« S-a stins viața falnicei Veneții,
N-auzi cântari, nu vezi lumini de baluri;
Pe scări de marmură, prin vechi portaluri,
Pătrunde luna, înălbind pereții.

Ca-n țintirim tăcere e-n cetate.
Preot ramas din a vechimii zile,
San Marc sinistru miezul nopții bate. »

Ma aflu la Veneția în Sestriere Cannaregio și aud undeva, departe, sunând un clopot care anunță miezul nopții. Poate că de aceea îmi vin în minte versurile lui Eminescu. În jurul meu, atmosfera este exact ca și cea descrisă de poetul « fără pereche », acum un secol și jumătate : « N-auzi cântări, nu vezi lumini de baluri… », restaurantele sunt închise, obloanele prăvăliilor trase… doar din loc în loc mai luminează strada un felinar discret. Cu toate că mă găsesc pe principala « calle » ce duce de la Stazione Sta. Lucia la Ponte di Rialto și, mai departe, spre Piazza San Marco !

Se pare că, de la pandemie încoace, majoritatea restaurantelor au luat (prostul) obicei de a închide la ora 22 ! Iar ultima comandă este înregistrată… la ora 21h45 !

Am avut, și de această dată, o șansă de necrezut ! Am nimerit, din întâmplare, într-unul dintre rarele restaurante care mai rămân deschise după această oră fatidică.

Trebuie, însă, să precizez că eram ultimul client și că mai vorbeam încă, la această oră târzie, cu o tânără fată ce lucra în restaurant. Cum se face ? Simplu !

Am descoperit că avem multe lucruri în comun ! Amândoi suntem născuți într-o țară diferită de cea în care trăim… de zeci de ani !  Eu, născut în România și ea… în China ! Eu am ajuns în Franța la 20 ani, iar interlocutoarea mea la doar 12 ani, cu 20 ani în urmă. Numai că diferența de vârstă între noi se apropie de… jumătate de secol ! Dar ne-am cunoscut…. în orașul lui Marco Polo !

Am urmat sfaturile culinare ale frumoasei Jiao. Cu atât mai mult cu cât, după câțiva ani buni petrecuți la Catania și Florența, ea este acum, împreună cu soțul ei, una dintre proprietarii restaurantului în care mă aflu. Am vorbit despre Pekin, Orașul interzis, urșii panda, Marele Zid… comparând amintirile mele, din 1987, cu cele pe care ea le culesese acum câteva luni, la prima ei întoarcere în țara sa de baștină. I-am promis că-i voi trimite textele pe care le-am scris despre locurile pe care le cunoaștem amândoi, în Italia sau în China. Desigur, în italiană, limbă pe care Jian o vorbește la perfecție !

Așa se face că acum, mă îndrept spre hotelul meu, singur pe stradă, într-o atmosferă… eminesciană !

Deodată, remarc în fundul unei « Calle larga », o fațadă iluminată. Mă apropiu și recunosc faimosul Ca’ Vendramin Calergi.

« Ca’ Vendramin Calergi este un palat situat pe Canal Grande, în cartierul Cannaregio (Campiello Vendramin – N.A. 2040) din Veneția. Este cunoscut și sub alte nume: Palazzo Vendramin Calergi, Palazzo Loredan Vendramin Calergi și Palazzo Loredan Griman Calergi Vendramin. Clădirea, remarcabilă prin arhitectura sa, a găzduit mulți oaspeți celebri de-a lungul istoriei sale ; în Palazzo Vendramin a murit Richard Wagner pe 13 februarie 1883. În prezent, găzduiește « Casinò di Venezia » și Muzeul Wagner (Museo Wagner). »

Este o ocazie neașteptată de a revizita acest « palazzo » fără o grămadă de « gură-cască », așa cum se întâmplă în timpul zilei. Mai ales că sunt deja câțiva ani buni de când n-am mai intrat în acest edificiu istoric, cu o fațadă reputată și un mini-debarcader care permite vizitatorilor V.I.P. să coboare direct de pe Canal Grande în holul cazinoului.

Palatul Vendramin Calergi a fost construit la sfârșitul secolului al XV-lea de către Mauro Codussi (1440-1504), arhitectul bisericii San Zaccaria, al câtorva clădiri religioase, precum și al unor reședințe private din Veneția.

După ce, timp de aproape cinci secole, palatul a fost proprietatea unor renumite familii venețiene, care l-au decorat și restaurat în mod periodic, în 1946, Consiliul Local al orașului Veneția l-a achiziționat. Din 1959, Cazinoul din Veneția se află aici pe timpul iernii.

Ieșind din palat, remarc în strada ce duce la Rio della Terrà Maddalena, o fereastă iluminată sub care se află două etajere și o inscripție, în italiană și în engleză, care spune : « I libri sospesi / Prendi un libro / Scambia un libro / Porta un libro ».

Trebuie să mărturisesc că, deși cunosc « il caffé sospeso » de mulți ani, mai ales în orașul Napoli, n-am auzit nimic despre « il libro sospeso » !

Am și descris acest obicei napolitan într-un articol, publicat în revista « Siamo di nuovo insieme », editată de « Asociaţia Italienilor din România », no. 85 -86, datat ianuarie-martie 2019,  sub titlul :

 « Al Caffè con Totò ! »

« Cafeaua suspendată (în italiană, caffè sospeso; în napolitană, cafè suspiso) este o tradiție de solidaritate cu cei mai săraci, practicată în barurile napolitane. A apărut în cafeneaua napolitană « Gambrinus » la mijlocul secolului al XX-lea. Obiceiul a decăzut la sfârșitul aceluiași secol, pentru a renaște în anii 2000. Constă – pentru un napolitan fericit, indiferent de motiv – în a comanda o cafea și a plăti două, una pentru sine și alta pentru un client sărac care o solicită. »

Am cercetat cu atenție cărțile propuse în formula « sospeso ». Dar, ceeace m-a tentat cel mai mult au fost trei CD-uri cu muzică italiană, prezentate sub titlurile : « Quei favolosi anni ‘60 », « Le canzoni del secolo » și « Canzone amore mio ».

Enormă dilemă ! Nu dispuneam de nicio carte, revistă sau CD pe care să le pot lăsa « sospeso », în schimbul CD-urilor care mă interesau.

Însă, în cele din urmă, nu am rezistat tentației și le-am luat, spunându-mi că pot reveni cu schimbul necesar, în seara următoare.

Doar că, după cum se știe din bătrâni (și nu vizez pe nimeni, când fac această afirmație !), « socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg ! » : în seara următoare s-a abătut asupra Veneției o furtună… memorabilă.

Astfel, am descoperit că « tot rău’i spre bine »!

Cum nu puteam ieși din casă, am luat masa de seară în restaurantul hotelului. Trebuie să precizez că hotelul meu, unde am locuit de câteva ori în cei 50 ani de vizite repetate la Veneția, se numește Hotel Ristorante « Malibran ».

Prezentarea oficială a hotelului spune: « În inima celei mai animate Veneții, lângă istoricul Teatro Malibran, Hotelul Malibran de 3 stele vă urează bun venit în camerele sale plăcute în stil venețian și în faimosul său restaurant. »

Însă, din păcate, această prezentare nu indică o informație ESENȚIALA (pentru mine !)

« Hotelul Malibran și Teatrul Malibran din Veneția se află acolo unde odinioară se găseau casele lui Marco Polo, așa cum o certifică o placă comemorativă plasată deasupra unei ieșiri secundare a teatrului. Casele lui Marco Polo au fost distruse de un incendiu devastator în 1597. În locul lor, în 1683, a fost construit un teatru care a luat numele bisericii vecine « San Giovanni Crisostomo ».

Am avut onoarea de a descrie istoria acestui loc și amintirile sale legate de aventura celebrului călător venețian, într-un text intitulat

« La Principessa senza impero | ADRIAN ROZEI,

publicat tot în revista « Siamo di nuovo insieme » în 2017.

Întretimp, am descoperit la Veneția noi informații despre sfârșitul vieții lui Marco Polo și… voi reveni !  

Însă, în seara cu furtuna deja menționată, am luat masa în faimoasa « Corte del Milion », acolo unde se aflau casele familiei Marco Polo. Între niște « scalopine al vino bianco » și clasicul « affogato al caffé », am putut savura melodiile lui Lucio Dalla, Paolo Conte, Claudio Baglioni, Luigi Tenco, Riccardo Cocciante…

După care am trecut la melodii de altă dată, precum « Creola », « Tango delle rose », « Daniella », « Alla mia età », « Luna caprese », « Stasera pago io »…, precum și nenumărate alte succese « della mia giovinezza » !

A doua zi, chiar înainte de a părăsi Veneția prin aeroportul « Marco Polo », am revenit la fereastra cu « libri sospesi ».

Aduceam cu mine ultimul număr din revista « Siamo di nuovo insieme » pe care sper că cei ce frecventează acest « loc de schimb » îl vor aprecia !

Am plecat din Veneția mulțumit, luând cu mine CD-urile cu muzica mea preferată!

Cum spunea titlul unui film din anii ’50: « Cineva, acolo sus, mă iubește! *»

 

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, iunie 2025

–

*„Somebody Up There Likes Me” este un film dramatic american din 1956, regizat de Robert Wise, cu Paul Newman și Pier Angeli în rolurile principale, bazat pe viața legendei boxului la categoria mijlocie, Rocky Graziano.

Filmul a fost nominalizat pentru trei premii Oscar și a câștigat două: Cea mai bună imagine (alb-negru) și Cea mai bună regie artistică (alb-negru). A pierdut nominalizarea la cel mai bun montaj în favoarea filmului „Ocolul lumii în 80 de zile”.

---

SERVICE APRES-VENTE

Ajuns, după câteva zile la Béziers, acolo unde-mi petrec jumătate din an, am decis să fac un tur prin oraș. Doream să văd… ce s-a mai schimbat în luna de călătorie prin Europa, după care tocmai revenisem. Era prevăzut să trec printr-unul din restaurantele „mitice” din centrul orașului, acolo unde luăm masa cu regularitate de mai bine de 20 ani.

Doar că acest restaurant este închis de câteva luni: „schimbare de proprietar”!

Surpriză! Restaurantul era redeschis de câteva zile. Pe când admiram noua decorație a localului, s-a apropiat unul dintre „cameriere”, cu care am schimbat câteva cuvinte. Deodată, el m-a întrebat: „Lei e italiano ?”

Am continuat în limba lui Dante și, astfel, am aflat despre originile italiano-corsicane ale lui Francesco ! Căruia i-am arătat numărul din „Siamo…” pe care-l aveam cu mine.

Se pare că una dintre fetele care lucrează în restaurant, vine din România.

Affaire à suivre !