Vaillant – Le Journal le plus captivant !

La Bastide Vieille, 5/03/2021

Acest text a fost publicat în revista « 3R – Rădăcini, Racines, Radici » nr. 37 – 42, datat « ianuarie –iunie 2021 », editată de Asociaţia « Memorie şi speranţă » din Bucureşti (România).

Coperta revistei prezintă o imagine a Soroanei Coroamă.

Sorana Coroamă-Stanca (24 ianuarie 1921Chișinău –   7 ianuarie 2007,  București) a fost o autoare, regizoare și scenaristă română.

Între 1959 și 1965 a fost exclusă din viața publică și din teatru, din motive politice (mai mulți membri ai familiei au fost persecutați de autoritățile comuniste) și a fost nevoită să lucreze la Cooperativa „Arta Aplicată”, unde a confecționat mărgele și nasturi, pentru a-și câștiga existența.

In anii urmatori, a fost decoratà cu Ordinul Meritul Cultural clasa a IV-a (1967) „pentru merite deosebite în domeniul artei dramatice” si cu Ordinul național „Serviciul Credincios” în grad de Cavaler (1 decembrie 2000) „pentru realizări artistice remarcabile și pentru promovarea culturii, de Ziua Națională a României”.

In cursul unei cariere de mai bine de patru decenii,  ea a regizat  peste 190 de spectacole de teatru, prezentate în România, Germania, URSS, Polonia, Maroc…, a fost profesoarà si a scris piese de teatru, s-a implicat în viatza socialà si culturalà a României.

Continue reading

« Murales », « fresques » sau « trompe-l’œil ? – Reluare

La Bastide Vieille, 10/06/2021 

Acest text a fost republicat în revista « Căminul românesc » – Foaia de legătură a românilor din Elveţia, no. 151 – Martie 2021.

Căminul românesc este o publicaţie trimestrială,  fondată de Ion Broşteanu în anul 1981.

Am avut onoarea de a publica în această revistă începând din anul 2003.

Atunci, Ştefan Racovitză, care era redactorul principal al revistei din 1994, a avut încredere în mine, pe când eram la începutul activităţii publicistice, şi mi-a propus să colaborăm.

Primul meu articol publicat în revistă se intitula « Apunake la 100 de ani ». 

După cum spune actualul redactor al revistei, Radu Eftimie : 

« Stefan Racovitza a fost cel care a dat revistei un aspect ceva mai profesional. 

 De-a lungul timpului revista s-a axat pe doua grupuri tematice principale: opozitia politica la tot ceea ce este comunism, iar în al doilea rând, pentru a nu ne uita traditiile nationale, pe crestinismul ortodox. De prin anii 1992-93 au început sa apara si articole cu orientare mai culturala… 

 Despre Stefan Racovitza ar fi multe de spus, dar nu stiu cât intereseaza cu adevarat pe cei care nu l-au cunoscut.

Iata în câteva cuvinte parcursul lui biografic, dar probabil ca îl cunoasteti si dvs: descendent al unei familii de boieri a avut de suferit din plin de ororile regimului comunist, dar nu a fost nici un moment înfrânt de catre acesta. 

Si-a petrecut copilaria si adolescenta pe la Câmpulung Muscel, familia lui fiind mutata cu forta în acea parte a tarii.

Cu toate piedicile ce i s-au pus, a reusit sa ajunga student la facultatea de Biologie, de unde a fost expulzat în 1959, în ultimul an de studii. A putut sa revina prin 1963 si sa-si obtina diploma prin 1964.

Dupa primii pasi în profesia de biolog, a reusit câtiva ani mai târziu sa obtina un post pe la radio si Televiziunea româna, care l-a învatat bazele jurnalismului, iar prin 1978 a ajuns la Geneva, unde a  lucrat la Ministerul Educatiei genevez si, bine înteles, s-a înscris în Comunitatea Românilor din Elvetia, în cadrul careia a avut totdeauna o atitudine politica anti-comunista. 

 A început sa-si exprime opiniile în revista noastra Caminul Românesc, iar ulterior i s-a propus ca sa preia responsbailitatea acestei reviste, de care s-a ocupat cu pricepere si entuziasm pâna la sfârsitul vietii. » 

Pentru mine, în afara aspectului menţionat mai sus, Ştefan Racovitză a jucat un rol important într-un domeniu care poate apare multora ca secundar şi fără importanţă : el mi-a explicat, prin telefon, înainte de a-i trimite primul text, cum se adaugă diacriticele româneşti pe o tastatură franceză ! Continue reading

Fals tratat de primăvară…

La Bastide Vieille, 31/05/2021

 

Alaltăieri s-au împlinit şapte luni de când n-am pus piciorul într-un restaurant !

Aşa ceva nu mi s-a mai întâmplat de vreo jumătate de secol.

Ultima dată când am luat masa la restaurant a fost, dacă-mi amintesc bine, pe 29/10/2020.

La Ultima curda (Ultima beţie!)

In seara acelei zile, am fost « reconfinaţi » şi, în ciuda evoluţiei pandemiei, când în sus şi când în jos, niciun restaurant n-a fost redeschis. Cel mult, puteai cumpăra preparate gătite de ei, bine ambalate, pe care le primeai la uşa restaurantului, ca să poţi pleca cu ele… în lumea mare ! Da’ nu aşezat la vreo masă de-a lor.

Desigur că, de cum am aflat « ştirea cea bună », precum că restaurantele se redeschid, n-am aşteptat decât prima ocazie ca să vizitez un astfel de stabiliment. Chiar dacă, deocamdată, nu suntem autorizaţi să mâncăm…. decât pe terasă !

Sălile restaurantelor nu servesc, pentru început, decât ca… loc de trecere spre toaletă ! Desigur, purtând mască şi cu distanţarea de rigoare.

E bine şi aşa ! Mai ales că, în regiunea noastră, clima este suficient de agreabilă ca să poţi, în acest anotimp, profita de mesele de pe terasă. Iar terasele s-au înmulţit, dintr-o dată « ca ciupercile după ploaie şi vardiştii, după bătaie » !

Nu ne-am repezit la restaurant chiar din prima zi. Ne-am închipuit aglomeraţia previzibilă !

Insă, cu prima ocazie, am rezervat o masă la un restaurant. Desigur, pe terasă şi cu « distanţarea socială » impusă de autorităţi. 

Continue reading

Le Drac n’est pas si vert !*

La Bastide Vieille, le 18/10/2020

Ce texte a été publié dans le no. 37 – 42 de la revue « 3R – Rădăcini  Racines Radici » éditée par l’Association « Memorie şi speranţă » de Bucarest (Roumanie). 

La couverture de la revue « 3R » reproduit une photo de Sorana Coroamă. 

Sorana Coroamă-Stanca (24 janvier 1921, Chisinau – 7 janvier 2007,  Bucarest) était un auteur, réalisateur et scénariste roumain. 

Entre 1959 et 1965, elle a été exclue de la vie publique et du théâtre pour des raisons politiques (plusieurs membres de sa famille ont été persécutés par les autorités communistes) et a été forcée de travailler à la coopérative “Arts appliqués”, où elle fabriquait des perles et des boutons, pour survivre. 

Dans  les années suivantes, elle a été décorée de l’Ordre du mérite culturel classe IV (1967) “pour des mérites spéciaux dans le domaine de l’art dramatique” et de l’Ordre national “Service fidèle” au rang de chevalier (1er décembre 2000) “pour des réalisations artistiques exceptionnelles et pour la promotion de la culture, à l’occasion de la fête nationale de la Roumanie“. 

Continue reading

Floricica zilei… (II)

La Bastide Vieille, mai 2021

…sau « Fals jurnal de primăvară ».

 

Marţi, 4/05/2021

Floricica 8

« Le pot d’bégonias c’est pour mon papa,
Mais les gros diamants c’est pour ma maman.
Le plus beau c’est tout l’temps pour ma mère,
Le plus moche c’est tout l’temps pour mon père… »

“C’est Pour Mon Papa” – Georges Milton
 

Miercuri, 5/05/2021

Floricica 9

Pe Luiza am cunoscut-o la sfârşitul anilor ’70, la bordul unui avion, între Paris şi Tel Aviv. Ea făcea parte dintr-un grup de agenţi de voiaj, care participau la un « eductour », o călătorie de cunoaştere a destinaţiei pe care o vindeau. In cazul Luizei, la Lyon, oraşul de unde ea era originară. 

Luiza era… un amestec original : tatăl ei era berber din munţii Algeriei, iar mama sa era elveţiană… din Polonia ! Adică, refugiată, copil fiind, în timpul războiului, la Zürich. 

Cu Luiza, ne-am revăzut în timpul săptămânii de sejur în Israel şi am devenit… prieteni intimi. In continuare, ea venea să mă vadă, la Paris, mai ales când părinţii mei erau plecaţi în vacanţă !

Timpul a trecut, şi Luiza s-a instalat în Elveţia, unde a cunoscut un elveţian cu care s-a şi căsătorit, devenind  « bourgeoise de Vevey ». Aşa se face că, după ce am participat, împreună cu soţia mea, la nunta Luizei şi ne-am bucurat de naşterea fiicei ei, Leila, treceam şi mă opream o zi sau două, cam în fiecare an, pe la Vevey, în drum către sau dinspre Italia.

Pe urmă, fii mei şi Leila au devenit buni prieteni. 

Din nefericire, Luiza ne-a părăsit, răpusă de o boală nemiloasă, în 2013. Ea a cerut ca cenuşa ei să fie aruncată în apa Rhônului, la confluenţa lui cu Saôna, în inima oraşului Lyon.

Din cauze independente de voinţa mea, n-am putut asista la această ceremonie. Insă, câteva luni mai târziu, m-am oprit la Lyon şi am aruncat câteva flori în apa fluviului, cu care Luiza a plecat spre « la Grande bleue » pentru eternitate. 

La ultima întâlnire cu Luiza, la Vevey, ascultând poveştile mele legate de amenajările în curs la Bastide Vieille, ea s-a dus, a scotocit printr-un dulap şi a sosit cu… o clanţă dublă.

« E un cadou pentru casa voastră ! »

Intr-adevăr, era foarte potrivit, pentru că, la Vevey, Luiza locuia într-o vilă cu o vedere unică spre Alpi, înconjurată de un teren important, plantat cu flori şi cu arbori fructiferi, cu plante de munte şi trandafiri « grimpants ». 

Clanţa Luizei a rămas aproape zece ani într-un dulap.

Acum vreo săptămână, clanţa uşii noastre, care dă spre grădină, s-a spart. Era făcută din ceramică colorată şi avea poate… o sută de ani!

Atunci, mi-am spus că ar fi momentul să instalăm « clanţa Luizei » ! 

E un nou buchet de « floricele », instalate la Bastide. Şi, de fiecare dată, când voi deschide uşa, voi avea sentimentul că… dau mâna cu Luiza ! 

CP din Bucuresti răspunde:

O clanță cum nu se poate mai potrivită și mai… “explicită” pentru ușa spre grădină!

 

FC din Buenos Aires scrie :

Ce poveste care mişcă sentimentele !

 

Joi, 6/05/2021

Floricica 10

Habar n-aveam că  “Lilacina Floribunda”, (clematita mea violetă!) este atât de orgolioasă!

Acum 4 zile, a decis că « Voi arăta eu ce ştiu să fac! » şi… a mai scos imediat o floare !

Oare va continua tot aşa zi de zi ?                                                                   

Voi vedea !

 

CP din Bucureşti scrie :

Este frumoasă tare!

Întotdeauna mi-au plăcut clematitele (în general am o preferință pentru florile cu culorile simple, din specii “primitive”, cum este toată familia anemonelor, dedițeilor, clematitelor), cu condiția să aibă această culoare violet intens, nu versiuni spălăcite de mov, roz, sau culori intermediare între mov şi roz …

RNS din Boulogne comentează :

Ai devenit complètement gaga, cu flocirelele tale ! 

 

Vineri, 7/05/2021

Floricica 11

Am mai cumpărat nişte flori, trei cactuşi, doi arbuşti…

Acum, trebuie să le plantăm !

Un amic mi-a spus : « Bagi tu degetele’n pământ ? M-aş mira ! »

I-am răspuns: « Adevăratul grădinar este cel care concepe grădina !

Cei ce “trag la lopată” sunt… cu milioanele. Le Nôtre* e numai unu’ ! » 

Cu alte cuvinte :

« Spiritul trebuie să domine materia ! » 

*André Le Nôtre sau André Le Nostre, născut la 12 martie 1613 la Paris, unde a murit la 15 septembrie 1700, a fost grădinar al regelui Ludovic al XIV-lea, între 1645 și 1700 și a avut sarcina specială de a proiecta aspectul parcului și grădinilor din castelul de la Versailles, dar și cel din Vaux-le-Vicomte și Chantilly…

CP din Bucureşti comentează :

Nu-i chiar așa dramatic, petuniile văd că sunt de atârnat deci nu trebuie îngropate, iar salviile (așa le spunea aici bunica plantelor cu flori roșii, știu și știa și ea că salvia cu rol de plantă condimentară este cu totul altceva), crăițele și begoniile pitice (zise și ‘flori de gheață’ sau ‘ghețișoare’) nu sunt așa de multe încât să-ți distrugi mâinile dacă le plantezi, căci văd că vin în păhăruțe de unde le scoți cu pământul lor cu tot, doar să le pui în “cuiburi” și să bătătorești apoi puțin în jur. Mai periculos decât “băgatul mâinilor în pământ” mi se pare a fi … băgatul mâinilor în… cactuși. Ai grijă!

 

AG din Neuchâtel scrie :

Ca sa concepi ceva, trebuie sa te pricepi la acel ceva. Iar pentru asta trebuie sa ai umilinta sa inveti, iar invatatura se face in tacere si nu in spuma de cuvinte…

AIR îi răspunde:

Când a sosit pentru prima dată la Elysée, pentru a prelua noua sa funcţie, Paul Guimard* a trebuit să completeze o fişă cu tot felul de detalii, privind studiile, diplomele obţinute, experienţa profesinală etc.

El, care n-avea nici măcar bacalaureatul, a şters totul şi a completat cu : “Sait lire et écrire.

De câte ori cineva mă întreabă : « Da’ de unde ştii tu toate astea ? », răspund : « Pentru că părinţii mei m-au trimis la şcoală ca să învăţ să scriu şi să citesc ! ».

Ajunge ! « Intelligenti pauca ! »

*Paul Guimard este un scriitor și jurnalist francez, născut la 3 martie 1921 în Saint-Mars-la-Jaille (Loire-Atlantique) și decedat la 2 mai 2004, la Hyères (Var). În 1981, după victoria lui François Mitterrand în alegerile prezidențiale, a fost numit consilier al președintelui Republicii, funcție pe care a ocupat-o până în august 1982.” 

 

Sâmbătă, 8/05/2021

Floricica 12

Morgen, morgen nur nicht heute, sagen alle faulen leute!

Adică „Mâine, mâine, numai să nu fie azi, spun toţi oamenii leneşi! Eu sunt un „leneş”… şi nu de azi, de ieri!

Când aveam vreo15 ani, auzeam cântându-se „Internaţionala” cu versurile „ …cei leneşi plece unde vor!”.

Drept care, spuneam: „Eu sunt leneş! Lăsaţi-mă să plec în Franţa!

Probabil că „cine trebuie” m-a auzit, ş’am plecat în Franţa! Deşi nu mai e nevoie, am rămas… tot leneş!

Aşa că am decis să încep… cu ce e cel mai simplu: am agăţat petuniile alb/albastre pe robinetul de bronz, peste fântâna de piatră din curtea noastră.

După care… m-am dus să mă odihnesc!

Asta, pentru că-mi amintesc un străvechi proverb românesc:Nu fă azi ce poţi face mâine… cu mâna altuia!

 

MFS din Madrid scrie:

Nu esti de loc lenes. Esti un geniu cu o memorie exceptionala si cu interese foarte diverse pe care le urmaresti de la incertitudine pana la sfarsit. 

 

Duminică, 9/05/2021

Floricica 13

Pe la sfârşitul anilor ’50, puteai auzi pe undele postului de radio naţional din România, o melodie, interpretată de Florin Dorian, acompaniat de Ansamblul Radio, intitulată « Infloreşte ţara mea ! ».

Ea spunea :

« Infloreşte ţara mea,
Fiin’ că pe soarta ei
Azi e stăpână ea !
Şi plugar şi muncitor,
Cu tot sufletu’dau zor,
Fiin’ că ştiu că’i ţara lor! »

etc., etc.

Numai că noi modificasem un pic cuvintele, şi cântam cu mult

avânt revoluţionar :

« Infloreşte mazărea,
Fiin’ că pe soarta ei
Azi e stpână ea !
Fiecare bobişor
Are câte un viermişor,
Spre mândria viermilor! ».

*   *   *

La noi, nu existà… mazăre ! Insă, înfloresc trandafirii.

Tocmai de asta, am ales azi, imaginea ataşată.

Nu! N’am vrut să dau de înţeles că la « Bastide Vieille » trăim într-o închisoare.

Doamne fereşte ! Chiar dacă, până acum 6 zile, nu ne puteam îndepărta de ea cu mai mult de 10 Km.

In realitate, fereastra cu gratii, care se află în porumbarul din sec. XIV aflat la intrarea casei, dădea, acum un secol, în biroul administratorului Domeniului. Care, în Occitanie, se numeşte « ramounét », în occitană sau « ramoné », în franceză.

«În trecut, „ramounét”-ul, administratorul unei proprietăți viticole, avea întreaga responsabilitate pentru recolte, personal, servitori și zilieri, fermă și animale, în numele unui proprietar. El locuia împreună cu familia și, uneori, personalul fermei într-un edificiu din proprietate numit „ramonetage”».

Cum în acest birou se făceau plăţile muncitorilor agricoli, administratorul dispunea de un « safe », în care încuia lichidităţile disponibile, precum şi documentele importante. Iar, pentru mai multă siguranţă, instalase şi gratii la fereastră.

Câtăva vreme după ce am sosit la Bastide, am înlocuit hârta de pe pereţii biroului.

Miracol ! In spatele hârtiei am dat peste… un safe! Cum n-aveam cheia, a trebuit să-l “smulgem” din perete cu un “pick-hammer”.

Când am reuşit să-l scoatem, am auzit un zgomot metalic, care ieşea din interiorul lui!

Desigur că am “fantasmat”, imaginând “comoara” ascunsă acolo!

Ne-am dus cu safe-ul la Béziers, unde se află o sociatate renumită în acest domeniu. Ei au găsit imediat o cheie potrivită şi au deschis poarta safe-ului.

Inăuntru, am descoperit… o bucată de tablă!

Astfel, am înţeles că, adevărata comoară… sunt trandafirii care încadrează fereastra!

Cum trebuia să închidem gaura din zid, ne-am tot întrebat “ce vom face cu ea?”. In cele din urmă, am decis să lăsăm, într-un sac de plastic ermetic închis, “un document” care povesteşte istoria locului, data şi numele celor ce au lăsat acest mesaj, sub noul tapet.

Te rog să nu spui nimănui această « poveste ». Cine ştie când, peste câteva secole, cineva o să găsească mesajul nostru?

Nu e « une bouteille à la mer », ci « o sticlă în perete » !

 

Luni, 10/05/2021

Floricica 14

„Regele Ferdinand I, purta un interes adânc Botanicei Carpatine. Erboriza flori și căuta cu pasiune planta Polygala Chamabuxus, pe care însă n-a reușit a o găsi în munții Bucegi. Planta denumită și Floarea Regelui Ferdinand a fost descoperită și culeasă în ultimul timp pe brânele prăpăstioase subalpine ale Vânturișului de dl. M. Haret, președintele Touring-Clubului României.” 

Am primit aceste informaţii mulţumită textului scris de un amic din Galaţi, o cronică referitoare la „Revista ONT” din 1938. 

Mărturisesc că n’auzisem niciodată ceva despre „Polygala Chamabuxus”!

Am căutat, deci, „istoria” ei şi am descoperit că:

Polygala chamaebuxus Grandiflora își datorează numele de „Fals cimişir”(Faux buis) asemănării frunzelor sale mici, veșnic verzi, cu cele ale arbustului cu acest nume. Aici se încheie comparația dintre aceste două plante: Polygala noastră este mai degrabă o plantă perenă cu o tulpină lemnoasă, târâtoare, a cărei înflorire destul de timpurie de primăvară nu trece neobservată, mai ales în zonele semi-umbrite, unde este foarte populară…” 

Mai mult:

Polygala chamaebuxus aparține familiei Polygalaceae. Este originară din Alpi (Savoia, Dauphiné, Provence), Pirineii de Est (Ceret) și Europa Centrală. Este o specie botanică montană de sol stâncos, calcaros până la foarte calcaros sau dimpotrivă ușor acid, răspândită din Franța până în România”. 

Asta chiar că-i o surpriză! „V’a să zică”, această „floricică” are ca limite ale existenţei sale europene tocmai ţările în care am trăit cel mai mult în viaţa mea!

Formidabil! Este clar că TREBUIE s-o am în grădina noastră! Alt detaliu uimitor:„Poate fi asociată, de exemplu, cu… „Cyclamen coum”, care înfloreşte în același timp și apreciază aceleași condiții climatice”.

Asta cade foarte bine! Avem în grădină un colţ la umbra unor chiparoşi, unde cresc „de capul lor” nişte ciclame plantate, acum vreo 25 ani, de soacra mea.

Deci, Polygala nu va fi „depeizată”!

Foarte repede, am găsit pe Internet că ea poate fi cumpărată şi livrată în numai 3 zile, contra sumei acceptabile de 30 Euro, pentru 3 plante de vreo 10 sau 15 cm înălţime, care înfloresc între lunile martie şi mai. Insă ea preferă să fie instalată în condiţii de „roci la umbră”.

Foarte bine! Am început deja să-i pregătesc un loc cu „stânci artificiale” de vreo 2m pe 0,50 m.

Aştept cu nerăbdare sosirea Polygalelor mele! Ele trebuie să ajungă azi sau mâine.

Au pierdut, pe drum, o zi, din cauza sărbătorilor oficiale de 8 mai.

Nu contează! Garantez că vor fi (foarte) bine primite!                                      

*   *   *

Marţi, 11/05/2021

Floricica 15

Dragă Micky!

De 14 zile, am încercat să-ţi trimit „o floare pe zi”, după cum ţi-am promis. Insoţindu-le cu amintirile şi comentariile pe care ele mi le-au stârnit.

Aş putea continua… timp de 365 zile !

Cum spunea Peter Sellers în filmul « Bienvenue, mister Chance (Being There)”*:Je connais le jardin! C’est un bon jardin!

Grădina nu m-a decepţionat niciodată, chiar dacă am cunoscut împreună „victorii şi înfrângeri”. 

Sper că vom continua să „colaborăm” multă, multă vreme! 

Calde salutări de la Bastide Vieille!                                          

 

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, mai 2021

– 

* Bienvenue, mister Chance (Being There) este un film american regizat de Hal Ashby, lansat în 1979.

Washington, DC, anii 1970. Grădinar naiv și simplu, Chance duce o viață lină, având grijă de grădina unei proprietăți liniștite și neatinse de violenţa lumii înconjurătoare.

Chance se împrietenește cu Benjamin Rand,  care, la scurt timp, primește vizita președintelui Statelor Unite. Chance participă la interviu cu o asemenea naturalețe, încât propozițiile sale, distilate ca niște proverbe de înțelepciune, dar, în realitate, orientate spre „grădinărit”, vor fi considerate adevărate oracole; va deveni astfel preferatul puterii și al mass-media.

Floricica zilei… (I)

La Bastide Vieille, mai 2021

….sau « Fals jurnal de primăvară ».

Luni, 26/04/2021

Azi, am primit, de la o prietenă din Madrid, mesajul următor:

ADOR FLORILE SI EU NU AM NICI MACAR UN BALCON. TRIMETE-MI FLORILE CARE SE NASC.

TE SARUT

MICKY”

Drept care, am decis să-i trimit… o floare pe zi! 

Astfel s-a născut rubrica “Floricica zilei”. Urmată de comentarii sosite din diferite colţuri ale lumii, de la corespondenţi interesaţi de acest subiect. 

Marţi, 27/04/2021

Floricica 1

Sin comentarios!

  Continue reading

La finta giardiniera … (VIII)

ou “Die Gärtnerin aus Liebe »

La Bastide Vieille, le 22/04/2021

Pendant tout ce temps, où j’étais si occupé par « les nouveaux développements », la végétation déjà en place depuis longtemps, faisait son boulot et n’arrêtait pas de  « croître et embellir » !

Le cerisier en fleurs, l’amandier-pêcher tout autant, l’abricotier de même, le prunus couvert de fleurs, l’arbre de Judée devenu tout rouge, le vieux  cognassier avec  ses fleurs blanches et roses, les lilas toujours parfumés…

« En même temps ! », comme dit notre Président, les cyclamens toutes rouges, les iris tout violet, les forsythias tout jaunes, la glycine blanche…etc., etc.

Même la « viorne tin », à qui je n’ai jamais prêté beaucoup d’attention, au printemps, est couverte de grappes de fleurs blanches.

 « Viburnum tinus L., aussi appelée laurier-tin ou laurentin, est un arbrisseau des régions méditerranéennes de la famille des Adoxacées. Il appartient au genre Viburnum, autrefois classé dans la famille des Caprifoliacées selon la classification classique de Cronquist (1981).

Il s’agit d’un arbuste (rarement un petit arbre) pouvant atteindre 2–7 m de hauteur et 3 m de large, avec une couronne arrondie dense. Le fruit, d’un bleu-noir foncé, est une drupe de 5–7 mm de long.

Les feuilles sont persistantes (persistant 2-3 ans), ovales à elliptiques, portées en paires opposées, de 4-10 cm de long et de 2-4 cm de large, avec une marge entière. Les feuilles ont des domaties où des insectes prédateurs et acariens microbicides peuvent être logés.

Les fleurs sont petites, blanches ou légèrement rosées. Elles sont regroupées en corymbes resserrés en forme d’ombelles, produites à partir de bourgeons rose-rouge, denses cymes de 5–10 cm de diamètre en hiver. La floraison intervient tôt, en fin d’hiver et au début du printemps. Les fleurs parfumées sont bisexuées et pentamères. La pollinisation est effectuée par les insectes.

Les fruits charnus, globuleux, de 5–7 mm de diamètre, sont luisants, de couleur noir bleuâtre à maturité, vers mai-juin. Ce sont des drupes, dont le noyau contient une seule graine. »

Enchanté de l’apprendre !

Continue reading

La finta giardiniera … (VII)

ou “Die Gärtnerin aus Liebe » *

La Bastide Vieille, le 22/04/2021

Plus de 3 mois sont passés depuis le jour où j’ai écrit ce long reportage, qui raconte mes (nos) expériences dans le monde du jardinage. C’était l’hiver et maintenant, c’est le printemps !

Autrement dit, la saison où se préparent les « victoires et défaites » d’une nouvelle année.

Cela suppose beaucoup de réflexion, des choix qui engagent à long terme et des heures et des heures passées dans le jardin.

Ça tombe bien ! Les restrictions sanitaires « se suivent et ne se ressemblent pas » : tantôt on peut sortir, plus tard il faut rester à la maison, on a des bouffées d’espoir, alternées avec des moments de cafard…

Mais, la nature est un point d’appui de confiance !*

Continue reading

Tropa, tropa, tropa, trop’… (II)

La Bastide Vieille, 4/04/2021

                                                         …când la trap, când la galop !

Urmare…

Numele de „ARPON II”, pe care l-am dat „căluţului” meu de piatră, are o istorie… lungă!Despre „ARPON II”, am avut ocazia să vorbesc într-un text recent: 

«Depuis deux mois, un cheval cabré, toujours en pierre, semble danser au rythme de la musique des « putti musiciens ». Il s’appelle « ARPON II », en souvenir d’ARPON, le trotteur dont l’écurie se trouve juste en face.

ARPON, qui a vécu près de 34 ans, a été le cheval qui a permis, dans les années ’70, à toute la famille de mon épouse de faire ses classes d’équitation… et le bonheur des grands et petits !  Son histoire vaut la peine d’être racontée… à la première occasion ! »**  

Mulţumită « descendentului » său, ARPON II, ocazia se prezintă… acum. 

ARPON, în realitate « Harpon II », era născut pe 5 aprilie 1951, după cum a fost declarat la « Société d’Encouragement de l’élevage du Cheval français ».

După ce a făcut o carieră de « trotteur », câştigând chiar 7 curse de « trot attelé » în ddoi ani, HARPON II a fost « reformat ». Atunci l-a achiziţionat soacra mea, care era o pasionată de călărie. 

Continue reading

Tropa, tropa, tropa, trop’… (I)

La Bastide Vieille, 4/04/2021

 

                                                         …când la trap, când la galop !

Acum câteva săptămâni, când am văzut pe un raft, în prăvălia unui « giorsar » din Béziers, un căluţ de piatră, m-am întrebat : « Să-l iau sau să nu-l iau ? »

Un « giorsar », după cum spunea tatăl meu, este un vânzător de « gioarse » ! Cu alte cuvinte, vechituri de tot felul. 

« Giorsarul » meu are o astfel de prăvălie. Pe câteva sute de metri pătraţi, el propune, tot atât de bine, mobile vechi, haine « second hand », bucătării de ocazie, tablouri pictate sau scanate, discuri CD, sticle de vin din regiune etc., etc.

Trec, în mod regulat, pe la prăvălia lui. Mai ales, pentru a verifica apariţia unor discuri CD de ocazie de toate felurile : clasic, folk, pop, regionale etc. 

Avantajul acestor discuri este că, preţul de vânzare la aceste « ocazii » fiind ridicol de scăzut -1 sau 1,5 Euro !- îmi pot permite  să cumpăr orice fel de muzică, despre care am auzit vorbindu-se, dar n-am ascultat-o niciodată !

De mulţi ani, consider că nu merită să arunc pe geam 20 sau 25 Euro pentru un disc pe care-l voi asculta, de cele mai multe ori… o singură dată. Ba chiar nici măcar în întregime ! De cele mai multe ori, constat că muzica pentru care am auzit la TV sau despre care am citit în ziare cronici ditirambice… nu face doi bani (pentru mine !).  Continue reading