Incontri con Alberto Sordi: ieri, oggi, domani

Questo testo è stato pubblicato sulla rivista “Siamo di nuovo insieme” nel numero 105 – 106, di setembre 2021, a cura dell’ “Asociaţia italienilor din România” di Bucarest. 

La rivista “Antiquariato”, datata “Agosto 2020”, pubblicava un breve testo riguardante una mostra che sarebbe stata inaugurata a “Villa Sordi”, a Roma. 

“Conosco” Alberto Sordi dalla fine degli anni ’50. 

“Alberto Sordi, nato il 15 giugno 1920 a Roma e deceduto il 24 febbraio 2003 nella stessa città, è un attore, regista e sceneggiatore italiano. Accanto a Marcello Mastroianni, Ugo Tognazzi, Nino Manfredi e Vittorio Gassman, è stato uno dei pilastri della «commedia italiana» ed è, allo stesso tempo, l’archetipo del romano nella cinematografia italiana.” 

Il primo film in cui appare Alberto Sordi sugli schermi della Capitale, s’intitolava “Venezia, la luna e tu”. Tra i 158 film in cui Alberto Sordi ha recitato, nei suoi 60 anni di carriera, non si può dire che “Venezia, la luna e tu” sia un capolavoro… sebbene, il regista del film fosse Dino Risi, un grande maestro della cinematografia italiana del XX secolo. 

L’argomento era piuttosto sdolcinato: un gondoliere di Venezia esita tra la sua fidanzata ufficiale e due turiste americane, prima di decidere con chi si sposerà. C’è da dire che nel cast del film, presentato nell’ottobre del 1958, apparivano diverse stelle del cinema italiano dell’epoca, tra cui una di prima grandezza: Nino Manfredi, che io, a circa 10 anni, non conoscevo nemmeno!  Continue reading

“Les clés du Paradis…” in Vaticano!

Questo testo è stato pubblicato sulla rivista “Siamo di nuovo insieme” nel numero 103 – 104, di giugno 2021. 

Di certo non avrei mai scoperto cosa sia un “clavigero” se non avessi letto l’articolo pubblicato sulla rivista “Point de vue” del luglio 2020. In questo testo ci si spiega, con molti dettagli, che in Vaticano esiste un personaggio unico al mondo: è il funzionario che detiene le 2.797 chiavi che aprono “le porte dei maggiori tesori della storia dell’arte mondiale”. In questo momento, e a partire dal 2012, il posto di clavigero è occupato da Giovanni Crea, un ex carabiniere, orgoglioso del posto che detiene.

Ogni mattina, provo una sensazione unica”, dice Giovanni. “Un’impressione straordinaria, mai la stessa, come respirassi un’aria magica nel momento in cui apro la porta della Cappella Sistina e ammiro l’affresco di Michelangelo, solo e immerso della più totale quiete. Come potrei annoiarmi di una cosa simile?  Continue reading

Laurul magic al lui Virgiliu

Acest text a fost publicat în revista « Siamo di nuovo insieme » numărul 99 -100, Octombrie –Decembrie 2020, editată de « RO.AS.IT. – Asociaţia Italienilor din România ».

Urare pentru acest număr – aniversare:

Dafinul (lat. Laurus nobilis), cunoscut și sub numele de laur, este o specie de plante aromatice din familia Lauraceaearbore sau arbust, care ajunge până la 10–18 m înălțime, originar din zona Mediteranei.

Frunzele de dafin sunt folosite pentru aroma lor la prepararea mâncărurilor. De asemenea, au fost folosite în Grecia antică pentru cununile de lauri, de unde și expresia “a se culca pe lauri”. O asemenea cunună de laur era oferită ca premiu la Jocurile pitice. În plus, tot de la laur derivă și cuvântul  bacalaureat (bacă de laur) și cel de laureat ( încununat cu lauri) ; există un premiu cinematografic « Premiul Laurul de aur ».

Aceasta este definiţia plantei aromatice, reputată în lumea Mediteranei, pe care o găsim prin dicţionare. Insă, deşi există acolo şi un paragraf “Utilizări şi simbolism”, nu ni se spune nimic despre legătura ei cu poetul antic Virgiliu!

Insă, vizitatorul iscoditor al oraşului Napoli poate afla aici multe alte detalii despre acest subiect.

Colombariul roman de la Via Percolana, care se află chiar alături de cripta napolitană, a fost din totdeauna asimilată cu mormântul lui Virgiliu. Cei mai faimoşi poeţi din toate vremurile veneau aici ca să se reculeagă. Staţiu, care era el însuşi napolitan, povesteşte că mărmântul poetului era un loc sfânt. Tocmai de aceea, se ducea şi el acolo în pelerinaj. 

Continue reading

Vous prendrez bien un autre café, n’est-ce pas ?

Roma, le 28 Janvier 2020

Feuilles de journal

 

«  Si tu fais comme le café
Rien qu’à m’énerver
Rien qu’à m’exciter
Ce soir la nuit sera blanche… »

COULEUR CAFE – Serge Gainsbourg              

Confortablement attablé dans un restaurant, en plein cœur de la ville de Rome, je tourne et retourne, depuis deux heures, la même question dans ma tête !

Ah ! Ce n’est pas un problème existentiel. Mais, comme chantait Serge Reggiani il y a quelques 30 ans : « …ça a une certaine importance ! ».

La question qui me taraude a un énoncé plutôt simple : « Où vais-je prendre mon café à la fin du repas ? »   

En Italie, cette question est capitale ! Comme il s’agit du meilleur café au monde, le choix de l’établissement où l’on va le déguster n’est pas si simple. 

C’est vrai que, pendant des années, j’ai suivi le conseil de Chiara Valle dans l’article intitulé « Sembra normale bere un caffè » (Ça semble normal de boire un café) et j’ai testé, à travers le monde, l’art et la manière de déguster le café dans les 105 pays que j’ai eu la chance de visiter, à ce jour. 

Continue reading

Un siciliano a Bucarest

Questo testo è stato pubblicato, in  lingua romena, sulla rivista “Siamo di nuovo insieme” nel numero 81 – 82, di luglio-ottobre 2018 

Bucarest, 02/06/2018

Negli ultimi anni, ogni volta che arrivo a Bucarest, soggiorno nel quartiere in cui sono cresciuto.

Lì, ho scoperto un albergo aperto di recente, all’interno di un edificio costruito nel 1900, nello stile dell’epoca. L’albergo, gestito da alcuni italiani, ha anche un ristorante con menù specifico latino. Così, succede che buona parte della clientela provenga dal paese di Dante.

Nel mese di maggio di quest’anno, nella hall dell’albergo, ho notato un personaggio pittoresco: di bassa statura, muscoloso, abbronzato, tutto il tempo in giro in canottiera, con i capelli bianchi e gli occhiali da sole. Piuttosto agitato, cercava di spiegarsi in italiano con l’addetta alla reception dell’albergo, che non capiva sempre cosa l’uomo volesse. Sono intervenuto per aiutarlo e ho scoperto che… voleva comprare una chitarra!

Gli ho spiegato come raggiungere un negozio specializzato in articoli del genere e poi… sono andato per la mia strada.

Il giorno dopo, l’italiano era di nuovo alla reception dell’albergo. Poiché avevo del tempo libero, gli ho chiesto se avesse risolto il problema. Così ho conosciuto Eligio!

Lui aveva comprato davvero una chitarra ma ora aveva bisogno di altri accessori musicali. Piuttosto stupito nello scoprire le sue preoccupazioni, ho iniziato a fargli… qualche domanda supplementare! Così, ho scoperto che Eligio Faldini è un “cantautore” siciliano, che accompagna i suoi testi con la chitarra e che vive non lontano da Palermo, in una piccola città chiamata Marineo. Continue reading

Un sicilian la Bucureşti

Acest text a fost publicat în revista « Siamo di nuovo insieme », no. 81 – 82, datat iulie – septembrie 2018

 

Bucureşti, 6/06/2018

 

In ultimii ani, de fiecare dată când vin la Bucureşti, locuiesc în cartierul în care am copilărit.

Am descoperit acolo un hotel, deschis nu demult, într-un edificiu construit pe la 1900, în stilul epocii. Hotelul, ţinut de nişte italieni, are chiar şi un restaurant cu specific latin.

Aşa se face că mare parte din clientelă provine din ţara lui Dante. 

In luna mai a acestui an, am remarcat, în hall-ul hotelului, un personaj pitoresc : mic de statură, musculos, bronzat, plimbându-se mai toată vremea  în maiou, cu părul alb şi ochelari de soare. Destul de agitat, el încerca să se descurce în italiană cu recepţionista hotelului, care nu înţelegea totdeauna ce doreşte. 

Am intervenit, ca să-l ajut, şi am descoperit că… voia să cumpere o chitară !

I-am explicat cum se ajunge la un magazin specializat în astfel de produse şi… am plecat la treburile mele ! 

A doua zi, italianul era iar la recepţia hotelului. Cum aveam ceva mai mult timp, l-am întrebat dacă a rezolvat problema.

Aşa am făcut cunoştinţă cu Eligio ! 

Intr-adevăr, el cumpărase chitara, dar acum dorea să achiziţioneze alte accesorii muzicale. Continue reading

Dați un leu pentru Ateneu !*

File de jurnal

București, 2 iunie 2016

 

Timp de șapte ani, între 1960 și 1967, am fost abonat la concertele orchestrei filarmonice « George Enescu » din București. 

Concertele aveau loc în fiecare săptămână la Ateneul Român, cu excepția câtorva evenimente speciale (vizita unor mari intepreți sau manifestații excepționale, motive tehnice de restaurare…) când erau transferate la « Sala Palatului » sau în incinta Radiodifuziunii române. 

In toată această perioadă, cu oarecari mici excepții, am avut același loc, după părerea mea, cel mai bun din sală. Și, pentru că suntem între noi, și dacă-mi promiteți că nu veți spune mai departe, vă voi mărturisi că stăteam în loja 47, pe dreapta, sus, cum privești scena. 

Câteva programe din anii'60, uneori cu autograful artistului

Câteva programe din anii’60, uneori cu autograful artistului

Un calcul simplu și aproximativ artă că am petrecut în toți acești ani cam 500 ore sub cupola « bătrânului Ateneu ». Am avut deci tot timpul necesar pentru a  studia fiecare volută, fiecare decorație, fiecare cariatidă de pe tavanul sau din incinta sălii de concert. Am ascultat acolo zeci, poate sute de muzicieni de mâna întâi, români sau străini, de la David Oistrah la Ștefan Gheorghiu, de la Yehudi Menuhin la  Valentin Gheorghiu, de la John Barbirolli la George Georgescu, de la Monique de la Brucholerie la Ion Voicu, de la Lola Bobescu la Ștefan Ruha și atâția, atâția alții. 

Pot deci să spun, fără falsă modestie, că această sală face parte din sufletul și memoria mea și că, de nenumărate ori, asistând la un concert simfonic, chiar și în celălalt capăt al lumii, mi se întâmplă să închid ochii și să visez că mă aflu pe banchetele acoperite cu pluș roșu ale Ateneului Român din București.  Continue reading