…şi a făcut un pui !

 

Secondo tempo !

 

Atena, 3/12/2017

Mărturisesc că, în mai bine de 40 ani de vizite repetate la Atena, nu am locuit niciodată în cartierul « Omonia » !

L-am considerat dintotdeauna prea modern, prea impersonal, prea « geometric ». Alegeam, de-a lungul anilor, un hotel lângă “Syntagma”, alături de “Plaka”, o zonă mai tradiţională, mai tipică şi, în ultimii ani, mai boemă. 

Insă, de această dată, am decis să fac o nouă experienţă, cu atât mai mult cu cât preţul camerei, la hotelul « Vienna », era foarte atractiv ! 

Aflat pe o arteră majoră a oraşului, care duce de la « Omonia » la Pireu, îmi imaginam că voi da peste un cartier grecesc al anilor ’30 – ’50. 

Aşa şi este… pe artera principală ! Pentru că, după ce dai colţul, te trezeşti undeva… între Etiopia, Pakistan şi Maroc! Până şi vânzătorul de la chioşcul de ziare nu vorbeşte decât… pakistaneza sau o engleză foarte aproximativă. Normal ! N-a sosit în Grecia decât de două luni ! 

De altfel, toate prăvăliile care vând sau repară telefoane (poţi întâlni până la cinci pe aceeaşi stradă !) sunt ţinute numai de pakistanezi. Şi mi s-a spus, în mod confidenţial, că toţi ar veni din aceeaşi familie ! De unde, « unitatea » preţurilor cerute ! 

Desigur că această constatare nemulţumeşte populaţia grecească –atunci când ea a supravieţuit !- din zonă. La fel ca şi grffitti-urile, care împânzesc pereţii sau murdăria crasă a străzilor, unde ambalajele prăvăliilor de tot soiu’ se adună pe trotuare. Deşi acest loc se află la o aruncătură de băţ de primăria capitalei elene ! 

Insă, hotelul « Vienna » îmi rezerva o surpriză ! 

Nu vorbesc despre cei doi receptionişti, un bărbat de vreo 50 ani şi o tânără de vreo 25, care, ori veneau din România, ori aveau părinţii români !

Ci de o “sinteză” a istoriei Greciei din ultima jumătate de secol, concentrată pe câteva file dintr-un caiet de şcoală ! 

In Grecia, ca şi în alte ţări din lume, fiecare hotel trebuie să vizeze periodic, pe lângă autorităţi, dreptul de a practica şi autorizaţia de funcţionare.

Astfel am descoperit, vorbind cu patronul hotelului, existenţa unui caiet, unde, lună de lună, poliţia oraşului îşi imprima acordul, confirmat cu o ştampilă. 

De la sosirea în acest loc a proprietarilor actuali ai hotelului, la începutul anilor ’60, puteai găsi în caiet :

-ştampila « Regatului Greciei » (stema cu coroana regală « Basileon this Eladas »),

-ştampila « regimului coloneilor » (pasărea Fenix ieşind din flăcări),

-o perioadă « nedecisă », în care apare, când coroana, când… un gol în mijlocul ştampilei!),

-în fine, «republica» (în greceşte « Eleniki Dimocratia »!) 

Mai rămân destule pagini în caiet… pentru alte variante posibile! 

                                              *   *   * 

Din păcate, încă odată, « socoteala de acasă nu se potriveşte cu cea din târg ! »

Aveam intenţia să revin în insula Hydra, unul din locurile mele favorite în Grecia. Insă vremea cam ceţoasă m-a decis să rămân la Atena. Am profitat deci de cele trei zile pentru a revizita şi descoperi noi obiective turistice, în capitala « Democraţiei elene ».

Incă odată, la numai zece luni după ultima mea vizită la Atena, am fost uimit de schimbările pozitive pe care le-am găsit aici. In cele numai câteva zile petrecute în oraş, am avut tot timpul de a-l traversa cu piciorul, de sus în jos şi de jos în sus, de la Omonia la Microlimano sau de la Monastiraki la Lycabeth… 

Nu voi vorbi despre manifestaţiile de stradă, la care am participat, nici despre muzeul oraşului, pe care l-am descoperit, sau despre cartierul luxos de lângă catedrala ortodoxă, aflat alături de piaţa populară din Monastiraki… Nici despre catastrofa organizaţiei deficiente a noului (superb !) metrou atenian. 

Insă, dacă ar trebui să descriu numai un loc ce m-a impresionat… aş alege 3! 

                                                *   *   * 

« Panepistimiou », adică « Bulevardul Venizelos », este o plimbare « istorică » prin « secolul de aur » al Renaşterii Greciei în veacul al XIX-lea, în anii ce au urmat după cucerirea independenţei. 

La întretăierea acestui bulevard cu strada Law, chiar peste drum de statuile a doi mari « a’rmâni » care au marcat istoria ţării – Rigas şi Sina -, se află un edificiu elegant, dar care nu atrage privirea în mod special. 

 

Deasupra porţii, poţi citi inscripţia «Agrotiki Trapeza » (Agricultural Bank of Greece). Insă cel care are curiozitatea de a privi cu atenţie basoreliefurile ce împodobesc faţada, poate constata că ele nu reprezintă scene antice sau mitologice, ci imagini din munca minerilor sau meşteşugarilor moderni. 

Pe Giovanni Battista Serpieri (Rimini 1832- Atena 1897) îl « cunosc » încă din anii ’90, când lucram cu atelierul de explozivi din Lavrion, la vreo 50 Km de Atena.

El a fost « primul mega-antrepenor strain care a investit în Grecia şi victima unui scandal economic (deja !), după ce a cheltuit 15 milioane de drahme pentru a câştiga concesia minelor pe care le-a redeschis în Lavrion, la aproape 20 secole după ce ele au transformat Atena antică într-o importantă putere industrială a epocii ». Aventura lui, revoluţionară, ştiinţifică, economică, managerială… este o “success story” care ar merita să fie reamintită. Cu atât mai mult cu cât ea povesteşte toate racilele societăţii greceşti, de acum un secol şi jumătate… şi de azi!

Insă, acum, doream să vizitez casa, mai bine zis, palatul pe care el l-a construit în cel mai prestigios loc din capitala Greciei: chiar peste drum de Academie şi de vechiul local al universităţii ateniene, la numai câţiva zeci de metri de locul istoric al manifestaţiilor studenţeşti din vremea regimului coloneiilor. 

Din păcate, edificiul este inaccesibil. El are obloanele trase de vreo zece ani. Banca « Agrotiki » a dat faliment şi a fost cumpărată de alt organism financiar, care nu pare interesat de punerea în valoare a acestui monument, tipic pentru arhitectura şi arta secolului XIX.

A trebuit, deci, să mă mulţumesc cu imaginile edificiului, “pescuite” într-un volum remarcabil, editat de defuncta bancă, acum vreo 15 ani. 

Poate că la viitoarea vizită în Atena îl voi găsi redeschis ! LOL ! 

                                         *   *   * 

Alt « loc de memorie », pe care ţineam să-l revăd, este faimosul hotel « Grande Bretagne ». 

Acest hotel, cel mai prestigios din Atena, are o istorie de aproape 150 ani.

Am avut marea şansă de a locui acolo, la fiecare vizită în Grecia, timp de vreo opt ani. Chiar dacă numai pentru două sau trei nopţi, aveam toată vremea necesară pentru a-i studia toate colţurile !

Din 2002, când au închis, timp de vreo doi ani,  în vederea restaurărilor prevăzute pentru Jocurile olimpice, n-am mai locuit acolo. Iar, de atunci, la fiecare trecere prin oraş, mă duc să mă odihnesc, după alergătura zilei, în canapelele confortabile de la recepţie ! 

Insă, de mai bine de zece ani, mă tot întreb ce au devenit decoraţiile româneşti, care împodobeau pereţii hotelului, pe când locuiam acolo.

Descoperisem pe atunci, într-un culoar, chiar la « piano nobile » al hotelului, o serie de 12 gravuri reprezentând epopea luptelor pentru independenţa Greciei din primul sfert al secolului XIX. Cel care avea ochi buni, putea remarca pe fiecare imagine, însoţită de legende în patru limbi (greacă, germană, engleză şi franceză), locul şi data unde ea fusese imprimată : « Brăila 1890 ». Şi, ironia soartei, în tipografia unui turc « Pestemalgioglu » ! 

De altfel, vreo două gravuri reprezentau istoria « Batalionului eroic » al lui Ipsilanti,  trecerea Prutului sau  bătălia de la Drăgăşani, pierdută « victorios » de trupele greceşti, care, în seara precedentă, uzaseră fără moderaţie de vinul local ! 

Insă, după lucrările de restaurare, aceste gravuri dispăruseră cu desăvârşire din culoarul hotelului. Desigur că, atunci când am pus întrebarea la recepţie, am fost privit cu ochi mari ca cepele. Cum să fi auzit ei despre aşa ceva, când nu ştiau nici măcar unde se află bustul de marmură al fondatorului hotelului, Eustache Lampsas, şi al soţiei acestuia! 

Cu perseverenţa –alţii ar spune “încăpăţânarea »- ce mă caracterizează, când am o idee fixă*, am luat etajele şi culoarele hotelului unul după altul ! Şi cercetând şi iscodind, am dat peste toate gravurile, acum răspândite prin locurile cele mai neaşteptate, de la suita preşidenţială până la… bucătărie ! 

Ba chiar am şi regăsit imaginea tinerei ţărănci din munţii Pindului, îmbrăcată în costum “a’rmânesc » (cum zic ei !), provenind din colecţia muzeului Benaki, gravura sub care am dormit cândva, pentru că ea decora camera mea ! 

Insă, o altă surpriză plăcută mă aştepta în culoarele hotelului : o reproducere a unei hărţi reprezentând regiunea « Gallia Narbonensis », unde era menţionat oraşul Capestang, acolo unde-mi petrec câteva luni pe an şi către care mă îndreptam acum ! 

Obosit, după mai bine de o oră de alergătură prin culoarele hotelului, m-am odihnit câteva minute în hol, admirând bustul de marmoră albă, imaculat al « fetei cu coada împletită » de la 1900. Ea mi-a amintit-o pe « Ciociara » mea, care mă asteaptă cuminte la Capestang ! 

*Cum spunea Beate Fredanov, acum vreo 60 ani: « Are idei puţine, dar fixe ! » 

                                              *   *   *

Ajunge cu nostalgia !

Există, la Atena, şi lucruri noi, care merită a fi descoperite ! 

Primul dintre ele este « Fundaţia Niarchos », edificiul cultural construit de Renzo Piano, recent inaugurat.

Trebuie să recunosc, din capul locului, că acest edificiu şi toată zona cel înconjoară, este un succes evident !

Chiar dacă accesul pietonilor (încă ?) neterminat sau mobilierul « cheap », tip « Ikea », nu sânt la înălţimea arhitecturii locului. 

Aceeaşi întrebare îmi revine în minte, de manieră obsedantă : cum e posibil ca un mare şi reputat arhitect să realizeze, când un proiect remarcabil, când un edificiu de care şi unui elev din anul 2 la arhitectură i-ar fi ruşine ? Şi de ce toţi jurnaliştii îl « cădelniţează », chiar dacă realizarea este un eşec evident ?

Intrebarea este valabilă tot atât de bine pentru Jean Nouvel, pentru Frank Gehry sau pentru Renzo Piano… A enumera exemplele ce ilustreazà această afirmaţie ar fi prea lung şi  obositor. Mă limitez, ca exemplu negativ al realizărilor unui (foarte) mare arhitect, la Tribunalul din Paris, pe cale de a fi terminat, după planurile lui Renzo Piano.

S-ar putea ca o explicaţie să vină şi de la faptul că, pentru realizarea ansamblului de la Atena, arhitectul a dispus de mult, chiar foarte mult spaţiu. Exact contrariul situaţiei din Paris. 

Cum spunea o publicitate, acum câţiva ani, în Franţa:

“Etre riche, c’est avoir de l’espace!” 

Insă, o altă surpriză mă aştepta şi aici !

Chiar la intrarea în Fundaţie, o imensă placă de marmoră listează «People behind the development of SNFCC ». Printre sutele de nume menţionate, cam vreo treime… sunt români!

Mărturisesc că n-am înţeles prea bine care era funcţia celor înscrişi pe acest perete în “dezvoltarea centrului”! Oare erau simpli muncitori? Sau la un nivel tehnic… ales după ce criteriu? Sunt poate numele celor ce lucrează aici ? Misterele metodelor de comunicaţie moderne ! 

*   *   * 

In tot timpul vizitei mele la Atena, tablourile, plimbate deja prin trei ţări, au rămas la hotel.

Urma ultima încercare : zborul Atena – Barcelona. Ceeace părea mai simplu, fiind vorba de o linie aeriană tradiţională, nu o « low cost ».

Când am ajuns la aeroport şi am încercat să-mi înregistrez bagajul, maşina mi-a răspuns : « Imposibil ! Adresaţi-vă unui agent al companiei.” 

O nouă surpriză!

După jumătate de oră la coadă, agentul companiei îmi spune:

« Avionul este în surbooking.  Nu mai avem niciun loc pentru Dvs. ! »

« Şi ce fac eu în acest caz ?  Am rezervat locul meu acum o lună !»

“Vă propunem un zbor via München, cu o corespondenţă de 4 ore. Veţi ajunge la Barcelonatot azi, dar… cu vreo 6 ore mai târziu. »

« Frumos ! Şi ce compensaţie primesc în schimb ? »

« Un check de 400 Euro şi un bilet gratuit pentru un zbor cu Aegean Airlines ». 

Now you speak sense !

In fond, nu mă aşteaptă nimeni la Barcelona, trenul meu pleacă a doua zi şi 400 Euro… nu-s de lepădat ! Chiar dacă perspectiva de-a trece prin München cu tabloul meu sub braţ nu-mi prea surâde ! Mai ales că aceşti căpoşi de nemţi sunt capabili să-mi ceară să-l bag în cala avionului ! 

Insă agentul adaugă : « Deocamdată, vă înregistrăm în « stand-by ». Dacă cumva nu se prezintă toţi pasagerii, plecaţi cu zborul iniţial. » 

Iată-mă deci, ca sicriul lui Mahomed, la jumătatea drumului între cer şi pământ ! Nu ştiu ce să cred ! Să mă bucur sau să plâng ?

Desigur că, în aceste condiţii, nimeni nu se mai uita la ce car eu sub braţ. Puteam s-o iau cu mine chiar şi pe Mona Lisa ! 

După o jumătate de oră de aşteptare, mi se confirmă … că plec imediat, cu zborul iniţial.

Insă, lângă mine, alt pasager reclamă zborul prin München… şi cei 400 Euro !

Este însă trimis la plimbare de personalul la sol al companiei aeriene ! 

 

Barcelona, 4/11/2017 

Acum, că pariul meu e câştigat, pot să mă relaxez ! 

Am decis că, în cele câteva ore de care dispun, înainte de plecarea trenului, mă voi duce să văd « Sagrada Familia ». Deşi trec în fiecare an prin Barcelona, n-am mai fost pe acolo de vreo… 20 ani !

Nu numai că trebuie să văd ce a mai inventat Gaudi…pardon ! epigonii care iau decizii în numele lui « post mortem », dar trebuie şi să plimb tabloul cu « Piazza Navona » ! Să facă şi el schimb de experienţă cu « Sagrada Familia » ! 

Numai că… socoteala mea, iar nu se potriveşte cu cea din târg ! 

Mi se explică în mod doct că « Sagrada Familia » nu este (încă !) o biserică ! Deci, trebuie să stai la coadă, să plăteşti bilet… dacă mai este loc pe schemă ! Pentru azi, numai la ora 16h 30. Adică două ore după plecarea trenului meu ! 

« Insă, vă puteţi înscrie, ca jurnalist, la o vizită gratis, peste două săptămâni ! », îmi precizează casieriţa. 

Au revoir et merci ! 

 

Profit de calmul dimineţii de duminică pentru a mă plimba prin cartierul « Art nouveau » (« Modernismo », pentru iberici) din Barcelona. Pot număra în linişte drapelurile catalane şi cele spaniole sau asimilate (europene, mexicane…), arborate la ferestrele şi balcoanele din oraş. Rezultatul numărătorii este catastrofal ! 

Tot plimbându-mă, fără un ţel precis, descopăr «Casa de les Punxes ».

Cum mai am o oră disponibilă, intru în edificiu şi fac turul audiovizual. Singur, faţă în faţă cu opera lui Josep Puig i Cadafalch. 

Un şoc ! Şi ce şoc !

Câtă originalitate ! Câtă fantezie ! Ce putere de muncă !

« O ocazie unică pentru a profita de Modernismul din Barcelona, printr-o experienţă diferită, inovantă, multisensorială, imersivă, impactantă, interactivă… ». 

Chiar dacă limbajul este tehnocratic, expoziţia care trasează momentele principale ale operei arhitectului catalan, în mediul său natural, este « un poing dans la gueule » ! 

Oare arhitecţii de azi mai sunt capabili să creeze un stil, care cuprinde tot atât edificiile, cât şi decoraţia lor interioară sau exterioară, concepţia unor materiale noi, varietatea culorilor şi a formelor, de la fierul forjat la ţiglele multicolore, de la technica « al fresco », la utilizarea motivelor tradiţionale, tip « azulejos »… 

In tot cazul, cum spune prezentarea edificiului construit de Puig i Cadafalch :

« No te lo pierdas ! » 

            

Capestang, 4/11/2017 

După două ore de tren, am sosit cu bine…şi cu tablourile mele, acasă, la « Bastide Vieille », lângă Capestang !

Mă grăbesc să le agăţ pe perete şi să le admir în linişte. 

Probabil că, peste câtăva vreme, le voi uita, preocupat fiind de alte aventuri. 

Sic transit gloria mundi !

 

                                   Adrian Irvin ROZEI

                             La Bastide Vieille, noiembrie 2017