Vaillant – Le Journal le plus captivant !

La Bastide Vieille, 5/03/2021

Acest text a fost publicat în revista « 3R – Rădăcini, Racines, Radici » nr. 37 – 42, datat « ianuarie –iunie 2021 », editată de Asociaţia « Memorie şi speranţă » din Bucureşti (România).

Coperta revistei prezintă o imagine a Soroanei Coroamă.

Sorana Coroamă-Stanca (24 ianuarie 1921Chișinău –   7 ianuarie 2007,  București) a fost o autoare, regizoare și scenaristă română.

Între 1959 și 1965 a fost exclusă din viața publică și din teatru, din motive politice (mai mulți membri ai familiei au fost persecutați de autoritățile comuniste) și a fost nevoită să lucreze la Cooperativa „Arta Aplicată”, unde a confecționat mărgele și nasturi, pentru a-și câștiga existența.

In anii urmatori, a fost decoratà cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice” si cu Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”.

In cursul unei cariere de mai bine de patru decenii,  ea a regizat  peste 190 de spectacole de teatru, prezentate în România, Germania, URSS, Polonia, Maroc…, a fost profesoarà si a scris piese de teatru, s-a implicat în viatza socialà si culturalà a României.

Continue reading

« Murales », « fresques » sau « trompe-l’œil ? – Reluare

La Bastide Vieille, 10/06/2021 

Acest text a fost republicat în revista « Căminul românesc » – Foaia de legătură a românilor din Elveţia, no. 151 – Martie 2021.

Căminul românesc este o publicaţie trimestrială,  fondată de Ion Broşteanu în anul 1981.

Am avut onoarea de a publica în această revistă începând din anul 2003.

Atunci, Ştefan Racovitză, care era redactorul principal al revistei din 1994, a avut încredere în mine, pe când eram la începutul activităţii publicistice, şi mi-a propus să colaborăm.

Primul meu articol publicat în revistă se intitula « Apunake la 100 de ani ». 

După cum spune actualul redactor al revistei, Radu Eftimie : 

« Stefan Racovitza a fost cel care a dat revistei un aspect ceva mai profesional. 

 De-a lungul timpului revista s-a axat pe doua grupuri tematice principale: opozitia politica la tot ceea ce este comunism, iar în al doilea rând, pentru a nu ne uita traditiile nationale, pe crestinismul ortodox. De prin anii 1992-93 au început sa apara si articole cu orientare mai culturala… 

 Despre Stefan Racovitza ar fi multe de spus, dar nu stiu cât intereseaza cu adevarat pe cei care nu l-au cunoscut.

Iata în câteva cuvinte parcursul lui biografic, dar probabil ca îl cunoasteti si dvs: descendent al unei familii de boieri a avut de suferit din plin de ororile regimului comunist, dar nu a fost nici un moment înfrânt de catre acesta. 

Si-a petrecut copilaria si adolescenta pe la Câmpulung Muscel, familia lui fiind mutata cu forta în acea parte a tarii.

Cu toate piedicile ce i s-au pus, a reusit sa ajunga student la facultatea de Biologie, de unde a fost expulzat în 1959, în ultimul an de studii. A putut sa revina prin 1963 si sa-si obtina diploma prin 1964.

Dupa primii pasi în profesia de biolog, a reusit câtiva ani mai târziu sa obtina un post pe la radio si Televiziunea româna, care l-a învatat bazele jurnalismului, iar prin 1978 a ajuns la Geneva, unde a  lucrat la Ministerul Educatiei genevez si, bine înteles, s-a înscris în Comunitatea Românilor din Elvetia, în cadrul careia a avut totdeauna o atitudine politica anti-comunista. 

 A început sa-si exprime opiniile în revista noastra Caminul Românesc, iar ulterior i s-a propus ca sa preia responsbailitatea acestei reviste, de care s-a ocupat cu pricepere si entuziasm pâna la sfârsitul vietii. » 

Pentru mine, în afara aspectului menţionat mai sus, Ştefan Racovitză a jucat un rol important într-un domeniu care poate apare multora ca secundar şi fără importanţă : el mi-a explicat, prin telefon, înainte de a-i trimite primul text, cum se adaugă diacriticele româneşti pe o tastatură franceză ! Continue reading

Fals tratat de primăvară…

La Bastide Vieille, 31/05/2021

 

Alaltăieri s-au împlinit şapte luni de când n-am pus piciorul într-un restaurant !

Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat de vreo jumătate de secol.

Ultima dată când am luat masa la restaurant a fost, dacă-mi amintesc bine, pe 29/10/2020.

La Ultima curda (Ultima beţie!)

In seara acelei zile, am fost « reconfinaţi » şi, în ciuda evoluţiei pandemiei, când în sus şi când în jos, niciun restaurant n-a fost redeschis. Cel mult, puteai cumpăra preparate gătite de ei, bine ambalate, pe care le primeai la uşa restaurantului, ca să poţi pleca cu ele… în lumea mare ! Da’ nu aşezat la vreo masă de-a lor.

Desigur că, de cum am aflat « ştirea cea bună », precum că restaurantele se redeschid, n-am aşteptat decât prima ocazie ca să vizitez un astfel de stabiliment. Chiar dacă, deocamdată, nu suntem autorizaţi să mâncăm…. decât pe terasă !

Sălile restaurantelor nu servesc, pentru început, decât ca… loc de trecere spre toaletă ! Desigur, purtând mască şi cu distanţarea de rigoare.

E bine şi aşa ! Mai ales că, în regiunea noastră, clima este suficient de agreabilă ca să poţi, în acest anotimp, profita de mesele de pe terasă. Iar terasele s-au înmulţit, dintr-o dată « ca ciupercile după ploaie şi vardiştii, după bătaie » !

Nu ne-am repezit la restaurant chiar din prima zi. Ne-am închipuit aglomeraţia previzibilă !

Insă, cu prima ocazie, am rezervat o masă la un restaurant. Desigur, pe terasă şi cu « distanţarea socială » impusă de autorităţi. 

Continue reading

Le Drac n’est pas si vert !*

La Bastide Vieille, le 18/10/2020

Ce texte a été publié dans le no. 37 – 42 de la revue « 3R – Rădăcini  Racines Radici » éditée par l’Association « Memorie şi speranţă » de Bucarest (Roumanie). 

La couverture de la revue « 3R » reproduit une photo de Sorana Coroamă. 

Sorana Coroamă-Stanca (24 janvier 1921, Chisinau – 7 janvier 2007,  Bucarest) était un auteur, réalisateur et scénariste roumain. 

Entre 1959 et 1965, elle a été exclue de la vie publique et du théâtre pour des raisons politiques (plusieurs membres de sa famille ont été persécutés par les autorités communistes) et a été forcée de travailler à la coopérative “Arts appliqués”, où elle fabriquait des perles et des boutons, pour survivre. 

Dans  les années suivantes, elle a été décorée de l’Ordre du mérite culturel classe IV (1967) “pour des mérites spéciaux dans le domaine de l’art dramatique” et de l’Ordre national “Service fidèle” au rang de chevalier (1er décembre 2000) “pour des réalisations artistiques exceptionnelles et pour la promotion de la culture, à l’occasion de la fête nationale de la Roumanie“. 

Continue reading

Tropa, tropa, tropa, trop’… (II)

La Bastide Vieille, 4/04/2021

                                                         …când la trap, când la galop !

Urmare…

Numele de „ARPON II”, pe care l-am dat „căluţului” meu de piatră, are o istorie… lungă!Despre „ARPON II”, am avut ocazia să vorbesc într-un text recent: 

«Depuis deux mois, un cheval cabré, toujours en pierre, semble danser au rythme de la musique des « putti musiciens ». Il s’appelle « ARPON II », en souvenir d’ARPON, le trotteur dont l’écurie se trouve juste en face.

ARPON, qui a vécu près de 34 ans, a été le cheval qui a permis, dans les années ’70, à toute la famille de mon épouse de faire ses classes d’équitation… et le bonheur des grands et petits !  Son histoire vaut la peine d’être racontée… à la première occasion ! »**  

Mulţumită « descendentului » său, ARPON II, ocazia se prezintă… acum. 

ARPON, în realitate « Harpon II », era născut pe 5 aprilie 1951, după cum a fost declarat la « Société d’Encouragement de l’élevage du Cheval français ».

După ce a făcut o carieră de « trotteur », câştigând chiar 7 curse de « trot attelé » în ddoi ani, HARPON II a fost « reformat ». Atunci l-a achiziţionat soacra mea, care era o pasionată de călărie. 

Continue reading

Tropa, tropa, tropa, trop’… (I)

La Bastide Vieille, 4/04/2021

 

                                                         …când la trap, când la galop !

Acum câteva săptămâni, când am văzut pe un raft, în prăvălia unui « giorsar » din Béziers, un căluţ de piatră, m-am întrebat : « Să-l iau sau să nu-l iau ? »

Un « giorsar », după cum spunea tatăl meu, este un vânzător de « gioarse » ! Cu alte cuvinte, vechituri de tot felul. 

« Giorsarul » meu are o astfel de prăvălie. Pe câteva sute de metri pătraţi, el propune, tot atât de bine, mobile vechi, haine « second hand », bucătării de ocazie, tablouri pictate sau scanate, discuri CD, sticle de vin din regiune etc., etc.

Trec, în mod regulat, pe la prăvălia lui. Mai ales, pentru a verifica apariţia unor discuri CD de ocazie de toate felurile : clasic, folk, pop, regionale etc. 

Avantajul acestor discuri este că, preţul de vânzare la aceste « ocazii » fiind ridicol de scăzut -1 sau 1,5 Euro !- îmi pot permite  să cumpăr orice fel de muzică, despre care am auzit vorbindu-se, dar n-am ascultat-o niciodată !

De mulţi ani, consider că nu merită să arunc pe geam 20 sau 25 Euro pentru un disc pe care-l voi asculta, de cele mai multe ori… o singură dată. Ba chiar nici măcar în întregime ! De cele mai multe ori, constat că muzica pentru care am auzit la TV sau despre care am citit în ziare cronici ditirambice… nu face doi bani (pentru mine !).  Continue reading

« L’heure bleue » la Skagen

La Bastide Vieille, 25/03/2021

In octombrie 2001, am plecat pentru câteva zile în Danemarca.

Cunoşteam această ţară de mai bine de un sfert de secol: am lucrat câţiva ani cu diferite industrii din « regatul lui Hamlet ».

Insă, de această dată, scopul voiajului era diferit : mă duceam să-l întâlnesc pe editorul revistei la care colaboram de numai un an.

Dan Romaşcanu, editorul revistei « Dorul », care a existat aproape două decenii, a avut încredere în mine şi mi-a încredinţat un spaţiu de publicare lunar, deşi eu nu scrisesem în nicio revistă până atunci.

De altfel, el este cel care a ales numele rubricii sub al cărui titlu scriu şi astăzi, după 20 ani : « Secante româneşti ».

Continue reading

« Les clés du Paradis »… la Vatican!

La Bastide Vieille, 15/03/2021

 

Cu siguranţă că n-aş fi aflat niciodată ce este un « clavigero » dacă n-aş fi citit un articol publicat în revista « Point de vue » din luna iulie 2020 !

In acest text, ni se spune, cu multe detalii, că la Vatican există un personaj unic în lume : este funcţionarul care deţine cele 2797 de chei ce deschid « porţile celor mai frumoase comori ale istoriei şi artei mondiale ». 

In acest moment, şi din anul 2012, postul de « clavigero » este ocupat de Giovanni Crea, un fost « carabinier », mândru de responsabilităţile pe care le deţine. 

 « In fiecare dimineaţă, simt o senzaţie unică. », spune Giovanni. « O impresie extraordinară, niciodată aceeaşi, ca şi cum aş respira un aer magic când deschid poarta Capelei Sixtine şi admir fresca lui Michelangelo, singur şi în liniştea cea mai totală. Cum aş putea să mă plictisesc de aşa ceva ? ». 

Sunt mai bine de 20 ani, de când Giovanni Crea lucrează în « Cità del Vaticano ». Pe atunci, el era un simplu student, care dorea să devină magistrat, şi avea nevoie de un loc de muncă provizoriu pentru a-şi finanţa studiilede drept. Continue reading

Laurul magic al lui Virgiliu

Acest text a fost publicat în revista « Siamo di nuovo insieme » numărul 99 -100, Octombrie –Decembrie 2020, editată de « RO.AS.IT. – Asociaţia Italienilor din România ».

Urare pentru acest număr – aniversare:

Dafinul (lat. Laurus nobilis), cunoscut și sub numele de laur, este o specie de plante aromatice din familia Lauraceaearbore sau arbust, care ajunge până la 10–18 m înălțime, originar din zona Mediteranei.

Frunzele de dafin sunt folosite pentru aroma lor la prepararea mâncărurilor. De asemenea, au fost folosite în Grecia antică pentru cununile de lauri, de unde și expresia “a se culca pe lauri”. O asemenea cunună de laur era oferită ca premiu la Jocurile pitice. În plus, tot de la laur derivă și cuvântul  bacalaureat (bacă de laur) și cel de laureat ( încununat cu lauri) ; există un premiu cinematografic « Premiul Laurul de aur ».

Aceasta este definiţia plantei aromatice, reputată în lumea Mediteranei, pe care o găsim prin dicţionare. Insă, deşi există acolo şi un paragraf “Utilizări şi simbolism”, nu ni se spune nimic despre legătura ei cu poetul antic Virgiliu!

Insă, vizitatorul iscoditor al oraşului Napoli poate afla aici multe alte detalii despre acest subiect.

Colombariul roman de la Via Percolana, care se află chiar alături de cripta napolitană, a fost din totdeauna asimilată cu mormântul lui Virgiliu. Cei mai faimoşi poeţi din toate vremurile veneau aici ca să se reculeagă. Staţiu, care era el însuşi napolitan, povesteşte că mărmântul poetului era un loc sfânt. Tocmai de aceea, se ducea şi el acolo în pelerinaj. 

Continue reading

„Figuri bucureştene vechi şi uitate”

Acest text a fost publicat în revista « 3R » no. 31 – 36, datat iulie –decembrie 2020, editată de asociaţia “Memorie  şi speranţă”  din Bucureşti.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

La Bastide Vieille, 3/10/2020

Revista canadiană, editată în limba română, “ CANDELA DE MONTREAL”, datată ianuarie –martie 2015, publică în pagina 42, un text intitulat : “Figuri bucureştene vechi şi uitate” .

El este semnat de Dr. Paul Dăncescu şi începe cu fraza :

« Cine-și mai aduce astăzi aminte de enigmaticul poet Jean de Leresty… ? »

Când am citit această întrebare, am devenit, într-o fracţiune de secundă, băieţelul cuminte de acum şase decenii, aşezat în banca întâi, care ridica mâna cu două degete întinse, susurând : « Eu, Domnule Profesor ! »

E drept că, în primii 20 ani de viaţă, pe care i-am petrecut la Bucureşti, am locuit pe strada Alexandru Donici nr. 25.

La numai două case de reşedinţa mea, trăia un personaj… cam straniu ! Continue reading