București, 30 septembrie 2024
Pe data de 30 septembrie 2024, când am intrat în camera hotelului meu, am deschis, ca deobicei, geamul, ca să las să intre aerul proaspăt al după-amiezii.
Privind afară, am recunoscut o clădire pe care n-o văzusem niciodată sub acest unghi. Cu toate că am locuit, timp de 20 ani, pe această stradă !
Atunci, într-o rară sclipire de inteligență, m-am întrebat « de câtă vreme n-am mai dormit pe această stradă ? »
Un calcul rapid mi-a indicat « 20839 de nopți ». Calcul confirmat, mai apoi, de Inteligența Artificială, sub varianta ei « Copilot ». Cu alte cuvinte 57 ani și 20 zile ! Luând în considerație chiar și anii bisextili !
O viață de om ! Intre 10 septembrie 1967 și 30 septembrie 2024 ! Comparându-le cu cele 7555 zile, între 1 ianuarie 1947 și 10 septembrie 1967, timp în care am locuit pe strada Alexandru Donici din București, această cifră reprezintă aproximativ de 3 ori durata zilelor petrecute în orașul meu natal.
Desigur că, în acești 57 ani, am revenit de nenumărate ori la București. Însă, niciodată n-am locuit pe « strada mea ». Chiar dacă, ani de zile, am locuit în « mahalaua mea », la numai câțiva pași, la hotelul « Reginetta », tot pe str. Vasile Lascăr, la nr. 98.
Însă, în septembrie 2024, adresa « oficială » a hotelului « Sarroglia » este « str. Vasile Lascăr nr. 59, Sector 2, 010665 ». Doar că eu am precizat la rezervare că doresc o cameră cu vederea spre… str. Donici. Se înțelege cu ușurință… de ce !
Momentul indicat nu era prima dată când m-am gândit să pun pe hârtie amintirile mele cu « str. Donici ». Acum mai bine de 20 ani, această idee mi-a venit… într-un restaurant din Veneția ! De ce oare ? Simplu !
Aveam în fața ochilor o carte intitulată « Les balades de Corto Maltese ». În acest volum, celebrul personaj creat de Hugo Pratt, se plimbă prin « orașul amintirilor sale » : Veneția. Mi-am spus atunci că aș putea descrie și eu strada copilăriei mele.
Incitat, probabil, de sticla cu vin alb pe care o consumasem, am scos un stilou și am început să scriu… pe o fața de masă de hârtie, împingând farfuriile într-un colț al mesei. Cum hârtia disponibilă nu mi-a ajuns, am cerut încă o față de masă, pe care am acoperit-o (parțial !) cu textul meu.
Calle de Sansoni, la câțiva pași de Ponte di Rialto, una dintre cele mai înclinate porți din Veneția. Făcută « pe măsură » de mșteșugarul din secolul XV !
Cum restaurantul, de fapt o cârciumă din zona San Polo, era gata să se închidă, am rupt bucățile scrise și am revenit la hotelul meu. Am păstrat cu sfințenie aceste mărturii ale unei seri « de vis sau de vise » !
Manuscrisul de la Veneția din 2004
Era în anul 2004 !
N-am reluat acest subiect decât câteva luni mai târziu, pe 3/12/2004, în restaurantul « El Conquistador – El Cid» din hotelul Sheraton din Santiago de Chile.
Ion Vîlcu, ambasadorul României, prepară mici pentru vizitatorii standului cu ocazia « Târgului Doamnelor ambasadoare » din Chile în 2004
Este data pe care am notat-o pe « writting-pad » -ul hotelului unde am listat temele pe care doream să le abordez în textul meu.
La Santiago de Chile : doi ambasadori români (Chile și Argentina) și lista subiectelor « Donici » în restaurantul de la Sheraton
Toate aceste « mărturii » au dormit liniștite într-un dosar, timp de două decenii ! Și, probabil, ar mai fi dormit… alte două, dacă nu mi-aș fi amintit de existența lor… deschizând geamul camerei mele de la « Hotel Sarroglia » !
Să revenim la textul scris la Veneția. Pe care încerc să-l redau… cât mai fidel posibil, așa cum a fost scris… în viteza inspirației !
« O stradă ca oricare alta.
În fond, îmi dau seama că n’am trăit la București decât 20 ani. Față de aproape de două ori atâția ani trăiți la Paris.
Însă, probabil că primii ani din viață te marchează mai mult decât cei care au urmat, pentru că, deși s’au întâmplat atâtea lucruri în continuare, primele experiențe au rămas întipărite cu litere de foc în memoria mea.
În cei 20 de ani petrecuți în România am locuit la Bucureşti pe strada Donici. E un nume de stradă care nu spune mare lucru celor ce locuiesc în Capitală. Și cu atât mai mult celor plecați în cele 4 zări, care și-au petrecut o existență decentă cine știe unde.
Și totuși « strada Donici » are o poziție strategică în orașul capitală a României.
Situată în plin centru al orașului, deși e o stradă destul de mică, ea e tăiată și complet separată în două segmente de str. Vasile Lascăr (numită câteva zeci de ani, în timpul regimului comunist, « Galați »).
Poate că acest detaliu n’ar avea nicio importanță dacă această « cezură » n’ar crea și un antagonism între cele două secțiuni. Cel puțin, așa era situația în anii ’50-’60 când, copil fiind, priveam cu dispreț (Dumnezeu știe de ce !) pe cei din « celălalt Donici ».
Între cele două jumătăți ale străzii, mica piațetă care o separă adăpostea un edificiu interesant : o stație PECO, una din rarele pompe de benzină din România anilor ’50, de fapt construită cu 20 ani mai devreme, și cu o arhitectură caracteristică anilor ’30, altfel spus « stil art-déco ».**
În anii ’50 – ’60, când vedeam în fiecare zi acest edificiu, nu’mi închipuiam că el reprezintă un « monument » ! Nu numai arhitectonic, dar și… « sexual » !
A trebuit să aștept vreo 40 de ani ca să descopăr, în romanul lui…*, că acest edificiu care ascundea în temeliile sale o toaletă publică, era un loc de întâlnire al homosexualilor din București, la fel ca și multe alte « edificii » de același tip din capitală.
În schimb, nenumărate alte edificii sau personaje de pe strada mea mă intrigau cu mult mai mult.
Deja, edificiul de la nr. 2.., o vilă cu o formă curioasă, decorată cu plăci de ceramică mlticoloră părea cam « picat din cer » în acest loc. Numai câteva zeci de ani mai târziu, în Italia anilor 2000, urma să descopăr că ea fusese construită de Giulio Magni, un arhitect italian care a trăit 10 ani în România la sfârșitul secolului XIX și că ea a fost realizată pt. Elie Radu, inginer hidraulician, realizatorul instalațiilor bucureștene de epurare a apei.
Însă acesta, chiar dacă cel mai spectacular și vizibil element decorativ al străzii, nu era decât « unul printre altele ».
La no. … locuia pe atunci un bătrânel care nu ieșea niciodată din casă în timpul zilei. Odată amurgul căzut, el apărea, mic și fragil, cu un palton uzat până la tramă și o pălărie anacronică de care noi, copii fără creier, ne amuzam râzând, și făcea turul cartierului cu pași mărunți.
Pe str. Donici : medalion Halippa și « sens interzis » în 1992
Acest bătrânel firav era Pan Halipa, personaj istoric, unul dintre realizatorii unirii între Patria Mumă și Basarabia, în 1918. »
*Romanul la care mă refeream aparține lui Patrick Bourrat.
« Patrick Bourrat, care s-a născut la 20 septembrie 1952 la Tunis și a murit la 22 decembrie 2002 în Kuweit, este un jurnalist francez. A murit pe când își exercita meseria de reporter senior la TF1, doborât de un tanc, în timpul unui reportaj despre manevrele armatei americane în Kuweit… Din 1988, a lucrat ca reporter senior și a acoperit căderea Zidului Berlinului, cea a lui Nicolae Ceaușescu și revoluția cehoslovacă. În 1991, în timpul războiului din Golf, a fost luat prizonier împreună cu un grup de jurnalişti de către irakieni în regiunea Basra. »
În mod straniu, romanul citat nu apare în lista scrierilor acestui jurnalist/romancier !
** În « Guide de la Roumanie », ediția 1939, ea apare listată printre « Dépôts et pompes OSIN de la Soc. DISTRIBUȚIA » cu mențiunea « Rue Maria Rosetti coin Vasile Lascar » (sic !). La fel : « Grădina Ioanei (!) – Place G. Cantacuzino », astăzi toaleta în subsol a restaurantului din Grădina Icoanei.
* * *
Așa se termină textul scris la Veneția, în 2004.
A venit momentul să-l continui, cu preciziile necesare, înainte de a descrie alți « oameni și locuri » de pe strada mea.
Amintirea titlului unei cărți scrise de Mihail Sadoveanu, se potrivește foarte bine cu pasajul următor, extras dintr-un text al aceluiaș autor din perioada dintre cele Două războaie mondiale :
« Deși și-a făcut studiile la universitatea ieșeană, cunoscutul luptător pentru dezrobirea Basarabiei a rămas totuși moldoveanul ruginit de la Nistru, ridicându-se și dezvoltându-se potrivit nevoilor sufletești ale necăjitului norod, rupt de un veac din trupul românismului.
Deși adăpat la literatura noastră nouă, deși de timpuriu familiarizat cu marea literatură rusă, Pan Halippa nu purcede nici de la Eminescu, nici de la Coșbuc, nici de la Pușkin, nici de la Lermontov. Poetul Florilor de pârloagă este un produs deosebit al obijduitei Basarabii.
El se ridică prin propriile-i mijloace, în armonie cu începuturile de cultură ale moldovenilor de peste Prut și cu nevoile lor sufletești. El este pentru Basarabia ceea ce au fost pentru Moldova și pentru Muntenia poeții renașterii noastre dinainte de M. Eminescu. »
Wikipedia ne indică mai multe informații despre acest personaj istoric, azi uitat :
« Pantelimon „Pan” Halippa (1 august 1883 – 30 aprilie 1979) a fost un jurnalist și om politic basarabean și mai târziu român. Unul dintre cei mai importanți promotori ai naționalismului românesc din Basarabia și ai unirii acestei provincii cu România, a fost președinte al Sfatului Țării, care a votat unirea în 1918. A ocupat apoi posturi ministeriale în mai multe guverne, în urma cărora a suferit persecuții politice din partea regimului comunist și a fost ulterior încarcerat la închisoarea de la Sighet. »
Despre rațiunea care-l motiva în toată activitatea sa, atât literară, cât și politică, Pan Halippa scria :
« Deși am învățat și limbile vechi -greaca și latina-, iar din limbile moderne – germana și franceza, în limba noastră moldovenească n-am învățat nici să citim, necum să studiem istoria și literatura neamului românesc. »
Unul dintre biografii săi comentează :
« Viața lui Halippa poate fii ușor comparată cu o zi de toamnă : dimineața o învăluie un giulgiu de ceață, în amiază o mângâie razele blânde ale soarelui, iar seara se pomenește spintecată de săgețile reci ale unei ploi fără sfârșit. »
Cu această « ploaie fără sfârșit » am fost vecin, fără să-mi dau seama. Păcat !
Va urma…
Adrian Irvin ROZEI
București, octombrie 2024