Cu Crémieux la Clermont-l’Hérault

Clermont-l’Hérault, 15/07/2021 

Un fragment reprezentativ din acest text a fost publicat în revista « MAXIMUM » no. 100, datat august 2021, editată la Rishon le Zion (Israel) de « Centrul Cultural Israeliano-Român ». 

Clermont-l’Hérault este un mic orăşel cu mai puţin de 10 000 locuitori, aflat în inima regiunii « Languedoc » din sudul Franţei, chiar lângă Marea Mediterană. 

Cunosc şi frecventez acest oraş, în mod asiduu, încă din 1984. 

Motivul este simplu : soţia mea şi-a petrecut întreaga ei copilărie în acest oraş, iar familia sa este binecunoscută aici… de secole! 

Aşa se face că, venind şi revenind aici în mod regulat de aproape patru decenii, mi-am pus în mod firesc întrebarea : Oare la Clermont-l’Hérault n-au trăit evrei ? 

Cunoşteam prezenţa evreilor în regiunea Languedocului, mulţumită nenumăratelor mărturii descoperite de-a lungul anilor.  Continue reading

« Murales », « fresques » sau « trompe-l’œil ? – Reluare

La Bastide Vieille, 10/06/2021 

Acest text a fost republicat în revista « Căminul românesc » – Foaia de legătură a românilor din Elveţia, no. 151 – Martie 2021.

Căminul românesc este o publicaţie trimestrială,  fondată de Ion Broşteanu în anul 1981.

Am avut onoarea de a publica în această revistă începând din anul 2003.

Atunci, Ştefan Racovitză, care era redactorul principal al revistei din 1994, a avut încredere în mine, pe când eram la începutul activităţii publicistice, şi mi-a propus să colaborăm.

Primul meu articol publicat în revistă se intitula « Apunake la 100 de ani ». 

După cum spune actualul redactor al revistei, Radu Eftimie : 

« Stefan Racovitza a fost cel care a dat revistei un aspect ceva mai profesional. 

 De-a lungul timpului revista s-a axat pe doua grupuri tematice principale: opozitia politica la tot ceea ce este comunism, iar în al doilea rând, pentru a nu ne uita traditiile nationale, pe crestinismul ortodox. De prin anii 1992-93 au început sa apara si articole cu orientare mai culturala… 

 Despre Stefan Racovitza ar fi multe de spus, dar nu stiu cât intereseaza cu adevarat pe cei care nu l-au cunoscut.

Iata în câteva cuvinte parcursul lui biografic, dar probabil ca îl cunoasteti si dvs: descendent al unei familii de boieri a avut de suferit din plin de ororile regimului comunist, dar nu a fost nici un moment înfrânt de catre acesta. 

Si-a petrecut copilaria si adolescenta pe la Câmpulung Muscel, familia lui fiind mutata cu forta în acea parte a tarii.

Cu toate piedicile ce i s-au pus, a reusit sa ajunga student la facultatea de Biologie, de unde a fost expulzat în 1959, în ultimul an de studii. A putut sa revina prin 1963 si sa-si obtina diploma prin 1964.

Dupa primii pasi în profesia de biolog, a reusit câtiva ani mai târziu sa obtina un post pe la radio si Televiziunea româna, care l-a învatat bazele jurnalismului, iar prin 1978 a ajuns la Geneva, unde a  lucrat la Ministerul Educatiei genevez si, bine înteles, s-a înscris în Comunitatea Românilor din Elvetia, în cadrul careia a avut totdeauna o atitudine politica anti-comunista. 

 A început sa-si exprime opiniile în revista noastra Caminul Românesc, iar ulterior i s-a propus ca sa preia responsbailitatea acestei reviste, de care s-a ocupat cu pricepere si entuziasm pâna la sfârsitul vietii. » 

Pentru mine, în afara aspectului menţionat mai sus, Ştefan Racovitză a jucat un rol important într-un domeniu care poate apare multora ca secundar şi fără importanţă : el mi-a explicat, prin telefon, înainte de a-i trimite primul text, cum se adaugă diacriticele româneşti pe o tastatură franceză ! Continue reading

Fals tratat de primăvară…

La Bastide Vieille, 31/05/2021

 

Alaltăieri s-au împlinit şapte luni de când n-am pus piciorul într-un restaurant !

Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat de vreo jumătate de secol.

Ultima dată când am luat masa la restaurant a fost, dacă-mi amintesc bine, pe 29/10/2020.

La Ultima curda (Ultima beţie!)

In seara acelei zile, am fost « reconfinaţi » şi, în ciuda evoluţiei pandemiei, când în sus şi când în jos, niciun restaurant n-a fost redeschis. Cel mult, puteai cumpăra preparate gătite de ei, bine ambalate, pe care le primeai la uşa restaurantului, ca să poţi pleca cu ele… în lumea mare ! Da’ nu aşezat la vreo masă de-a lor.

Desigur că, de cum am aflat « ştirea cea bună », precum că restaurantele se redeschid, n-am aşteptat decât prima ocazie ca să vizitez un astfel de stabiliment. Chiar dacă, deocamdată, nu suntem autorizaţi să mâncăm…. decât pe terasă !

Sălile restaurantelor nu servesc, pentru început, decât ca… loc de trecere spre toaletă ! Desigur, purtând mască şi cu distanţarea de rigoare.

E bine şi aşa ! Mai ales că, în regiunea noastră, clima este suficient de agreabilă ca să poţi, în acest anotimp, profita de mesele de pe terasă. Iar terasele s-au înmulţit, dintr-o dată « ca ciupercile după ploaie şi vardiştii, după bătaie » !

Nu ne-am repezit la restaurant chiar din prima zi. Ne-am închipuit aglomeraţia previzibilă !

Insă, cu prima ocazie, am rezervat o masă la un restaurant. Desigur, pe terasă şi cu « distanţarea socială » impusă de autorităţi. 

Continue reading

A la guerre, comme à la guerre !

La Bastide Vieille, le 4/04/2021  

La Place Vendôme était vide,
On ne reconnaissait plus Paris!
Ils ont tous peur du COVID.
Quelle folie !
(D’après Gilbert Bécaud – « Nathalie »)

Comment pouvais-je imaginer que les canards de Boulogne… regardent la télé ? Et pourtant !

Quand j’ai vu arriver, pour la première fois, les trois canards sur la pelouse à Boulogne-Billancourt, devant notre résidence, c’était au mois de mars 2020, juste après le début du premier confinement.

En regardant de près, nous avons constaté qu’il s’agissait d’ « une Daisy et de deux Donald » !

Drôle de famille ! Comme affirmaient les critiques de théâtre dans la Roumanie communiste de ma jeunesse, « le traditionnel triangle bourgeois : elle, lui et… l’ami de la famille ». 

J’ai écrit alors, dans un texte (en roumain !) intitulé,

Post Covidum homo triste est !* (I) : 

Continue reading

La Ultima curda (Ultima beţie!)

La Bastide Vieille, 29/10/2020

 

PIAZZOLLA / GOYENECHE « LA ULTIMA CURDA »

« Je sais, ne me dis pas que tu as raison
Ya sé, no me digas tenes razón
La vie est une blessure absurde
La vida es una herida absurda
Et tout est si éphémère
Y es todo, todo tan fugaz
C’est une cuite, rien de plus
Que es una curda, nada más
Ma confession
Mi confesión
Dis-moi ta phrase
Contame tu condena
Dis moi ton échec
Decime tu fracaso
Ne vois-tu pas la douleur qui m’a blessé?
No ves la pena que me ha herido?
Et parle-moi sincèrement (de)….
Y háblame simplemente (de)… »

…………………………………………………………………………………………………………………

Ieri seară, am primit de la un amic din Elveţia, următorul mesaj:

Bine ca ati apucat sa mergeti la restaurant. Îmi pare rau pentru voi si va tin pumnii. Continue reading

Post Covidum homo triste est ! (II)

File de jurnal… pandemice

La Bastide Vieille, 23/08/2020

 

A sosit, după 115 zile de absenţă, autorizaţi fiind să călătorim dincolo de 100 km de reşedinţa noastră principală,  ziua când am putut lua trenul pentru a reveni în Languedoc.

Pe drum, fredonam refrenul bine cunoscut din melodia « Tout va très bien, madame la marquise » interpretată de orchestra lui Ray Ventura.

« Allô, allô James !
Quelles nouvelles ?
Absente depuis
cent quinze jours,
Au bout du fil
Je vous appelle ;
Que trouverai-je à mon retour ?

Tout va très bien, Madame la Marquise,
Tout va très bien, tout va très bien… »

 Am ajuns cu bine la Bastide Vieille !

 Insă cam uşurel !

Cum spunea Antonio Machado:

« …me encontraréis a bordo ligero de equipaje,
casi desnudo, como los hijos de la mar.
 »***

*** « …mă vei găsi la bord cu un bagaj uşor,
            aproape gol, ca fiii mării. »

Asta, pentru că valiza mea a coborât din tren… fără mine, undeva, între Nîmes şi Sète!

Am fost cam descumpănit. Nu pentru că am pierdut două cămăşi şi un pantalon ! Ci, pentru că, în valiză, se găseau, mai ales, cărţi, reviste, articole… în trei limbi –franceză, română, italiană ! – care urmau să-mi servească la scrierea textelor din săptămânile următoare. Pe care aveam puţine şanse să le regăsesc, fiind vorba de documente care datau (unele !) de acum 45 ani, cu autografe şi dedicaţii !

M-am consolat, parţial, imaginând decepţia hoţului, care se aştepta la o altă pradă, mai uşor de vândut ! Les risques du métier ! 

In realitate, sosirea în casa noastră din Languedoc a fost o surpriză plăcută : nu se spărsese nicio ţeavă şi n-am găsit-o ocupată de vreo familie de migranţi din sudul Mediteranei !  Continue reading

La mia bella Fornarina al balcone non c’è più!!! (I)

Feuilles de journal

 

Se la voce è un po’ velata accompagnami in sordina…
La mia bella Fornarina al balcone non c’è più!!
Lungotevere dorme mentre il fiume cammina…
Io lo seguo perché mi trascina con sé e travolge il mio cuor.
Vedo un ombra lontana e una stella lassù…
O chitarra Romana accompagnami tu!

                « Chitarra Romana »  – Claudio Villa

 

Boulogne, 15/04/2020 

L’ « Annéee Raffaello » vient de commencer !

500 ans depuis sa mort ! Déjà ? On dirait que c’était hier.

Pendant ce (très long) laps de temps, on a vu et revu, par ci et par là, les tableaux, fresques, dessins, sanguines… de Raphaël. Mais, cette fois-ci, on a décidé de mettre « les petits plats dans les grands » !

« Raffaello alle Scuderie del Quirinale », du 5 mars au 2 juin, et « Raffaello alla Domus Aurea », du 24 mars à janvier 2021, à Rome, «  Raphaël au Château de Chantilly », du 7 mars au 5 juillet, au Kupferstichkabinett del Kulturforum de Berlin, jusqu’au 1er juin, à la National gallery de Washington, jusqu’au 14 juin, enfin à la National gallery de Londres, du 3 octobre au 24 janvier 2021.

Et, bien sûr, « An Impossible Exhibition » de Bruxelles, avec « des reproductions grandeur nature, ce qui permet d’admirer des œuvres dispersées dans 17 pays différents. ». Au moins, cette dernière exposition a eu la bonne idée de fermer… le 14 mars.

Juste à temps ! Parce que, les autres ne seront vues par personne !

Pas de chance ! Si Raphaël avait pu imaginer la catastrophe qui allait s’abattre sur le monde cinq siècles plus tard, il serait mort… un an plus tôt ! Ou, qui sait, un an plus tard !

Continue reading

Evocare Puiu Cazaban

Bucureşti, 05/06/2019

Acest text a fost publicat în revista « 3R », nr. 16 – 21 septembrie 2019, editată de Asociaţia « Memorie şi speranţă » din Bucureşti.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Bună seara ! 

Dacă îmi permit să vă spun azi câteva cuvinte despre Puiu, este şi pentru că sunt unul dintre cei, încă în viaţă, care l-au cunoscut, în timp, cel mai îndelung. 

Mai întâi, ţin să precizez un detaliu ce mi se pare foarte important !

Am auzit aici vorbindu-se despre « Jean Cazaban ». Nu ştiu şi nu vreau să ştiu, cine este acest « Jian » ! Trebuie să vă spun că, în anii ’50, când l-am cunoscut pe Puiu, vărul său, Costin Cazaban, fredona un cântec, care spunea : 

« Jianette era spălătoreasă

Şi Jian, frizerul, o iubea !

Jianette muri tibirculoasă

Şi Jian azi plânge după ea! 

Se poate spune orice despre Puiu, numai că avea profilul lui “Jian frizerul din Gramont”, nu! Pentru că, rareori, mi-a fost dat să întâlnesc o persoană mai fină şi mai distinsă decât Puiu. 

Deci, îmi veţi permite să-l numesc « Puiu », « Jean François », chiar şi « Ion », numai « Jian », nu ! 

Pe Puiu, l-am cunoscut în anii ’50, când eram copil, în casa familiei Jules Cazaban, unchiul său.

Puiu, care avea vreo 10 ani mai mult decât noi, Costin şi cu mine, trecea în mod regulat, cam de 2 sau 3 ori pe săptămână, pe la blocul Wilson, unde locuiau Jules şi familia lui. Venea, mi se pare, ca să discute cu Jules despre subiecte legate de lumea teatrului românesc sau internaţional din acea vreme. Continue reading

A pied, à cheval, en voiture…

Feuilles de journal
Boulogne, 24/10/2019

 

…mais, pas en train !

J’avais prévu d’aller à Capestang, près de Béziers, le 24/10/2019.

Là-bas, dans notre résidence du Languedoc, on avait programmé des travaux, qui devaient commencer quelques jours plus tard. Il était donc normal de vouloir s’assurer que tout serait prêt en heure et en temps voulu.

Pour davantage de sécurité, mon épouse a décidé de partir la veille, le 23/10. Nous avons, donc, acheté les billets nécessaires bien à l’avance, pour profiter d’un prix intéressant.

Et puis, le 23/10/2019, mon épouse a voulu prendre le métro, vers 7h 00 du matin, afin d’arriver à temps pour le départ du train, prévu à 8h07. Mais, elle a découvert que le métro ne fonctionnait pas sur notre ligne, à cause d’un incident électrique.

Elle a couru donc pour attraper un taxi. 

Une fois installée dans le train, elle attendait tranquillement le départ.

Puis, vers 8h07, mais quelques minutes après le départ supposé du train, une voix métallique a annoncé que ce train n’irait pas au-delà de Montpellier. 

En grande vitesse, elle a quitté la rame, avant que tous les autres voyageurs comprennent de quoi il s’agissait. Bien lui a pris ! Elle fût la première à demander au « Service voyageurs » le changement du billet pour un autre train, à la même heure, le 24/10/2019.

En consultant Internet, j’ai découvert que l’annulation du voyage datait de 6h45.  Continue reading

Vendanges tardives

Feuilles de journal
Capestang, 20/09/2019
 

Le dimanche 4 août 2019, j’ai remarqué dans le « Midi Libre », que je lis chaque jour, quand je suis dans le Languedoc, un article intitulé « Coup de cœur pour un vin blanc ».

Comme il s’agissait d’un événement qui a eu lieu dans notre village, j’ai gardé la page. Mais, je n’ai pas eu le temps de lire le texte. En été, il se passe tant de choses dans notre région que, souvent, je suis obligé d’empiler les journaux afin de trouver le temps de les lire une fois la saison finie. 

Maintenant que les vendanges tirent vers la fin, j’ai repris les coupures de presse accumulées.

Je découvre ainsi que

« un assemblage réussi  pour un vin blanc IGP Coteaux d’Ensérune, du Domaine Cros-Reboul… a été sélectionné parmi un panel de plusieurs centaines de vins, 250 échantillons, précisément, dégustés par « Midi Libre »… à Narbonne». 

Nous connaissons fort bien ce Domaine, qui se trouve à Capestang. 

Son propriétaire, Philippe Cros est le dernier vigneron indépendant intra muros de notre ville.  Sa sœur, Marie Cros, tient le restaurant « La Cave du vigneron », qui se trouve justement dans la cave de cette famille de vignerons depuis plusieurs générations.

Continue reading