l “smulgem” din perete cu un “pick-hammer”.
Când am reuşit să-l scoatem, am auzit un zgomot metalic, care ieşea din interiorul lui!
Desigur că am “fantasmat”, imaginând “comoara” ascunsă acolo!
Ne-am dus cu safe-ul la Béziers, unde se află o sociatate renumită în acest domeniu. Ei au găsit imediat o cheie potrivită şi au deschis poarta safe-ului.
Inăuntru, am descoperit… o bucată de tablă!
Astfel, am înţeles că, adevărata comoară… sunt trandafirii care încadrează fereastra!
Cum trebuia să închidem gaura din zid, ne-am tot întrebat “ce vom face cu ea?”. In cele din urmă, am decis să lăsăm, într-un sac de plastic ermetic închis, “un document” care povesteşte istoria locului, data şi numele celor ce au lăsat acest mesaj, sub noul tapet.
Te rog să nu spui nimănui această « poveste ». Cine ştie când, peste câteva secole, cineva o să găsească mesajul nostru?
Nu e « une bouteille à la mer », ci « o sticlă în perete » !
Luni, 10/05/2021
Floricica 14
„Regele Ferdinand I, purta un interes adânc Botanicei Carpatine. Erboriza flori și căuta cu pasiune planta Polygala Chamabuxus, pe care însă n-a reușit a o găsi în munții Bucegi.Planta denumită și Floarea Regelui Ferdinand a fost descoperită și culeasă în ultimul timp pe brânele prăpăstioase subalpine ale Vânturișului de dl. M. Haret, președintele Touring-Clubului României.”
Am primit aceste informaţii mulţumită textului scris de un amic din Galaţi, o cronică referitoare la „Revista ONT” din 1938.
Mărturisesc că n’auzisem niciodată ceva despre „Polygala Chamabuxus”!
Am căutat, deci, „istoria” ei şi am descoperit că:
Polygala chamaebuxus Grandiflora își datorează numele de „Fals cimişir”(Faux buis) asemănării frunzelor sale mici, veșnic verzi, cu cele ale arbustului cu acest nume. Aici se încheie comparația dintre aceste două plante: Polygala noastră este mai degrabă o plantă perenă cu o tulpină lemnoasă, târâtoare, a cărei înflorire destul de timpurie de primăvară nu trece neobservată, mai ales în zonele semi-umbrite, unde este foarte populară…”
Mai mult:
„Polygala chamaebuxus aparține familiei Polygalaceae. Este originară din Alpi (Savoia, Dauphiné, Provence), Pirineii de Est (Ceret) și Europa Centrală. Este o specie botanică montană de sol stâncos, calcaros până la foarte calcaros sau dimpotrivă ușor acid, răspândită din Franța până în România”.
Asta chiar că-i o surpriză! „V’a să zică”, această „floricică” are ca limite ale existenţei sale europene tocmai ţările în care am trăit cel mai mult în viaţa mea!
Formidabil! Este clar că TREBUIE s-o am în grădina noastră!Alt detaliu uimitor:„Poate fi asociată, de exemplu, cu… „Cyclamen coum”, care înfloreşte în același timp și apreciază aceleași condiții climatice”.
Asta cade foarte bine! Avem în grădină un colţ la umbra unor chiparoşi, unde cresc „de capul lor” nişte ciclame plantate, acum vreo 25 ani, de soacra mea.
Deci, Polygala nu va fi „depeizată”!
Foarte repede, am găsit pe Internet că ea poate fi cumpărată şi livrată în numai 3 zile, contra sumei acceptabile de 30 Euro, pentru 3 plante de vreo 10 sau 15 cm înălţime, care înfloresc între lunile martie şi mai.Insă ea preferă să fie instalată în condiţii de „roci la umbră”.
Foarte bine! Am început deja să-i pregătesc un loc cu „stânci artificiale” de vreo 2m pe 0,50 m.
Aştept cu nerăbdare sosirea Polygalelor mele! Ele trebuie să ajungă azi sau mâine.
Au pierdut, pe drum, o zi, din cauza sărbătorilor oficiale de 8 mai.
Nu contează! Garantez că vor fi (foarte) bine primite!
* * *
Marţi, 11/05/2021
Floricica 15
Dragă Micky!
De 14 zile, am încercat să-ţi trimit „o floare pe zi”, după cum ţi-am promis. Insoţindu-le cu amintirile şi comentariile pe care ele mi le-au stârnit.
Aş putea continua… timp de 365 zile !
Cum spunea Peter Sellers în filmul « Bienvenue, mister Chance(Being There)”*:„Je connais le jardin! C’est un bon jardin!”
Grădina nu m-a decepţionat niciodată, chiar dacă am cunoscut împreună „victorii şi înfrângeri”.
Sper că vom continua să „colaborăm” multă, multă vreme!
Calde salutări de la Bastide Vieille!
Adrian Irvin ROZEI
La Bastide Vieille, mai 2021
–
*Bienvenue, mister Chance(Being There) este un film american regizat de Hal Ashby, lansat în 1979.
Washington, DC, anii 1970. Grădinar naiv și simplu, Chance duce o viață lină, având grijă de grădina unei proprietăți liniștite și neatinse de violenţa lumii înconjurătoare.
Chance se împrietenește cu Benjamin Rand, care, la scurt timp, primește vizita președintelui Statelor Unite. Chance participă la interviu cu o asemenea naturalețe, încât propozițiile sale, distilate ca niște proverbe de înțelepciune, dar, în realitate, orientate spre „grădinărit”, vor fi considerate adevărate oracole; va deveni astfel preferatul puterii și al mass-media.
Azi, am primit, de la o prietenă din Madrid, mesajul următor:
“ADOR FLORILE SI EU NU AM NICI MACAR UN BALCON. TRIMETE-MI FLORILE CARE SE NASC.
TE SARUT
MICKY”
Drept care, am decis să-i trimit… o floare pe zi!
Astfel s-a născut rubrica “Floricica zilei”. Urmată de comentarii sosite din diferite colţuri ale lumii, de la corespondenţi interesaţi de acest subiect.
Il y eut deux autres compositions, toujours des valses créoles, en 1950 [Zaguán (“vestibule”) et Callecita escondida (petite rue cachée)], avant la création de celle qui deviendra presque un nouvel hymne national péruvien, aux côtés d’ « El Cóndor Pasa » de Daniel Alomía Robles, à savoir « La Flor de la Canela », sa composition la plus célèbre déjà citée.
Celle-ci est une valse péruvienne (on dit un vals peruano, au masculin, en Amérique hispanique), que l’on ne doit pas confondre avec une chanson homonyme ː La flor de la canela de Domingo Núñez y Mariano Escobedo, un Huayno péruvien de 1913.
Ce titre, – « la Fleur de la Cannelle » en français -, est en espagnol une expression consacrée tombée en désuétude, mais parfois encore employée au Pérou, que l’on utilisait pour dire le caractère exquis ou excellent d’une chose, d’une action ou d’une personne, et que l’on pourrait plutôt traduire comme « le fin du fin » ou « la fine fleur », célébrant ce qui est parfait, le meilleur absolu, selon Covarrubias dans son Tesoro de la Lengua Castellana o Española [Trésor de la langue Castillane ou Espagnole] en 1611.
Dans la chanson l’expression désigne la beauté d’une femme métisse de “couleur cannelle” qui lui sert à évoquer « le souvenir de cette Lima bucolique, pleine de verdure et de senteurs, et traversée par le pas de cette belle femme, la Fleur de la Cannelle qu’elle nous invite à suivre sur le chemin du souvenir » et de la nostalgie pour sa Lima natale aujourd’hui bien transformée.
Chabuca Granda – La Flor de la canela
Quand Chabuca Granda compose La Flor de la Canela au début des années 1950, elle a trente ans. Bien qu’encore jeune, elle a vu sa Lima natale complétement transformée par l’exode rural. Entre 1940 et 1956, la capitale du Pérou est passée de 500.000 à 1,2 million d’habitants.
La société créole liménienne en est évidemment chamboulée. Les descendants d’Européens et d’Africains qui constituaient l’immense majorité de la population cohabite désormais avec les migrants andins. Les premiers pueblos jovenes (bidonvilles) sont construits.
Les valses, festejos, et marineras sont concurrencés par le huayno des Andins. Une époque se termine. Une autre commence, qui allait faire de Lima cette mégalopole du tiers-monde de près de 10 millions d’habitants.
Cette transformation est l’arrière plan de La Flor de la Canela, qui reste dans l’imaginaire péruvien la chanson la plus emblématique de Lima. Le génie de Chabuca Granda est qu’elle ne chante pas la Lima disparue. Le passé est perdu à jamais. Reste la mémoire. Alors, elle chante le souvenir de cette Lima bucolique, pleine de verdure et de senteurs, et traversée par le pas de cette belle femme, la Fleur de la Cannelle qu’elle nous invite à suivre sur le chemin du souvenir.
Traduction de la Flor de la Canela
Laisse-moi te conter, Liménien Laisse-moi te dire le plaisir De la rêverie qu’évoque la mémoire Du vieux pont, du fleuve et de la promenade
Laisse-moi te conter Liménien Tant que parfume encore le souvenir Tant que restent bercées en rêve Le vieux pont, le fleuve et la promenade
Du jasmin dans les cheveux, et des roses au visage Elle marchait, gracieuse, la Fleur de la Cannelle Elle répandait la douceur, et son pas laissait des arômes du bouquet de fleurs, qu’elle portait dans son corsage
Du pont à la promenade, son pied souvent la portait Par le sentier qui vibrait au rythme de ses hanches Elle cueillait le rire de la brise du fleuve Et le vent la poussait du pont vers la promenade
Laisse-moi te conter, Liménien Ah, laisse-moi te dire, mon ami, mes pensées A voir si ainsi tu te réveilles du songe, du songe qui trouble, mon ami, tes pensées
Aspire la douceur qu’offre la fleur de la cannelle Ornée de jasmins teintant sa beauté Tapisse encore une fois, le pont et décore la promenade Et le fleuve rythmera son pas sur le sentier
La flor de la Canela
Déjame que te cuente limeño, Déjame que te diga la gloria Del ensueño que evoca la memoria Del viejo puente, del río y la alameda.
Déjame que te cuente limeño, Ahora que aún perfuma el recuerdo, Ahora que aún se mece en un sueño, El viejo puente, el río y la alameda.
Jazmines en el pelo y rosas en la cara, Airosa caminaba la flor de la canela, Derramaba lisura y a su paso dejaba Aromas de mistura que en el pecho llevaba.
Del puente a la alameda menudo pie la lleva Por la vereda que se estremece al ritmo de su cadera. Recogía la risa de la brisa del río Y al viento la lanzaba del puente a la alameda.
Déjame que te cuente limeño, Ay, deja que te diga, moreno, mi pensamiento, A ver si así despiertas del sueño, Del sueño que entretiene, moreno, tu sentimiento.
Aspira de la lisura que da la flor de la canela, Adornada con jazmines matizando su hermosura; Alfombra de nuevo el puente y engalana la alameda Que el río acompasará su paso por la vereda.
Moi, j’ai choisi l’interprétation de Julio Iglesias, que je « fréquentais » musicalement, dans les années ’70, quand j’ai découvert « La flor de la canela ».
Depuis, la Chabuca Granda nous a quittées!
Mais, son souvenir grandit, jour après jour !
Raphael: 100 Años de Chabuca Granda (“Chabica Limeña”) 2020
Et voici l’écho sud-américain de son souvenir, dans la vidéo de mon amie !
J’ai toujours pensé que tous les pays d’Amérique Latine, du Rio Grande jusqu’à Ushuaia,… ne font qu’un seul pays !
Ce département jouit d’une géographie et d’une histoire exceptionnelle :
-pour l’histoire :
« Les Chancas, dont l’origine est inconnue, ont laissé de nombreuses traces dans la région. Ils furent en guerre constante contre les Incas. Ils étaient divisés en deux groupes, base de la hiérarchie sociale, similaire à celle des Incas. Les Chancas furent vaincus par Pachacutec. Après les batailles indigènes, cette région fut le centre d’une guerre entre les conquistadorsAlmagro et Pizarro, qui se disputèrent son or. Plus tard, Simón Bolívar y implanta son quartier général avant la bataille d’Ayacucho, décisive pour l’indépendance du pays, qui s’y déroula en 1824. La région d’Apurimac fut créée le 28avril1873. »
–pour la géographie et les sites d’exception, voir « Activités à découvrir à Apurímac ».
Pendant les 45 ans de visites au Pérou, je ne suis jamais allé dans ce département. Même si j’ai visité, d’innombrables fois, Cuzco, Arequipa et Ayacucho.
Tout ça, parce que cette région est (aussi) une grande zone minière du pays.
D’ailleurs, María Isabel Granda Larco est née dans la ville minière de Cotabambas, dans la Région d’Apurímac, à l’altitude de 4800 mètres. Son père Eduardo Granda y Esquivel travaille comme ingénieur à la mine.
Chabuca Granda raconte, dans une interview, enregistré quelques années avant son décès, son enfance et ses expériences dans le monde de la mine.
https://www.youtube.com/watch?v=pbmLAwn3q44
Vidéo sortie le 30 août 2020, pour le centenaire de la naissance de la chanteuse.
Qui sait ? Peut-être que, parmi les dizaines de milliers de tonnes de nitrate d’ammonium que j’ai vendu au Pérou, entre 1994 et 2007, quelques unes sont arrivées dans la mine où, cinquante années auparavant, travaillait le père de Chabuca Granda !
* * *
« Malgré son éducation dans une école catholique, puis à l’Institut Féminin d’Études Supérieures de l’Université Catholique Pontificale du Pérou, et sa participation dans le chœur (puisqu’elle en devint même la chef de chœur), elle côtoie aussi la musique populaire. D’abord dans la ville balnéaire de Barranco, où elle vécut de 1925 à 1931, à cause de problèmes de santé (elle faisait de l’asthme), ensuite à Lima, quand elle vécut à la Plaza Dos de Mayo, quartier où les musiques noire et créole fleurissaient. Sa famille se lia avec une autre, où travaillait Victoria Angulo, la femme métisse qui inspirera La Flor de la Canela, sa plus célèbre chanson. »
Barranco est un de mes endroits préférés à Lima !
Je l’ai écrit dans un texte, publié il y a quelques mois :
Otro modelo, otro color ! (I)
« Le « Museo Pedro de Osma » est mon endroit préféré à Lima (Pérou) !
Bien sûr, il y a bon nombre d’autres musées dans la capitale péruvienne : plus grands, avec des œuvres de styles et d’époques plus variées, avec une architecture plus moderne etc., etc.
Mais, dans ce petit musée, « une adresse confidentielle à Barranco », on a le sentiment d’être l’invité d’un ami fortuné, qui vous fait la faveur et le plaisir de vous promener dans sa maison et vous présenter ses collections, ses trouvailles, le fruit de tant d’années de recherches et découvertes.
« Passé le profond effet de stupeur, l’écrin se révèle à la hauteur de la remarquable collection d’art colonial amassée par de Osma, fruit d’un choix avisé et d’une passion au long cours. Une fois par semaine, Don Pedro acceptait de recevoir des étrangers, pour disserter sur ses passions et ses trésors amassés. Lorsqu’il disparut, ses héritiers, grâce à une fondation, suivirent l’orientation du mécène. Ils multiplièrent les dons et gardèrent porte ouverte, car l’amour de l’art ne peut vivre sans partage. Monument national depuis 1987, c’est désormais un musée à part entière. »
Moi, j’ai découvert cet endroit il y a une trentaine d’année, peu de temps après son ouverture au public. Ce qui m’a permis, dans un premier temps, de visiter les lieux presque seul, comme si j’étais chez moi.
Par la suite, j’y suis retourné à chaque passage à Lima, quelques fois pour assister à des concerts ou des vernissages d’expositions dans un petit bâtiment, au fond du jardin, où l’on organise des « événements culturels ».
Mais, la collection principale reste presque inchangée depuis des années.
C’est là que j’ai découvert « l’École de Cuzco » et je suis devenu un fan des « ángelesarcabuceros» ! »…
Certes, quand la future Chabuca Granda habitait à Barranco, le musée d’aujourd’hui était encore une maison privée. Mais, je suis sûr que, bien des années plus tard, elle a eu l’occasion de visiter cet endroit.
Moi, je ne connaissais pas ces détails, avant de visionner la « Vidéo de Micky ».
Maintenant, chaque fois que je croiserai mes « ángelesarcabuceros» dans l’escalier de notre maison, je me souviendrai, non seulement du « Museo Pedro de Osma », mais aussi de Chabuca Granda !
Merci, Micky!
La Bastide Vieille, le 5/12/2020
PS. Je ne sais pas si Chabuca Granda connaissait la chanson d’Antoine, intitulée « Je l’appelle Cannelle ».
https://www.youtube.com/watch?v=87ykiksg2Qk
Mais, je suis sûr qu’elle l’aurait aimée.
Parce que la « Cannelle » péruvienne vaut bien l’antillaise !
…………………………………………………………………
Commentaires reçus:
M.B.G. de Genève écrit :
Bonsoir Adrian,
Merci c’est superbe et les explications très instructives. Effectivement, avec ce concentré les parentés ressortent davantage.
L’Amérique latine était mon dernier grand voyage. C’était au début de cette année. Depuis, tout un monde s’est écroulé.
Meilleures salutations
Myriam
A.C. du New Jersey dit :
Multumesc. Foarte frumos si emotionant.
Oamenii astia cu suflet s-au dus si am ramas printre salbatici. Che verguenza!
Au trecut deja șapte luni de când mass-media ne anunță sosirea ineluctabilă a epidemiei de gripă A (H1N1).
Nimeni nu știe când, unde și dacă va izbucni pandemia anunțată cu toată violența prezisă. Părerile doctorilor, ale „specialiștilor”, până și ale ghicitorilor în cafea sunt împărțite: unii văd zeci de milioane de bolnavi cu mii de morți, cam cum a fost epidemia de gripă spaniolă acum un secol, alții prevăd o „gripettă” poate ceva mai serioasă decât un episod tradițional.
Nici măcar în ceea ce privește eficacitatea, nocivitatea sau necesitatea vaccinării, nici publicul, nici corpul medical nu au ajuns la o părere tranșantă.
E drept că laboratoarele medicale s-au pus pe producția vaccinului cu toată viteza posibilă. Era și interesul lor! Unde mai cade așa o pleașcă din cer ? Pe de altă parte, jurnaliștii avizi de senzațional ca de obicei, nu mai încetează să vâneze răspunsurile responsabililor politici: „Când va fi disponibil vaccinul? Când, sau oare, veți vaccina toată populația?”
Și politicienii dau din colț în colț. Dacă epidemia nu va avea virulența anunțată, aceiași jurnaliști se vor grăbi să-i acuze că au aruncat pe geam banii contribuabilului și au rămas cu milioane de doze în brațe, pentru că, foarte probabil că virusul evoluând rapid, vaccinul de azi va fi depășit.
Dacă epidemia va avea efecte dramatice, aceiași jurnaliști îi vor acuza că nu au luat măsurile de cuviință.
Drept care, toată lumea politică studiază cu ardoare măsurile ce trebuie luate pentru ca funcțiile esențiale ale Statului, industriei, comerțului sau transporturilor să poată continua, dacă nu în mod normal, cel puțin în varianta minimă, în caz de pandemie.
Numai că un aspect, și nu din cele mai secundare, a fost neglijat până acum: cum să-ți faci cumpărăturile necesare vieții de zi cu zi în caz de pandemie? Cum și unde să stochezi rezervele alimentare? Cine îți va sări în ajutor în cazul când transporturile în comun vor fi oprite?
„Planul național de prevenire și de luptă împotriva pandemiei gripale, revăzut pe 20 februarie (în Franța n.n.) nu a tratat niciun aspect al vieții cotidiene”,
se plânge Emmanuel Hirsch, directorul spațiului etic al Asistenței publice – Spitalele Parisului (AP-HP).
Este clar că oricare ar fi măsurile luate de organismele publice sau particulare, acestea nu vor fi suficiente și numai o mobilizare a populației va fi indispensabilă, cel puțin pentru ajutorarea persoanelor singure sau bolnave și pentru supravegherea copiilor.
Însă cum poate fi organizată din punct de vedere practic o astfel de asistență?
Tocmai în acest scop directorul spațiului etic precitat l-a întânit recent pe Atanase Perifan.
Atanase Perifan nu este un personaj necunoscut publicului francez și, în special, românilor din Paris. [1] El este creatorul evenimentului anual intitulat “Immeubles en fête” care se desfășoară în fiecare an în luna mai, începând din 1995. Devenită o manifestație internațională, această sărbătoare intitulată și „La fête des voisins” a mobilizat anul acesta 9 milioane de „vecini” dintre care 6,5 numai în Franța.
Etapa următoare lansată în luna iulie a acestui an sub numele „L’été des voisins” își propunea să organizeze întrajutorarea vecinilor care nu plecau în vacanță, pentru rezolvarea problemelor cotidiene. O excelentă pregătire pentru o viitoare încercare a solidarității sociale, de exemplu în cazul unei pandemii de gripă!
Astfel, Atanase Perifan studiază în acest moment un „pack pandemic” care va putea fi teleșarjat în curând pe site-ul asociației „voisinsolidaires.fr.”. El se compune dintr-o afișetă cu textul „Gripa A: dacă ne-am organiza?” care poate fi instalată în hall-ul imobilului, un manifest propunând o reuniune înainte de declanșarea epidemiei, un anuar al vecinilor (număr de telefon și adresă e-mail) și ghidul de bază pentru organizarea întrajutorării, „presupunând că va exista un bolnav la trei persoane valide”. O propunere pentru efectuarea cumpărăturilor, distribuirea lor și organizarea plăților… fără ca interesații să se întâlnească fizic!
După cum imaginează Atanase Perifan,
„tânărul handicapat motor de la parter acceptă să coordoneze rețeaua; studentul de la 5 ar face cumpărăturile pentru toți locuitorii imobilului; mama de la 3, ai cărei copii au deja gripa, să se ocupe de toți copiii bolnavi; și pensionarul de la 4 se va ocupa de cei încă valizi”.
Desigur că în condițiile actuale acest scenariu pare o fantezie. Cu atât mai mult cu cât în caz de pandemie, „vecinul” riscă să fie considerat ca un pericol, devenind un focar de contaminare. Însă, după cum afirma Atanase Perifan, „crizele sunt situații în care oamenii se arată cu ușurință solidari”.
x x x
Această afirmație îmi amintește imediat de cântecul interpretat timp de ani de zile de Serge Reggiani, cu titlul „Les loups sont entrés dans Paris”.
În câteva cuvinte:
Les hommes avaient perdu le goût
De vivre, et se foutaient de tout
Leurs mères, leur frangins, leur nanas
Pour eux c’était que du cinéma
Le ciel redevenait sauvage,
Le béton bouffait le paysage… [2]
Atunci „Lupii” au năvălit în Paris! Printre ei …
Le deuxième n’avait que trois pattes
C’était un loup gris des Karpates
Qu’on appelait Carême-Prenant *
Il fit faire gras ă ses enfants
Et leur offrit six ministères
Et tous les gardiens des fourrières… alors
Les loups ououh! ououououh! Les loups ont envahi Paris [3]
În fine:
Jusqu’ă ce que les hommes aient retrouvé
L’amour et la fraternité… Et alors
Les loups ououh! ouououou! Les loups sont sortis de Paris [4]
Oare Atanase Perifan nu are dreptate ? Deși pare un visător!
Lunile ce vin, în cazul unei nenorociri planetare, ne vor confirma sau infirma afirmația lui!
Adrian Irvin Rozei, Paris, septembrie 2009
P.S. Într-un număr al ziarului “Le Monde” dela sfârșitul lunii septembrie, jurnalistul specializat în cronica medicală scrie :
“Unde a dispărut gripa A, care se presupunea că va paraliza viața economică, viața socială și va mobiliza structurile sanitare în totalitate? Virusul H1N1 pare să descumpănească nenumărați epidemiologi.”
Urmează o lungă analiză care pare a demonstra evoluția stranie a virusului, diferită de la o țară la alta și care “nu funcționează după o schemă clasică”.
În tot cazul, cifrele citate de cronicar, care nu îndrăznește să ia o poziție definitivă, nu indică vreun fenomen excepțional, ba chiar unul relativ redus față de anii precedenți.
Oare toată această panică mondială, stârnită de anunțuri oficiale mai mult decât alarmante, nu ar fi decât o “făcătură”, cum încearcă s-o demonstreze diferite analize care circulă în mod neoficial prin lume? Și care trebuie să servească interesele cutărui sau cutărui grup economic? Sezonul rece, care începe în emisfera nordică, ne va da răspunsul la aceste întrebări.
Între timp, ni se propun două vaccinuri – unul pentru gripa “clasică” și altul pentru cea H1N1- iar noi, simplii muritori, trebuie să decidem ce vom face, când chiar și părerile medicilor sunt împărțite!
— Note:
[1]. vezi articolul “Antan, Perifan/Atanase căpitan…”
[2]. Oamenii pierduseră gustul
De-a trăi și nu le mai păsa de nimic
Mamele, frații, iubitele lor
Nu mai erau decât un „circ”
Cerul devenea sălbatic
Betonul înghițea peisajul…
[3]. Al doilea avea doar trei labe
Era un lup gri din Carpați
Numit Carème-Prenant *
Și-a îmbuibat copiii
Le-a oferit șase ministere
Și toți paznicii de la ocolul de vite … atunci
Luuuupii! Lupii au invadat Parisul.
[4]. Până ce oamenii au regăsit
Dragostea și fraternitatea… Și atunci
Luuuupii! Lupii au ieșit din Paris
*) Expresie care desemnează cele trei zile ale Carnavalului, înainte de Postul Paștelui, în care îți „dai poalele peste cap” în vederea unei lungi perioade de abstinență.
In tot cazul, la viaductul din parcul Heràstràu merg…de prin 1960.
Precum se vede în fotografiile alb/negru developate în baie la Costin Cazaban. Dar care, în ciuda neîndemânàrii noastre, a produselor chimice elementare si…a celor 60 ani de expunere la luminà, încà mai pot fi descifrate!
La începutul anilor ’90 (foto color stânga jos din primul mozaic), nimic nu se schimbase acolo. Nici màcar acoperişul “coşmeliei” vecine.
Acum un an, am descoperit cà un restaurant “chic” a fost amenajat în faţa viaductului. Atunci a apàrut o placà purtând inscriptia “Cataratul interzis”. Un moment, m-am întrebat “ce înseamnà cataratul?”. Pe urmà, am adàugat diacriticile necesare şi am înteles!
Insà, când am cerut autorizaţia de a fotografia viaductul… numai cà n-am fost dat afarà în palme. De càtre ospàtarul ce apare în fotografie.
Anul acesta, în mai, am revenit cu Sabine, sotia mea, care cunoaste acest loc din 1984. De data asta, un alt ospàtar, foarte amabil, ne-a làsat sà facem fotografiile ataşate.
Am revenit în septembrie.
Am remarcat, în faţa restaurantului, standul elegant cu ultimul model al maşinii Audi, precum şi pe cele parcate alàturi. Elegant, nimic de spus!
De data asta, nu numai cà (alt) ospàtar mi-a permis sà fac poze, dar mi-a si adàugat o informaţie interesantà. Se pare cà, sub stâncile artificiale, se aflà o “salà a maşinilor” cu o pompà puternicà menità sà creeze un flux artificial de apà. El genereazà un mic râu si alimenteazà o cascadà.
Sau, cel putzin, aşa era cândva! Pentru cà, azi, pompa si întregul circuit nu functioneazà. In mai bine de 60 ani, de când cunosc acest loc, n-am vàzut niciodatà o astfel de instalaţie în funcţiune!
Insà acum, proprietarii restaurantului au de gând s-o repare si s-o facà iar sà meargà. Intretimp, apa curge… în virtutea gravitàtzii, urmând panta naturalà a locului.
Mà întreb dacà aceastà instalaţie “secretà” n-a fost construità chiar din anii ’30, în momentul amenajàrii parcului, care s-a numit “Regele Carol II”, la început. Nu e imposibil, dacà luàm în consideraţie echipamentul care fàcea sà funcţioneze, la inaugurare, ecluza din vecinàtate, astàzi expus în standuri frumos prezentate, chiar lângà instalatzia modernizatà.
Iatà un subiect despre care voi încerca sà vorbesc la “Administratia Monumentelor şi Patrimoniului Turistic” din Bucureşti.
Intretimp, am remarcat cà pescuitul în zonà este interzis, dupà cum se vede în imaginile ataşate! La care am adàugat o fotografie luatà sub acelasi unghi, în…1964, de un vizitator francez.
Depuis octobre 2018, la chaîne « France 2 » propose un programme intitulé « Bons baisers d’Europe ».
De quoi s’agit-il ?
Voici la présentation du programme sur Google :
« Accompagné d’un invité et de trois chroniqueurs, Stéphane Bern propose un tour d’Europe ludique et familial. Toutes les semaines, Abdel Alaoui, Enora Malagré et Julia Molkhou parcourent l’Europe pour explorer trois pays et les faire découvrir aux téléspectateurs. »
Le principe de l’émission est très simple : les représentants des (quatre) pays invités sont interrogés sur des sujets identiques (les traditions locales, les coutumes gastronomiques, la vie de tous les jours…).
En plus, les « envoyés spéciaux » présentent un reportage de quelques minutes, tourné dans des lieux emblématiques du pays visité.
C’est une très bonne initiative ! Il est fort souhaitable de faire connaître auprès du public français « notre maison commune » et ainsi tordre le cou à bon nombre d’informations fantaisistes qui circulent sur le net.
Bien sûr, un programme qui se veut « ludique et familial » n’a pas vocation à traiter en profondeur des problèmes de société ou des grands sujets historiques. Mais, le fait d’aider à une meilleure connaissance réciproque, a une mission non négligeable : nous faire comprendre que nous avons tout intérêt à mieux nous connaître, si nous voulons continuer à vivre ensemble.
Ceci impose, aussi, une parfaite rigueur, pour ce qui est des noms, des dates, des événements mentionnés. C’est le rôle du « local de l’étape » (comme on dit sur le Tour de France) ! Qui est tenu par de jeunes invités originaires des pays présentés et qui parlent couramment le français.
Ils remplissent parfaitement leur rôle, même si, quelques fois, on leur pose des questions « surprise », difficiles à répondre.
C’est un peu moins valable pour Stéphane Bern, qui, par moment, s’embrouille dans les fiches qu’il triture dans tous les sens !
C’est normal ! On ne peut pas être (presque !) ministre, défendre le Patrimoine, préparer des programmes de télé, restaurer son château, accueillir des têtes couronnées et…lire ses fiches à l’avance !
Comment ai-je découvert tout cela ? Simple !
La Roumanie est un invité récurent et j’ai la (grande !) chance de connaître (un peu !) le sujet !
Mais, heureusement, Stéphane Bern est aidé par Enora Malagré, qui, une fois de plus, m’a étonné par ses commentaires judicieux. Je suis cet « enfant de la télé » depuis quelques années, quand elle jouait le rôle de « faire-valoir » dans les programmes de Cyril Hanouna.
Depuis, elle a pris de « l’épaisseur » (pas dans le sens du volume !), comme actrice et chroniqueuse.
Pour illustrer mon propos, j’ai sélectionné quelques passages de l’émission.
Sélection réalisée par mon fils, Laurent, qui suit régulièrement ce programme, quelque fois même sur le plateau d’enregistrement :
Hier, chez « Intermarché » à Béziers, j’ai découvert un rayon « fromagerie » impressionnant : 10 m de longueur et quelques 200 fromages !
Bien sûr, une bonne partie des fromages proposés étaient emballés, dans des boîtes en carton, en bois ou sous vide… Mais, l’essentiel des fromages exposés étaient offerts « à la coupe » :
« Je coupe,
Je découpe,
Et fais sauter la coupe »,
…comme chantait le major, dans « La vie parisienne » d’Offenbach, il y a quelques 150 ans.
Mais, celui que j’ai remarqué, tout de suite, était présenté sur un petit plateau en polystyrène expansé, sous une feuille transparente de polyéthylène copolymère EVA. Je connais fort bien ce type d’emballage, pour avoir vendu ces produits, pendant 15 ans.
Ce qui m’a attiré l’œil, n’était pas l’emballage, mais l’étiquette :
« Le petit brebis »
Les Fromages du Salagou
Au lait cru de brebis PAE Le Capitoul – 34700 Lodève
Sud de France
Il se trouve que la maison natale de mon épouse est située pratiquement au bord du lac du Salagou. Et nous rencontrons régulièrement la bergère qui élève des moutons au bord du lac, au lieu-dit « Germane ». Ainsi, il n’est pas du tout impossible que ce fromage provienne de cet élevage. Et –qui sait ?- peut-être que nous avons connu la brebis que l’on voit sur la présentation du fromage !
En tout cas, nous avons acheté « Le petit brebis », tout de suite !
Alors, nous nous sommes demandés avec quel vin « le petit brebis » peut se « marier »… pour « le meilleur et sans le pire », sur notre table.
Bien sûr, nous avons choisi aussi un vin de la région :
« Domaine Ventajou », un syrah, mis en bouteille à Murviel les Béziers, par notre ami, Jerôme de Vulliod, un vigneron indépendant. Ce vin est une « cuvée d’une jolie couleur pourpre, intense. On perçoit d’emblée le cépage à travers des arômes puissants de fruits noirs, qui tapissent également un palais franc, ample et harmonieux. Un vin que l’on verrait bien accompagner une belle pièce de bœuf, grillé au cep de vigne. »
Pour le « petit brebis », n’ayant pas le talent de ceux qui nous décrivent des mets exquis par des comparaisons alambiquées et références poétiques, je me contente de reprendre une description péchée sur une boîte…de chocolat !
« Fermez vos yeux et laissez parler vos sens… Découvrez l’alliance ultime de la force et de la finesse, au travers des saveurs intenses, élégantes et racées, de textures subtiles et d’une exceptionnelle longueur en bouche. »
Qu’importe le flacon, pourvu qu’on ait l’ivresse !
„Regele Ferdinand I, purta un interes adânc Botanicei Carpatine. Erboriza flori și căuta cu pasiune planta Polygala Chamabuxus, pe care însă n-a reușit a o găsi în munții Bucegi. Planta denumită și Floarea Regelui Ferdinand a fost descoperită și culeasă în ultimul timp pe brânele prăpăstioase subalpine ale Vânturișului de dl. M. Haret, președintele Touring-Clubului României.” 
