« L’heure bleue » la Skagen

La Bastide Vieille, 25/03/2021

In octombrie 2001, am plecat pentru câteva zile în Danemarca.

Cunoşteam această ţară de mai bine de un sfert de secol: am lucrat câţiva ani cu diferite industrii din « regatul lui Hamlet ».

Insă, de această dată, scopul voiajului era diferit : mă duceam să-l întâlnesc pe editorul revistei la care colaboram de numai un an.

Dan Romaşcanu, editorul revistei « Dorul », care a existat aproape două decenii, a avut încredere în mine şi mi-a încredinţat un spaţiu de publicare lunar, deşi eu nu scrisesem în nicio revistă până atunci.

De altfel, el este cel care a ales numele rubricii sub al cărui titlu scriu şi astăzi, după 20 ani : « Secante româneşti ».

Continue reading

« Les clés du Paradis »… la Vatican!

La Bastide Vieille, 15/03/2021

 

Cu siguranţă că n-aş fi aflat niciodată ce este un « clavigero » dacă n-aş fi citit un articol publicat în revista « Point de vue » din luna iulie 2020 !

In acest text, ni se spune, cu multe detalii, că la Vatican există un personaj unic în lume : este funcţionarul care deţine cele 2797 de chei ce deschid « porţile celor mai frumoase comori ale istoriei şi artei mondiale ». 

In acest moment, şi din anul 2012, postul de « clavigero » este ocupat de Giovanni Crea, un fost « carabinier », mândru de responsabilităţile pe care le deţine. 

 « In fiecare dimineaţă, simt o senzaţie unică. », spune Giovanni. « O impresie extraordinară, niciodată aceeaşi, ca şi cum aş respira un aer magic când deschid poarta Capelei Sixtine şi admir fresca lui Michelangelo, singur şi în liniştea cea mai totală. Cum aş putea să mă plictisesc de aşa ceva ? ». 

Sunt mai bine de 20 ani, de când Giovanni Crea lucrează în « Cità del Vaticano ». Pe atunci, el era un simplu student, care dorea să devină magistrat, şi avea nevoie de un loc de muncă provizoriu pentru a-şi finanţa studiilede drept. Continue reading

Laurul magic al lui Virgiliu

Acest text a fost publicat în revista « Siamo di nuovo insieme » numărul 99 -100, Octombrie –Decembrie 2020, editată de « RO.AS.IT. – Asociaţia Italienilor din România ».

Urare pentru acest număr – aniversare:

Dafinul (lat. Laurus nobilis), cunoscut și sub numele de laur, este o specie de plante aromatice din familia Lauraceaearbore sau arbust, care ajunge până la 10–18 m înălțime, originar din zona Mediteranei.

Frunzele de dafin sunt folosite pentru aroma lor la prepararea mâncărurilor. De asemenea, au fost folosite în Grecia antică pentru cununile de lauri, de unde și expresia “a se culca pe lauri”. O asemenea cunună de laur era oferită ca premiu la Jocurile pitice. În plus, tot de la laur derivă și cuvântul  bacalaureat (bacă de laur) și cel de laureat ( încununat cu lauri) ; există un premiu cinematografic « Premiul Laurul de aur ».

Aceasta este definiţia plantei aromatice, reputată în lumea Mediteranei, pe care o găsim prin dicţionare. Insă, deşi există acolo şi un paragraf “Utilizări şi simbolism”, nu ni se spune nimic despre legătura ei cu poetul antic Virgiliu!

Insă, vizitatorul iscoditor al oraşului Napoli poate afla aici multe alte detalii despre acest subiect.

Colombariul roman de la Via Percolana, care se află chiar alături de cripta napolitană, a fost din totdeauna asimilată cu mormântul lui Virgiliu. Cei mai faimoşi poeţi din toate vremurile veneau aici ca să se reculeagă. Staţiu, care era el însuşi napolitan, povesteşte că mărmântul poetului era un loc sfânt. Tocmai de aceea, se ducea şi el acolo în pelerinaj. 

Continue reading

„Figuri bucureştene vechi şi uitate”

Acest text a fost publicat în revista « 3R » no. 31 – 36, datat iulie –decembrie 2020, editată de asociaţia “Memorie  şi speranţă”  din Bucureşti.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La Bastide Vieille, 3/10/2020

Revista canadiană, editată în limba română, “ CANDELA DE MONTREAL”, datată ianuarie –martie 2015, publică în pagina 42, un text intitulat : “Figuri bucureştene vechi şi uitate” .

El este semnat de Dr. Paul Dăncescu şi începe cu fraza :

« Cine-și mai aduce astăzi aminte de enigmaticul poet Jean de Leresty… ? »

Când am citit această întrebare, am devenit, într-o fracţiune de secundă, băieţelul cuminte de acum şase decenii, aşezat în banca întâi, care ridica mâna cu două degete întinse, susurând : « Eu, Domnule Profesor ! »

E drept că, în primii 20 ani de viaţă, pe care i-am petrecut la Bucureşti, am locuit pe strada Alexandru Donici nr. 25.

La numai două case de reşedinţa mea, trăia un personaj… cam straniu ! Continue reading

La Ultima curda (Ultima beţie!)

La Bastide Vieille, 29/10/2020

 

PIAZZOLLA / GOYENECHE « LA ULTIMA CURDA »

« Je sais, ne me dis pas que tu as raison
Ya sé, no me digas tenes razón
La vie est une blessure absurde
La vida es una herida absurda
Et tout est si éphémère
Y es todo, todo tan fugaz
C’est une cuite, rien de plus
Que es una curda, nada más
Ma confession
Mi confesión
Dis-moi ta phrase
Contame tu condena
Dis moi ton échec
Decime tu fracaso
Ne vois-tu pas la douleur qui m’a blessé?
No ves la pena que me ha herido?
Et parle-moi sincèrement (de)….
Y háblame simplemente (de)… »

…………………………………………………………………………………………………………………

Ieri seară, am primit de la un amic din Elveţia, următorul mesaj:

Bine ca ati apucat sa mergeti la restaurant. Îmi pare rau pentru voi si va tin pumnii. Continue reading

Post Covidum homo triste est ! (II)

File de jurnal… pandemice

La Bastide Vieille, 23/08/2020

 

A sosit, după 115 zile de absenţă, autorizaţi fiind să călătorim dincolo de 100 km de reşedinţa noastră principală,  ziua când am putut lua trenul pentru a reveni în Languedoc.

Pe drum, fredonam refrenul bine cunoscut din melodia « Tout va très bien, madame la marquise » interpretată de orchestra lui Ray Ventura.

« Allô, allô James !
Quelles nouvelles ?
Absente depuis
cent quinze jours,
Au bout du fil
Je vous appelle ;
Que trouverai-je à mon retour ?

Tout va très bien, Madame la Marquise,
Tout va très bien, tout va très bien… »

 Am ajuns cu bine la Bastide Vieille !

 Insă cam uşurel !

Cum spunea Antonio Machado:

« …me encontraréis a bordo ligero de equipaje,
casi desnudo, como los hijos de la mar.
 »***

*** « …mă vei găsi la bord cu un bagaj uşor,
            aproape gol, ca fiii mării. »

Asta, pentru că valiza mea a coborât din tren… fără mine, undeva, între Nîmes şi Sète!

Am fost cam descumpănit. Nu pentru că am pierdut două cămăşi şi un pantalon ! Ci, pentru că, în valiză, se găseau, mai ales, cărţi, reviste, articole… în trei limbi –franceză, română, italiană ! – care urmau să-mi servească la scrierea textelor din săptămânile următoare. Pe care aveam puţine şanse să le regăsesc, fiind vorba de documente care datau (unele !) de acum 45 ani, cu autografe şi dedicaţii !

M-am consolat, parţial, imaginând decepţia hoţului, care se aştepta la o altă pradă, mai uşor de vândut ! Les risques du métier ! 

In realitate, sosirea în casa noastră din Languedoc a fost o surpriză plăcută : nu se spărsese nicio ţeavă şi n-am găsit-o ocupată de vreo familie de migranţi din sudul Mediteranei !  Continue reading

Post Covidum homo triste est !* (I)

File de jurnal… pandemice

La Bastide Vieille, 23/08/2020

 

Literatura perioadelor de pandemie a dat umanităţii nenumărate capodopere.

Ajunge să menţionăm doar câteva titluri din secolul XX (Jean-Marie Gustave Le Clézio, “La Quarantaine” (1995), Marcel Pagnol, “Les Pestiférés” (1977), Jean Giono, “Le Hussard sur le toit” (1951) sau Albert Camus, “La Peste” (1947), în limba franceză, precum şi Laura Kasischke, “In a Perfect World ” (2009) sau Philip Roth, “Nemesis” (2010), în limba engleză, ceva mai recente. 

Desigur că fiecare îşi aminteşte de alte capodopere ale literaturii universale, care tratează, în mod direct sau prin metafore, acest subiect, cum ar fi :

 « La Montagne magique » de Thomas Mann, « Decameronul » lui  Boccacio sau «  Pavilionul canceroşilor » de Soljenîţin. 

Pandemia pe care o traversăm acum, este prea recentă pentru a fi produs, deja, capodopere de această dimensiune artistică.

Totuşi, nenumăraţi oameni politici, scriitori, filosofi, sociologi… neavând ce face în vremea carantinei, au « ouat » texte, articole, eseuri, cărţulii, broşuri… în care şi-au dat cu părerea despre « cum va fi lumea de după… » !

In primul rând, nimeni nu ştie « când » sau « dacă » va fi « lumea de după… » !

Mai apoi, cea mai mare parte dintre ei, uită, sau se prefac că nu-şi mai amintesc, că de ani de zile, ne-au tot prezis « viitorul ». Ba chiar, unii dintre ei, evită să menţioneze că, « fiind la manete » câteva decenii, au contribuit în mod activ la construcţia lumii de azi, pe care o consideră ca fiind « depăşită ».

Tocmai de aceea, acum, se grăbesc s-o înfiereze şi să declare că « nimic nu va fi ca mai înainte » ! 

Continue reading

Republicare… cu Utagawa Kuniyoshi

La Bastide Vieille, 2/09/200

Cei care au avut curajul de a citi textul « De unde sare iepurele! » în întregime, au remarcat încă un mister legat de obiectele menţionate, rămas ne-elucidat de… patru decenii : numele autorului stampelor japoneze prezentând actori de teatru Kabuki !

Anul trecut, în vizită la Muzeul Bruckental din Sibiu, am remarcat banerele anunţând o expoziţie de stampe japoneze, legate de Festivalul de teatru care are loc, în fiecare an, în acest oraş:

Muzeul Național Brukenthal împreună cu avocatul colectionar George Șerban, Teatrul Național Radu Stanca Sibiu și Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu îi invită pe sibieni la vernisajul expoziției de stampe Kabuki – teatrul japonez, ce va avea loc la Muzeul Național Brukenthal, Piața Mare, nr. 4, vineri 12 aprilie 2019, ora 13.

« Curatorul expoziției dr. Alexandru Constantin Chituță ne-a declarat: ”Această expoziție s-a născut din dorința de a explora și a prezenta iubitorilor de artă, un episod fascinant al culturii japoneze: arta ukiyo-e. În cadrul expoziției, ce va fi cuprinsă și în agenda Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, vor fi expuse circa 100 de stampe japoneze realizate in perioada secolelor 18 si 19, conținând imagini ale actorilor și scene de teatru kabuki din colecția avocatului George Șerban din București, un prieten al Muzeului Național Brukenthal.

Expozitia Şerban George la Sibiu…

Curatorul expoziției dr. Alexandru Constantin Chituță ne-a declarat: ”Această expoziție s-a născut din dorința de a explora și a prezenta iubitorilor de artă, un episod fascinant al culturii japoneze: arta ukiyo-e. În cadrul expoziției, ce va fi cuprinsă și în agenda Festivalului Internațional de Teatru de la Sibiu, vor fi expuse circa 100 de stampe japoneze realizate in perioada secolelor 18 si 19, conținând imagini ale actorilor și scene de teatru kabuki din colecția avocatului George Șerban din București, un prieten al Muzeului Național Brukenthal.

Vor fi prezente in expozitie aproximativ 100 de lucrari apartinind celor mai importante scoli japoneze : Școala Torii, Școala Katsukawa active in secolul XVIII, artistii Buncho si Sharaku, activi in secolul 18, Școala Utagawa activa pe tot parcursul secolui 19. Si cei mai importanti artisti japonezi care au realizat stampe japoneze cu imagini de actori si scene de teatru Kabuki. Enumeram o parte dintre acestia: Torii Kiyonobu, Torii Kiyonaga, Torii Kiyoshige, Sharaku, Buncho, Suncho, Toyokuni I, Toyokuni III, Horoshige, Kuniyoshi, Kunichika, Chikanobu si Kunisada III. »

Desigur că nu puteam rata această ocazie !

Continue reading

« Amalfi »… înainte de Război !

Acest text a fost publicat în revista « 3R » no. 25 – 30, datat ianuarie –iunie 2020, editat de asociaţia “Memorie  şi speranţă”  din Bucureşti.

 

Boulogne, 20/05/2020

In anul 2014, scriam într-un text intitulat « Ai alfi? Amalfi! » : 

Era pe la începutul anilor ’60, în casa renumitului actor Jules Cazaban.

In rarele seri când nu juca,  pe la apusul soarelui, Jules se îndrepta spre o vitrină din salon din care scotea niște pahare burtoase de ceramică neagră cu dungi galbene, după care se întorcea către cei prezenți, și mai întotdeauna erau în casă câteva persoane, de cele mai multe ori artiști sau oameni din lumea teatrului, pe care el îi întreba : « Ai alfi ? » Noi, Costin, fiul lui, și cu mine, bine dresați, răspundeam în cor : « Amalfi ! » 

Atunci începea prepararea unei băuturi, compusă dintr-un amestec de țuică și vermut alb, în proporții pe care numai el le știa. Așa că dulceața vermutului ușura tăria în alcool a țuicii și dădea o băutură lesne de consumat, dar cu o aparență înșelătoare, care-ți sucea repede mințile. Și toți cei prezenți o apreciau și repetau : « Ai alfi ? Amalfi ! », de câte ori doreau să mai fie serviți.

In anii următori, după ce Jules ne-a părăsit, Costin a reluat procedeul și formula, rămasă un « sésame » : « Ai alfi ? Amalfi ! »

Mărturisesc că nu mi-am pus niciodată întrebarea dacă « Amalfi » era chiar numele unei băuturi italiene sau numai o invenție a lui Jules, ori un pretext pentru un joc de cuvinte, după cum el avea obiceiul să facă deseori.

AI ALFI ? AMALFI !…CON « IL GRANDE MIMMO »  

 

 *   *   *

 

New York, 10/12/2019 

Probabil că provenienţa denumirii acestei băuturi ar fi rămas pentru mine o întrebare neelucidată, dacă n-aş fi descoperit, la New York, acum câteva zile, o carte.

Este vorba despre: “The Balkan Trilogy”, scrisă de Olivia Manning. 

Continue reading