Chronique d’une mort annoncée… reprise et complément

Feuilles de journal

Paris, 29/04/2019

 

Ce texte est dédié à la mémoire de Chico Novarro qui vient de nous quitter. Ses origines étaient, en partie, moldaves, comme celles de mes parents. J’ai eu la chance de l’admirer, à plusieurs reprises, sur des scènes de Buenos-Aires, dont la « Clasica y Moderna ».

Bernardo Mitnik, connu sous son nom de scène Chico Novarro (Santa Fe4 septembre 1933)-  (Buenos Aires18 août 2023), était un auteur-compositeur-interprète argentin. Sa renommée initiale était dans le domaine de la musique pop, quand il a rejoint la distribution du Club del Clan (1962-1964), développant plus tard une carrière réussie en tant que chanteur solo et compositeur. Il a écrit près de six cents chansons, pièces de théâtre et musiques pour des spectacles et des films. Il a également été acteur et a réalisé plusieurs films. 

Recital con Chico Novarro 2001

Je viens d’apprendre, un peu par hasard, une mauvaise, une très mauvaise nouvelle : la « Clasica y Moderna » vient de fermer définitivement ses portes !

Pour ceux qui n’ont jamais mis les pieds à Buenos Aires, je précise que « Clasica y Moderna » était un établissement qui annonçait  sa fonction sur sa carte de visite comme : « Libros -Café- Restaurant-Bar-Galeria de Arte ».

Je connais cet endroit depuis une trentaine d’années. Ce qui ne représente même pas le tiers de son existence ! 

En 1916, ouvrait ses portes, dans l’Avenida Callao 713, la «Libreria Académica », fondée par Poblet hermanos y Cia. 

En 1938, Francesco Poblet, un de ses fondateurs, abandonne cet endroit et ouvre, quelques maisons plus loin, au no. 892, son propre local similaire, appelé « Clasica y Moderna ». 

Don Francisco était espagnol de Madrid, fils de catalans, et avait épousé Rosa Ferreiro. Ils ont eu deux fils, Natu et Paco, qui ont grandi « dans ce monde merveilleux que propose les livres, et dans la fantaisie et les illusions que produit la lecture ». A partir de 1980, après le décès de Don Francisco, les deux frères ont pris  la direction du local.  Continue reading

Un humoriste biterrois à Montmartre

Ce texte est le 550ème publié sur mon site (358 en roumain, 174 en français et 18 en italien ou anglais). Ces titres ont totalisé env. 24 000 « single visitors » par an et entre 160 000 et 200 000 « visits » chaque année depuis 2020. J’aimerais remercier tous les lecteurs qui suivent, semaine après semaine, tous ces sujets qui me passionnent. Malheureusement, je ne connais personnellement qu’une infime partie d’entre eux ! Je profite de cette occasion pour leur manifester ma reconnaissance pour leur fidélité, malgré ma décision de ne pas faire appel à aucun moyen de promotion de masse (réseaux sociaux, annonces, publicités pour le site…). Et je m’engage à continuer, de la même façon, le plus longtemps possible et tant qu’ils continueront à lire mes écrits.
 

Ce texte a été publié dans la revue « Planet Paris Montmartre », éditée à Paris au 4e trimestre 2022, qui poursuit sa parution sous différents titres depuis 1987.
 

Je n’aurais probablement jamais entendu parler de Gabriel de Lautrec, « le Prince de l’humour », si je n’étais, depuis une quinzaine d’années, membre de la Société archéologique, scientifique et littéraire de Béziers.

La

« Société archéologique, scientifique et littéraire de Béziers », connue aussi sous l’acronyme SASL, est une « société savante créée le 28 octobre 1834. Elle succède à l’Académie de Béziers, ancienne société qui en 1766, a été érigée en Académie royale des sciences et belles-lettres puis a disparu en 1790.

La société a pour siège l’hôtel de Bergé. Là sont réunies la bibliothèque et les collections de la société. La bibliothèque est ouverte aux chercheurs. Les conférences sont données dans les salons. »

Tout cela était parfaitement vrai jusqu’à l’apparition de la pandémie du COVID 19. Qui a démarré en même temps que les travaux de restauration de l’Hôtel de Bergé.

Les réunions ayant été interrompues par ces deux événements, la direction de SASL a décidé de lancer un bulletin d’information hebdomadaire, intitulé « Le coin des curieux », qui se propose de ramener dans la mémoire des membres les faits, lieux et personnalités remarquables de l’histoire de la ville de Béziers.  Continue reading

În căutarea unui « … sable naturiste » !

Valras-Plage, 11/05/2022 

Iată ce scriam pe 02/10/2021 (în francezà !), într-un text intitulat «  1, 2, 3… Octobre ! * »:

……………………………….

C’EST QUOI « …UN SABLE NATURISTE » ?

Valras-Plage, 02/10/2021

« Guide du Routard » scrie, la capitolul: “În apropiere de Béziers”: 

VALRAS-PLAGE (34350)

Se află la 10 km sud, la gura de vărsare a râului Orb. Puteți ajunge acolo cu autobuzul. Din ce în ce mai mult construită, dar cu o promenadă destul de frumoasă pe malul mării. Spre Sérignan, o plajă de nisip naturist foarte frumoasă. 

Noi mergem la Valras în mod regulat. Dar trebuie să recunosc că nu am văzut niciodată “nisipul naturist”! Pentru a înțelege (în sfârșit!) despre ce este vorba, ne-am întors acolo astăzi, într-o zi foarte frumoasă de toamnă. 

Ca de obicei, am făcut o primă oprire pe principala stradă pietonală, în piața orașului.

Era la sfârșitul dimineții, şi majoritatea comercianților își făceau deja  bagajele.  Mai rămăseseră câteva mese cu produse care ne aminteau culorile “piețelor din Provence”, atât de dragi lui Gilbert Bécaud.  Continue reading

Un nuovo anello sulla “Via della romanità”

Questo testo è stato pubblicato sulla rivista “Siamo di nuovo insieme” nel numero 107 – 108, di dicembre 2021, a cura dell’ “Asociaţia italienilor din România” di Bucarest.

“Via Domitia”, costruita a partire dall’anno 118 a.C. per collegare l’Italia e la Penisola Iberica, attraversando la Gallia Narbonese (Gallia Narbonensis) – provincia romana così chiamata dal 118 a.C. dopo la creazione della colonia romana Narbo Martius, l’odierna città di Narbonne – è stata creata per rendere coerente una rete stradale esistente, che collegava Roma, capitale dell’Impero, con l’attuale Istanbul. 

Così, lungo questa strada di circolazione europea, è possibile incontrare numerosissimi insediamenti, monumenti, costruzioni civili o militari… lasciati da “nos ancêtres les Romains”, anche due mila anni dopo la scomparsa di quest’impero! 

Potremmo dire formino un tutt’uno composto da città come Aquae Sextiae (Aix-en-Provence), Arelate Sextanorum (Arles), Arausio Secundanorum (Orange), Baeterrae Septimanorum (Béziers), Nemausus (Nîmes), Narbo Martius  (Narbonne)… che si trovano proprio sulla strada menzionata o nelle sue immediate vicinanze. Ancora oggi, le vestigia di questi importanti centri abitati dell’antichità possono essere viste e, durante l’esecuzione di qualsiasi scavo, fondamenta, terrazzamento… riappaiono, proprio nei posti in cui meno te le aspetti.  Continue reading

O nouă verigă pe « Drumul romanităţii »

Acest text a fost publicat în revista « Siamo di nuovo insieme », no. 107 – 108, decembrie 2021, editată de « Asociaţia Italienilor din România, în versiune bilingvă, română/italiană.

„Expresia  Galia Narboneză (Gallia narbonensis în latină) desemnează, pentru anumiți istorici ai secolului al XIX-lea, o provincie romană astfel numită din 118 î.Hr. după întemeierea coloniei romane Narbo Martius, oraşul Narbonne de azi.”

De fapt, provincia a primit succesiv numele de: 

-„Galia transalpină” după cucerirea ei de către Roma,

-„Galia romană” după cucerirea restului Galiei de către Iulius Cezar, pentru a o deosebi de Galia păduroasă (dar expresia „Galia transalpină” a continuat să fie folosită),

-„Narboneza” după reorganizarea galilor de către împăratul Augustus, în același timp cu provinciile Galia Belgia, Galia Lyoneză și Aquitania. În urma reorganizării Imperiului de către Dioclețian (în jurul anului 300), a fost creată provincia „Narboneza”, iar mai apoi, provinciile „Narboneza” și „Vieneza”.

Putem afirma, fără să greşim, că „firul conducător” sau „coloana vertebrală” a acestei regiuni era „Via Domitia” (Calea Domiţiană), construită începând cu anul 118 î. Hr. pentru a lega Italia de Peninsula Iberică traversând „Gallia narbonensis”. Continue reading

Cu Crémieux la Clermont-l’Hérault

Clermont-l’Hérault, 15/07/2021 

Un fragment reprezentativ din acest text a fost publicat în revista « MAXIMUM » no. 100, datat august 2021, editată la Rishon le Zion (Israel) de « Centrul Cultural Israeliano-Român ». 

Clermont-l’Hérault este un mic orăşel cu mai puţin de 10 000 locuitori, aflat în inima regiunii « Languedoc » din sudul Franţei, chiar lângă Marea Mediterană. 

Cunosc şi frecventez acest oraş, în mod asiduu, încă din 1984. 

Motivul este simplu : soţia mea şi-a petrecut întreaga ei copilărie în acest oraş, iar familia sa este binecunoscută aici… de secole! 

Aşa se face că, venind şi revenind aici în mod regulat de aproape patru decenii, mi-am pus în mod firesc întrebarea : Oare la Clermont-l’Hérault n-au trăit evrei ? 

Cunoşteam prezenţa evreilor în regiunea Languedocului, mulţumită nenumăratelor mărturii descoperite de-a lungul anilor.  Continue reading

« Murales », « fresques » sau « trompe-l’œil ? – Reluare

La Bastide Vieille, 10/06/2021 

Acest text a fost republicat în revista « Căminul românesc » – Foaia de legătură a românilor din Elveţia, no. 151 – Martie 2021.

Căminul românesc este o publicaţie trimestrială,  fondată de Ion Broşteanu în anul 1981.

Am avut onoarea de a publica în această revistă începând din anul 2003.

Atunci, Ştefan Racovitză, care era redactorul principal al revistei din 1994, a avut încredere în mine, pe când eram la începutul activităţii publicistice, şi mi-a propus să colaborăm.

Primul meu articol publicat în revistă se intitula « Apunake la 100 de ani ». 

După cum spune actualul redactor al revistei, Radu Eftimie : 

« Stefan Racovitza a fost cel care a dat revistei un aspect ceva mai profesional. 

 De-a lungul timpului revista s-a axat pe doua grupuri tematice principale: opozitia politica la tot ceea ce este comunism, iar în al doilea rând, pentru a nu ne uita traditiile nationale, pe crestinismul ortodox. De prin anii 1992-93 au început sa apara si articole cu orientare mai culturala… 

 Despre Stefan Racovitza ar fi multe de spus, dar nu stiu cât intereseaza cu adevarat pe cei care nu l-au cunoscut.

Iata în câteva cuvinte parcursul lui biografic, dar probabil ca îl cunoasteti si dvs: descendent al unei familii de boieri a avut de suferit din plin de ororile regimului comunist, dar nu a fost nici un moment înfrânt de catre acesta. 

Si-a petrecut copilaria si adolescenta pe la Câmpulung Muscel, familia lui fiind mutata cu forta în acea parte a tarii.

Cu toate piedicile ce i s-au pus, a reusit sa ajunga student la facultatea de Biologie, de unde a fost expulzat în 1959, în ultimul an de studii. A putut sa revina prin 1963 si sa-si obtina diploma prin 1964.

Dupa primii pasi în profesia de biolog, a reusit câtiva ani mai târziu sa obtina un post pe la radio si Televiziunea româna, care l-a învatat bazele jurnalismului, iar prin 1978 a ajuns la Geneva, unde a  lucrat la Ministerul Educatiei genevez si, bine înteles, s-a înscris în Comunitatea Românilor din Elvetia, în cadrul careia a avut totdeauna o atitudine politica anti-comunista. 

 A început sa-si exprime opiniile în revista noastra Caminul Românesc, iar ulterior i s-a propus ca sa preia responsbailitatea acestei reviste, de care s-a ocupat cu pricepere si entuziasm pâna la sfârsitul vietii. » 

Pentru mine, în afara aspectului menţionat mai sus, Ştefan Racovitză a jucat un rol important într-un domeniu care poate apare multora ca secundar şi fără importanţă : el mi-a explicat, prin telefon, înainte de a-i trimite primul text, cum se adaugă diacriticele româneşti pe o tastatură franceză ! Continue reading

Fals tratat de primăvară…

La Bastide Vieille, 31/05/2021

 

Alaltăieri s-au împlinit şapte luni de când n-am pus piciorul într-un restaurant !

Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat de vreo jumătate de secol.

Ultima dată când am luat masa la restaurant a fost, dacă-mi amintesc bine, pe 29/10/2020.

La Ultima curda (Ultima beţie!)

In seara acelei zile, am fost « reconfinaţi » şi, în ciuda evoluţiei pandemiei, când în sus şi când în jos, niciun restaurant n-a fost redeschis. Cel mult, puteai cumpăra preparate gătite de ei, bine ambalate, pe care le primeai la uşa restaurantului, ca să poţi pleca cu ele… în lumea mare ! Da’ nu aşezat la vreo masă de-a lor.

Desigur că, de cum am aflat « ştirea cea bună », precum că restaurantele se redeschid, n-am aşteptat decât prima ocazie ca să vizitez un astfel de stabiliment. Chiar dacă, deocamdată, nu suntem autorizaţi să mâncăm…. decât pe terasă !

Sălile restaurantelor nu servesc, pentru început, decât ca… loc de trecere spre toaletă ! Desigur, purtând mască şi cu distanţarea de rigoare.

E bine şi aşa ! Mai ales că, în regiunea noastră, clima este suficient de agreabilă ca să poţi, în acest anotimp, profita de mesele de pe terasă. Iar terasele s-au înmulţit, dintr-o dată « ca ciupercile după ploaie şi vardiştii, după bătaie » !

Nu ne-am repezit la restaurant chiar din prima zi. Ne-am închipuit aglomeraţia previzibilă !

Insă, cu prima ocazie, am rezervat o masă la un restaurant. Desigur, pe terasă şi cu « distanţarea socială » impusă de autorităţi. 

Continue reading

A la guerre, comme à la guerre !

La Bastide Vieille, le 4/04/2021  

La Place Vendôme était vide,
On ne reconnaissait plus Paris!
Ils ont tous peur du COVID.
Quelle folie !
(D’après Gilbert Bécaud – « Nathalie »)

Comment pouvais-je imaginer que les canards de Boulogne… regardent la télé ? Et pourtant !

Quand j’ai vu arriver, pour la première fois, les trois canards sur la pelouse à Boulogne-Billancourt, devant notre résidence, c’était au mois de mars 2020, juste après le début du premier confinement.

En regardant de près, nous avons constaté qu’il s’agissait d’ « une Daisy et de deux Donald » !

Drôle de famille ! Comme affirmaient les critiques de théâtre dans la Roumanie communiste de ma jeunesse, « le traditionnel triangle bourgeois : elle, lui et… l’ami de la famille ». 

J’ai écrit alors, dans un texte (en roumain !) intitulé,

Post Covidum homo triste est !* (I) : 

Continue reading

La Ultima curda (Ultima beţie!)

La Bastide Vieille, 29/10/2020

 

PIAZZOLLA / GOYENECHE « LA ULTIMA CURDA »

« Je sais, ne me dis pas que tu as raison
Ya sé, no me digas tenes razón
La vie est une blessure absurde
La vida es una herida absurda
Et tout est si éphémère
Y es todo, todo tan fugaz
C’est une cuite, rien de plus
Que es una curda, nada más
Ma confession
Mi confesión
Dis-moi ta phrase
Contame tu condena
Dis moi ton échec
Decime tu fracaso
Ne vois-tu pas la douleur qui m’a blessé?
No ves la pena que me ha herido?
Et parle-moi sincèrement (de)….
Y háblame simplemente (de)… »

…………………………………………………………………………………………………………………

Ieri seară, am primit de la un amic din Elveţia, următorul mesaj:

Bine ca ati apucat sa mergeti la restaurant. Îmi pare rau pentru voi si va tin pumnii. Continue reading