În 1878, cu ocazia « Jocurilor Florale » şi a « Sărbătorilor Latine » organizate în sudul Franţei la iniţiativa poetului provensal Frederic Mistral, Vasile Alecsandri a obţinut un succes de răsunet internaţional, câştigând premiul I al concursului de poezie cu poemul « Odă gintei latine». A fost ocazia afirmării internaţionale a prezenţei latine în extremitatea de est a continentului european.

Acest eveniment literar, care coincidea cu războiul ce a dus la independenţa României, a avut un răsunet tot atât de remarcabil şi în ţară. Revista « Convorbiri literare » din 1 iunie 1878 afirma :

« Griviţa şi Montpellier sunt astăzi două nume inseparabile şi tot atât de dragi Românilor, pentru că reprezintă două victorii strălucitoare prin care Românii au afirmat dreptul şi voinţa lor de a exista ».

Printre mesajele de simpatie şi nenumăratele felicitări primite de Vasile Alecsandri dela diferite personalităţi din ţară, se număra şi scrisoarea următoare, trimisă de rabinul Aizig Taubes. Manuscrisul scrisorii, precum şi răspunsul bardului dela Mirceşti, se găseau încă în posesia descendenţilor bine cunoscutului rabin la începutul anilor ’30.

Tot atunci, acest schimb de scrisori a fost reprodus de către Carol Drimer, în revista « Ilustraţiunea Evreească ».

Iată textele scrisorilor cu ortografia epocii:

Scrisoarea rabinului Taubes către bardul dela Mirceşti :

Prea onorabile Domn,

Gloria ce s’a revărsat asupra României prin marea dvs. izbândă, a umplut de mândrie şi inimile copiilor ei vitrigi,… izraeliţilor.

Nu pot exprima mai bine admiraţiunea mea pentru d-tră, decât traducând sublimele versuri ale Cântecului Latinităţei, în vechea limbă ebraică.

Voiu fi fericit dacă în traducţiunea mea am reprodus de departe numai profunditatea ideei şi eleganţa stilului din « Cuvântul Latinităţei ».

Binevoiţi dară, prea onorabile Domn, a primi această traducţiune ca un tribut al admiraţiunei şi ca semn al deosebitei mele stime, cu care am onoare a fi al Dv.

A.TAUBES

Bârlad, 6 Iunie 1878

Răspunsul lui Vasile Alecsandri :

 

Domnule Rabin,

Primind traducerea « Cântului gintei Latine » făcută de d-voastră în limba ebraică, am regretat mult de a nu cunoaşte aceasă vastă şi bogată limbă, şi de a nu fi în stare să apreciez meritul operei d-voastră.

Nu mă îndoiesc însă de alesele calităţi literare, căci am auzit despre întinsele cunostinţi şi despre agerimea spiritului ce posedaţi.

Foarte simţitor de a vă vedea că împărtăşiti veselia Românilor isvorâtă din fericita mea izbândă la concursul dela Montpellier, vin a vă adresa sincerele mele complimente pentru interesanta lucrare ce mi-aţi comunicat, precum şi mulţumirile mele pentru amabila d-voastră scrisoare.

Dacă Israeliţii din ţară ar păşi pe urmele d-voastră, luminându-şi astfel spiritele şi înălţându-şi sufletul, credeţi Domnul meu, că ar înceta de a fi, (după denumirea ce le daţi) copiii vitregi a României, România fiind ţara cea mai ospitalieră şi mai tolerantă din întreaga lume !

Primiţi, Domnule Rabin, asigurarea consideraţiei mele cele mai distinse.

V. Alecsandri

Iată, în continuare, textul ebraic al poeziei « Odă gintei latine »:

 

SIR LEGHEZA LATINA

Gheza Latina hineba leroş pina
Ben nihbade aleumim rabe tavuna ;
Bemiţho cochav codeş zoreah
Mişenoth dor vador poreah
Kadima megamat panav,
Bigdoloth col şeadav ;
Beroş amamin ivar darkehu,
Veale netivotav iehalek orehu.

Gheza Latina Y-dofi ;
Veal sefatho kesem iofi ;
Zerim leumato bereh ihreu,
Ithtrono veerco iakiru, veicaneu.
Behen unimoth, tahat tohar şamaim,
Veruah ham iaşev mesameah ribotaim ;
Ifros kenafav limo tevel
Iafik tevuna veiafiţ hevel.

Eheza Latina nahalato aşira
Binoth adamot vearoth ofira,
Schiot hemdato, beruah nediva
Iehalek el ehav beahava ;
Ahen aiuma hamatho, herev nokemeth
Et itodet iado hahofsit lemilhemeth
Ifroţ berode ahzari, pereţ
Veisaghe hail lihvodo, baareţ.

Beiom hamispat şam başamim,
Nohah haşofet lifne hael.
Gheza Latina, ki işael :
« Ma paalta beereţ hahaim ? »
Iaanw beoz ugavoa
-« Senotai batevel kiliti baneimim.
Kavod şibhuni col haumim,
Umibesari hazu Eloha ! »

* * *

Readucerea la lumina zilei a acestui schimb de scrisori de acum mai bine de un secol este ocazia de a reaminti un subiect care a generat multe polemici la vremea lui. Este vorba despre presupusa origine iudaică a lui Vasile Alecsandri.

Reproducem, pentru informaţia cititorului contemporan, un text scris de Neagu Djuvara şi publicat sub forma unei note în lucrarea sa : « Le pays roumain entre Orient et Occident » editată la POF în 1989.

Acest text are meritul de a sintetiza informaţiile despre acest subiect, chiar dacă alţi specialişti, plecând de la aceleaşi surse, trag concluzii diametral opuse. Însă aceasta este arta cercetătorului, fără de care simpla citire a documentelor rămâne de o platitudine deznădăjduitoare !

«Problema originei evreieşti a bunicului patern a lui Vasile Alecsandri a fost îndelung discutată: e regretabil că încă şi în zilele noastre consideraţii fără nicio legătură cu obiectivitatea istoriei împiedică cea mai mare parte a istoricilor să ia o poziţie fără ocolişuri. Pentru noi, procesul este închis : avem mai întâi mărturia paharnicului Constantin Sion, care afirmă în « Arhondologia Moldovei » că bunicul poetului era evreu convertit şi că adoptase numele soţiei sale, care provenea dintr’o familie nobilă, cu o îndepărtată origine grecească (ea figurează deja printre boierimea moldovenească la mijlocul secolului XVII). E adevărat că « Arhondologia » lui Sion, scrisă în anii 1850, este mai degrabă un pamflet decât un adevărat dicţionar al nobilimii şi că este plină de inexactitudini şi de afirmaţii rău-voitoare, greu de controlat. Dar în acest caz, informaţiile sunt bine precizate, pentru că Sion provenea dintr’o familie apropiată de cea a bunicului poetului : Vasile-Mihail Alecsandri. El era cuscru (lat. consoecerum), grad de familie care nu mai există în franceză sub forma unui termen specific, adică cel ce se crează între familiile respective ale celor doi soţi. Sion precizează :

… « Acest Mihalache Alecsandri era, de fapt, Mihalache Botezatu, evreu din Târgul Boilor din Iaşi, fratele lui Cerbu Ochincariu (Cerbu este traducerea numelui iudeo-german Hirsch şi Ochincariu, regionalism pentru Opincaru, înseamnă : fabricant de opinci) …el s’a însurat cu o soră a şătrarului Alecsandri şi a avut mai multe fiice şi un fiu Vasile-Mihail…

« În 1821, în timpul Ienicerilor (ocupaţia turcească a Principatelor ca urmare a evenimentelor Eteriei), cum Visteria ducea lipsă de secretari şi pentu că eram cuscrul său, l’am chemat la Iaşi şi l’am făcut să intre la Vistierie … »

Vasile Alecsandri va urca repede în grad, va face avere ca administrator al bunurilor mânăstirilor dedicate (muntelui Atos n.n.) între 1821 şi 1827 şi va obţine titlul de vornic.

Altă mărturie recentă : Emanuel R. Bogdan, distins genealogist, decedat de curând la Paris, ne-a declarat că a văzut cu ochii lui la Arhivele Statului din Iaşi, în 1940 sau 1941, un document din anii 1820, echivalentul unui extras de act de naştere din 1790, « al copilului Vasile, fiul lui Mihalache Botezatu, evreu botezat, funcţionar al Mitropoliei din Iasi, şi al Mariei Alecsandri… » Este extrasul de naştere al tatălui poetului.

Ne putem întreba, bine înţeles, astăzi, de ce Vasile Alecsandri, figură nobilă a renaşterii naţionale a românilor din secolul XIX, n’a vrut niciodată să mărturisească originea evreiască a descendenţei lui paterne. Trebuie să ne amintim însă că momentul în care el ajunge la celebritatea naţională este de asemenea cel al imigraţiei masive a evreilor din Galiţia, cu care evreii sosiţi mai demult în Principate nu’şi găseau, chiar şi ei, multe afinităţi, imigraţie care provoacă în ţară o mişcare de reacţie generalizată. Într’un astfel de context, pentru un membru favorizat al aristocraţiei, ridicat în plus la rangul de poet naţional, mărturisirea unei origini evreieşti ar fi însemnat o adevărată sinucidere naţională şi politică. Să ne gândim că Alecsandri, la îndemnul a câţiva din prietenii lui, a figurat printre candidaţii la tronul princiar al Moldovei în 1859. Cazul lui Alecsandri nu este totuşi un caz izolat. Am putea cita şi altele… »

Iată, aşadar că, probabil, corespondenţa precitată între Vasile Alecsandri şi rabinul Taubes, care cu siguranţă cunoşteau amândoi antecedentele mai sus menţionate, despre care se vorbea în acea perioadă, nu avea numai o raţiune literară, ci, posibil, şi una politică.

Din păcate, cei doi protagonişti nu mai pot să ne-o confirme sau infirme, astăzi !

Adrian Irvin ROZEI
La Bastide Vieille, iulie 2005

P.S. Sublinierile aparţin probabil ziarului din deceniul trei al secolului trecut.