Si tous les gars du monde…(II)

Boulogne, 1/06/2020

 

                      …ar vrea să citească « Don Quijote » pe limba lor !

Urmare…

Odată terminată această operaţie, mi-a venit în minte o aventură… de acum 60 ani !

Pe la sfârşitul anilor ’50, am vizionat la Bucureşti un film care făcuse un mare succes pe ecranele europene.

Despre ce era vorba ?

Filmul « Si tous les gars du monde… », turnat de regizorul Christian-Jacque în 1956.

Subiectul ?

Pe o navă de pescuit din Concarneau, « Lutèce », care se află în mijlocul  Marii Nordului, se descoperă că cei doisprezece marinari cad bolnavi unul după altul, puţin timp după ce au consumat șuncă avariată: suferă de botulism.

Radioul de bord fiind în pană, proprietarul Le Guellec, înainte de a suferi la rândul său efectele intoxicației, a avut timp să lanseze un apel de ajutor de la un emițător radio cu unde scurte. Continue reading

Si tous les gars du monde…(I)

Boulogne, 1/06/2020

 

                      …ar vrea să citească « Don Quijote » pe limba lor ! 

 

Pe data de 2/05/2020, primeam mesajul următor de la Madrid : 

« Dragul meu, ce faci ? Sper ca bine.

Am o rugaminte, nu ştiu dacă e posibil. Un grup de persoane vor să recite un paragraf din Don Quijote de la Mancha şi m-au rugat pe mine să o fac, dar eu nu am Don Quijote în româneşte şi nu mai am un bun accent românesc.

Deci, te rugăm daca poţi să te filmezi spunând primele fraze ale carţii pe romaneşte. Ei vor să o aibă pe toate limbile…

Iti mulţumesc şi mi-ai face un mare serviciu. Acelaşi lucru şi pe alte limbi care să nu fie nici spaniola, nici engleza, nici franceza pe care le au.

Te sarut,

Micky »

Pe Micky o cunosc… de 60 ani ! 

Am fost colegi de clasă la Liceul naţional « Spiru Haret », între 1957 şi 1960. După care…nu ne-am mai văzut timp de … jumătate de secol !

Adică, până în 2014, la Bucureşti ! 

Intre-timp, Micky trăise vreo 40 ani la Buenos Aires şi 14 ani la Madrid.

De atunci, ne-am revăzut de câteva ori, la Madrid, în Delta Dunării, la Barcelona şi… la Bucureşti ! In plus, ne scriem şi vorbim, una-două, la telefon !

Nu se poate spune, deci, că demersul ei a fost o surpriză neaşteptată.

Insă, pentru mine, a fost o enormă bucurie ! 

Continue reading

La stessa storia, un altr’angolo di Roma… (II)

File de jurnal                                              

Boulogne, 21/11/2016 

Pe data de 21/11/2016, am descoperit pe blogul meu comentariul următor :

Ines Di Lelio on 21/11/2016 at 2:17 pm said:

HISTORY OF ALFREDO DI LELIO CREATOR IN 1908 OF “FETTUCCINE ALL’ALFREDO” (“FETTUCCINE ALFREDO”), NOW SERVED BY HIS NEPHEW INES DI LELIO, AT THE RESTAURANT “IL VERO ALFREDO” – “ALFREDO DI ROMA” IN ROME, PIAZZA AUGUSTO IMPERATORE 30

With reference to your article I have the pleasure to tell you the history of my grandfather Alfredo Di Lelio, who is the creator of “Fettuccine all’Alfredo” (“Fettuccine Alfredo”) in 1908 in the “trattoria” run by his mother Angelina in Rome, Piazza Rosa (Piazza disappeared in 1910 following the construction of the Galleria Colonna / Sordi). This “trattoria” of Piazza Rosa has become the “birthplace of fettuccine all’Alfredo”.

More specifically, as is well known to many people who love the “fettuccine all’Alfredo”, this famous diş in the world was invented by Alfredo Di Lelio concerned about the lack of appetite of his wife Ines, who was pregnant with my father Armando (born February 26, 1908).
Alfredo di Lelio opened his restaurant “Alfredo” in 1914 in Rome (via della scrofa) in 1943, during the war, he sold the restaurant to others outside his family.

In 1950 Alfredo Di Lelio decided to reopen with his son Armando his restaurant in Piazza Augusto Imperatore n.30 “Il Vero Alfredo” (“Alfredo di Roma”), whose fame in the world has been strengthened by his nephew Alfredo and that now managed by me, with the famous “gold cutlery” (fork and spoon gold) donated in 1927 by two well-known American actors Mary Pickford and Douglas Fairbanks (in gratitude for the hospitality).
See also the website of “Il Vero Alfredo”

I must clarify that other restaurants “Alfredo” in Rome do not belong and are out of my brand “Il Vero Alfredo – Alfredo di Roma”.
I inform you that the restaurant “Il Vero Alfredo –Alfredo di Roma” is in the registry of “Historic Shops of Excellence” of the City of Rome Capitale.

Best regards Ines Di Lelio

 

IN ITALIANO

STORIA DI ALFREDO DI LELIO, CREATORE DELLE “FETTUCCINE ALL’ALFREDO” (“FETTUCCINE ALFREDO”), E DELLA SUA TRADIZIONE FAMILIARE PRESSO IL RISTORANTE “IL VERO ALFREDO” (“ALFREDO DI ROMA”) IN PIAZZA AUGUSTO IMPERATORE A ROMA

Con riferimento al Vostro articolo ho il piacere di raccontarVi la storia di mio nonno Alfredo Di Lelio, inventore delle note “fettuccine all’Alfredo” (“Fettuccine Alfredo”).

Alfredo Di Lelio, nato nel settembre del 1883 a Roma in Vicolo di Santa Maria in Trastevere, cominciò a lavorare fin da ragazzo nella piccola trattoria aperta da sua madre Angelina in Piazza Rosa, un piccolo slargo (scomparso intorno al 1910) che esisteva prima della costruzione della Galleria Colonna (ora Galleria Sordi).

Il 1908 fu un anno indimenticabile per Alfredo Di Lelio: nacque, infatti, suo figlio Armando e videro contemporaneamente la luce in tale trattoria di Piazza Rosa le sue “fettuccine”, divenute poi famose in tutto il mondo. Questa trattoria è “the birthplace of fettuccine all’Alfredo”.

Alfredo Di Lelio inventò le sue “fettuccine” per dare un ricostituente naturale, a base di burro e parmigiano, a sua moglie (e mia nonna) Ines, prostrata in seguito al parto del suo primogenito (mio padre Armando). Il piatto delle “fettuccine” fu un successo familiare prima ancora di diventare il piatto che rese noto e popolare Alfredo Di Lelio, personaggio con “i baffi all’Umberto” ed i calli alle mani a forza di mischiare le sue “fettuccine” davanti ai clienti sempre più numerosi.

Nel 1914, a seguito della chiusura di detta trattoria per la scomparsa di Piazza Rosa dovuta alla costruzione della Galleria Colonna, Alfredo Di Lelio decise di trasferirsi in un locale in una via del centro di Roma (via della scrofa), ove aprì il suo primo ristorante che gestì fino al 1943, per poi cedere l’attivită a terzi estranei alla sua famiglia.

Ma l’assenza dalla scena gastronomica di Alfredo Di Lelio fu del tutto transitoria. Infatti nel 1950 riprese il controllo della sua tradizione familiare ed aprì, insieme al figlio Armando, il ristorante “Il Vero Alfredo” (noto all’estero anche come “Alfredo di Roma”) in Piazza Augusto Imperatore n.30 (cfr. il sito web di Il Vero Alfredo).

Con l’avvio del nuovo ristorante Alfredo Di Lelio ottenne un forte successo di pubblico e di clienti negli anni della “dolce vita”. Successo, che, tuttora, richiama nel ristorante un flusso continuo di turisti da ogni parte del mondo per assaggiare le famose “fettuccine all’Alfredo” al doppio burro da me servite, con l’impegno di continuare nel tempo la tradizione familiare dei miei cari maestri, nonno Alfredo, mio padre Armando e mio fratello Alfredo. In particolare le fettuccine sono servite ai clienti con 2 “posate d’oro”: una forchetta ed un cucchiaio d’oro regalati nel 1927 ad Alfredo dai due noti attori americani M. Pickford e D. Fairbanks (in segno di gratitudine per l’ospitalită).

Desidero precisare che altri ristoranti “Alfredo” a Roma non appartengono e sono fuori dal mio brand di famiglia.

Vi informo che il Ristorante “Il Vero Alfredo” è presente nell’Albo dei “Negozi Storici di Eccellenza – sezione Attivită Storiche di Eccellenza” del Comune di Roma Capitale.

Grata per la Vostra attenzione ed ospitalită nel Vostro interessante blog, cordiali saluti

Ines Di Lelio

Continue reading

La stessa storia, un altr’angolo di Roma… (I)

File de jurnal

 

Boulogne, 05/05/2020

Perioada stranie pe care o traversăm este propice cercetărilor, căutărilor, clasării… documentelor  care aşteptau de atâţia ani să fie consultate ! Tot soiul de activităţi pe care le împingeam mai încolo cu un « le las pe mâine ! », acaparaţi fiind de treburile zilnice.

Acum, însă, nu mai avem nicio scuză pentru a evita această corvoadă. Care, de cele mai multe ori, se vădeşte a fi o plăcere !

Câte amintiri, câte momente plăcute, câte trăiri excepţionale ascunse în fundul memoriei, nu ies la suprafaţă ! 

Printre documentele regăsite cu această ocazie, dau şi peste unu’ pe care-l căutam de vreo 5 ani !

Este vorba de programul unui spectacol de acum… 40 ani !

Un caiet elegant, cu 14 pagini în policromie, format super A4, la care se adaugă un mic « flyer » bicolor cu 4 pagini. 

Despre ce spectacol e vorba ? Simplu ! 

« El Show – Espectàculo de SARA MONTIEL », în luna decembrie a anului 1980, la Teatro Maipo din Buenos Aires. 

Continue reading

Timotin redivivus.

Acest text a fost publicat în revista « 3R », nr. 22 – 24, octombrie – decembrie 2019, editată de Asociaţia « Memorie şi speranţă » din Bucureşti.

Intre 1964 şi 1967, înainte de a părăsi România, am urmat cursurile Facultăţii de Automatică, în cadrul Institutului Politehnic din Bucureşti.

Pe 24/09/2019, împreună cu foştii mei colegi, am sărbătorit 50 de ani de la absolvirea Facultăţii de către promoţia noastră. 

Cu această ocazie, a fost editat un volum, intitulat « AUTOMATICA ‘69 », care reaminteşte istoria, realizările, numele profesorilor şi ale elevilor generaţiei noastre, care au participat la această aventură, de la începuturile ei până azi. 

Printre savanţii eminenţi menţionaţi, care s-au distins în această branşă, se află şi Alexandru Timotin. El apare ca făcând parte « …dintr-o generaţie de aur a electrotehnicii româneşti, generaţie care s-a format sub îndrumarea unor savanţi de renume, precum… Al. Timotin,… Remus Răduleţ, …». 

In volumul « Les CAZABAN  Une chronique de famille », se poate citi în capitolul referitor la Alexandru Timotin:

« Professeur universitaire à l’Ecole Polytechnique de Bucarest, collaborateur du professeur Remus Răduleţ pour la rédaction du Lexique technique roumain, publié en 18 volumes… ».* 

Remus Răduleţ (1904 – 1985) a fost « profesor de teoria electromagnetismului şi…creatorul şcolii româneşti de Bazele electrotehnicii. » Volumul său intitulat « Bazele electrotehnicii » a fost « cartea noastră de căpătâi », în anii II şi III, pentru asimilarea acestei materii. 

Poate că, dacă aş fi perseverat în acest domeniu, l-aş fi putut întâlni pe Alexandru Timotin. Insă, părăsind ţara, drumurile mele au luat o altă direcţie.

                                      Adrian Irvin ROZEI
                                    Boulogne, octombrie 2019

 *Note biografice « Alexandru Timotin » în volumele :

  •  « Les CAZABAN   Une chronique de famille »  2007
  •  « CAZABANII  O cronicà de familie »  2004

                               Adrian Irvin ROZEI
Boulogne, aprilie 2020

Lulu’s back in town!

Acest text a fost publicat în revista « 3R », nr. 22 – 24, octombrie – decembrie 2019, editată de Asociaţia « Memorie şi speranţă » din Bucureşti.

File de jurnal

Boulogne, 20/12/2019

Gotta get my old tuxedo pressed,
Gotta sew a button on my vest,
‘Cause tonight I’ve gotta look my best,
Lulu’s back in town.
Gotta get a half a buck somewhere,
Gotta shine my shoes and slick my hair,
Gotta get myself a boutonniere,
Lulu’s back in town….

(Fats Waller – Lulu’s Back In Town – 1935)

Tocmai am revenit dintr-un voiaj la New York. 

Acolo, am descoperit câteva noutăţi, care mi-au amintit de « vărul Lulu », poreclă familiară a binecunoscutului membru al familiei Cazaban, Dimitrie Cădere. 

Mai întâi, m-am dus să văd « noul MoMA ».

Pe 12 octombrie 2019, cotidianul « Le Figaro » afişa un  titlu pe o întreagă pagină, care spunea : “Le « new MoMA »  se réinvente de A à Z”. 

Şi explică :

« Pour la quatrième fois depuis sa naissance, en 1939, au cœur de Manhattan, le grand musée new-yorkais se métamorphose. Plus grand, plus clair, plus ouvert sur la ville, il a repensé tout son accrochage. Bluffant. »

Intr-adevăr ! Celebrul muzeu din New York, vizitat în fiecare an de 3 milioane de admiratori ai artei moderne (printre care 51% sunt străini !) a reuşit un tur de forţă! Noul edificiu, deschis publicului numai de 6 săptămâni, este extrem de luminos, aş zice « aerian », şi este conceput ca o tranziţie progresivă şi neintruzivă, începând cu arta celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX şi terminându-se cu « ultimul răcnet » al artelor plastice actuale.  Continue reading

Omul anului 2019

Acest text a fost scris cu ocazia « Zilelor Culturii şi Limbii Române în Israel, când mi-a fost decernată « DIPLOMA de EXCELENŢĂ – Omul Anului 2019 », cu menţiunea « ca semn de preţuire deosebită pentru activităţi şi acţiuni benefice în viaţa social-culturală şi în direcţia dezvoltării legăturilor şi prieteniei francezo-româno-israeliene ».

Pe 25/01/2020, binecunoscutul jurnalist român Sorin Roşca Stănescu a postat următorul comentariu, care clarifică în detaliu contextul acestui eveniment :

« Mulțumesc, Israel!

Mulțumesc că m-ai onorat cu medalia guvernamentală numismatică „Ierusalimul etern”. Mulțumesc că m-ai declarat ziaristul anului 2019, oferindu-mi o diplomă de excelență. Mulțumesc că mi-ai permis să mă adresez unor invitați de marcă, gazde și oaspeți, care s-au reunit la Tel Aviv, în centrul cultural „Beit Hasofer”, pentru a sărbători Ziua României, limba și cultura română și pentru a comemora Holocaustul în ziua eliberării lagărului de exterminare Auschwitz.

Evenimentul a fost organizat de Centrul Cultural Israeliano-român din Tel Aviv, al cărui președinte este cunoscutul scriitor, istoric și jurnalist Teșu Solomovici. Un om-bibliotecă, care până la vârsta pe care o are acum, de 86 de ani, este autorul a sute de cărți și studii de specialitate și a mii de articole publicate în presa română și israeliană. Un om-bilbliotecă, un om monument.

Pentru reușita acestui eveniment, la care au fost prezente și onorate cu diplome de excelență zeci de personalități din România și din Israel, scriitori, jurnaliști, reprezentanți ai unor ONG-uri, oameni de știință și activiști ai axei strategice și de inimă România-Israel, și-au adus aportul Ambasada României din Israel, ICR Tel Aviv, Academia Română, Organizația Israelienilor Originari din România și asociațiile de prietenie româno-israeliene. Au fost prezenți penru a sărbători momentul numeroși artiști de mare valoare din România și din Israel, iar celebrul actor Horațiu Mălăiele  a susținut un recital extraordinar.

La Ierusalim, Holocaustul a fost comemorat de zeci de șefi de state și reprezentenți ai Caselor Regale din lumea întreagă, iar România a fost prezentă prin președintele Klaus Iohannis și delegația care l-a însoțit. 

În paralel, la Tel Aviv a avut loc o suită de manifestări, la care au participat un mare număr de români. Organizatorii, în frunte cu Teșu Solomovici au avut inspirația de a iniția cu acest prilej un amplu pelerinaj în cele mai importante locuri sfinte ale creștinătății. Acest pelerinaj se încheie astăzi printr-o vizită la Sfântul Mormânt de la Ierusalim. »

 

Programul iniţial al evenimentului a fost acesta: 

SIMPOZION INTERNAȚIONAL

« Cartea : punte între popoare, religii, civilizaţii »

Tel Aviv, 22/01 – 26/01/2020 Continue reading

Rua Santo Amaro 197, Rio de Janeiro (II)

File de jurnal
Rio de Janeiro, 23/11/2019

 

Mi-am continuat plimbarea pe Rua Santo Amaro.

La numai câţiva metri de fosta « Casa Romena », un alt edificiu mi-a atras atenţia.

O vilă cu 3 nivele, din piatră masivă şi cărămidă roşie. Nimic mai banal !

Şi totuşi, ea avea ceva special : pe faţada imobilului se repeta, de 6 sau 7 ori, hexagrama stelată cunoscută sub denumirea de « steaua lui David ». 

In majoritatea ţărilor din lume, acest simbol indică, de obicei, o prezenţă iudaică. Insă, în Brazilia, poţi vedea deseori femei simple, în general de culoare, care poartă în jurul gâtului coliere arborând, una lângă alta, o cruce, « fica » (mâna cu degetul gros între arătător şi degetul mijlociu), ce fereşte de piaza rea, eventual un « berimbau » (instrument muzical indigen), fructe, linguri şi tigve, de argint sau din metal banal, iar printre ele…  steaua lui David ! 

Fără să cunoască semnificaţia exactă a acestui semn, locuitorii ţării consideră că el apără de nenorociri, acordându-i o funcţie de protecţie sau  puteri magice. Astfel, chiar fără să cunoască Talmudul sau Kabbala, ei se regăsesc cu cei ce venerează « Clavicula regelui Solomon », simbol vehiculat de erudiţii evrei încă din Evul Mediu. 

Probabil că proprietarul acestei case consideră că, afişând-o la toate ferestrele şi porţile vilei, el se găseşte la adăpost, la fel ca şi familia sa. 

Continue reading

Rua Santo Amaro 197, Rio de Janeiro (I)

File de jurnal
Rio de Janeiro, 23/11/2019 

Am auzit vorbinduse, pentru prima oară, despre această stradă acum 20 ani, când am făcut cunoştinţă, la Montevideo, cu Dl. Vasile Macovei, ambasadorul României în Uruguay. El fusese, timp de câţiva ani, consul la Rio, perioadă în care îşi crease solide prietenii în întreaga Brazilie. 

Tot Dl. Macovei mi-a vorbit  despre Ático Frota Vilas-Boas da Mota, un personaj exceptional şi nu numai pentru arta şi cultura românească ! 

Ático (11/10/1928 -26/03/ 2016) a fost  « un cercetător, istoric, profesor, folclorist, traducător şi lingvist brazilian…specializat în domeniul istoriei şi culturii României şi a ţiganilor ». 

Incepând din 1991, până la sfârşitul vieţii sale, Ático* a locuit la Macaúbas, în statul Bahia.  Acest oraş se găseşte la aproape 700 Km de Salvador de Bahia, capitala statului. Aşa se face că, deşi am încercat de câteva ori, nu am reuşit să ajung într-un timp rezonabil, compatibil cu activitatea mea profesională pentru care venisem în Brazilia, până la Macaúbas. 

Am vorbit, totuşi, cu el la telefon de câteva ori şi am remarcat bucuria ce-l anima la ideea de a primi vizita unui locutor al limbii lui Eminescu, într-o localizare atât de exotică ! Continue reading

«Gomera» sau «Les Siffleurs»?

Boulogne, 14/01/2020

 

Când aveam vreo 3 sau 4 ani, într-o seară, la nu ştiu ce sindrofie de familie, m-a apucat o nevoie urgentă să fac un pipi.

Am încercat să atrag atenţia celor din jurul meu, însă, ocupaţi cu discuţia lor, nimeni nu m-a băgat în seamă.

Atunci, în disperare de cauză, am strigat în gura mare : « Vreau să mă piş ! »

Maică-mea a făcut feţe-feţe, m-a dus la toaletă şi, după ce problema a fost rezolvată, m-a luat deoparte şi mi-a spus :

« Nu se spune în public aşa ceva ! Nu-i politicos !

Dacă ai vreo urgenţă, spune şi tu : Vreau să…fluier ! Voi înţelege şi te voi ajuta ! » 

Zis şi făcut ! Am « fluierat » de fiecare dată când era cazul !  Continue reading