File de jurnal

La Bastide Vieille, 27/07/2025

                                                     Partirono le rondini
                                                     Dal mio paese freddo e senza sole…
                                                     La mia piccola rondine partì
                                                     Senza lasciarmi un bacio
                                                     Senza un addio partì…

Luciano Pavarotti sings Ernesto De Curtis: “Non ti scordar di me” (The Three Tenors in Concert 1994)

Chronique d’une mort annoncée *

Chiar și într-un peisaj paradisiac, pe care încerci să-l modelezi pentru a-l face… tot mai « ceresc », se petrec drame pe care, orișicât ne-am strădui, nu le putem împiedica !

În lumea de azi, ni s-a « insuflat », picătură cu picătură, ideea de « imortalitate », sub o formă ocolită : « Medicina/știința pot face miracole ! »

Asta, permite celor interesați să ne vândă… tot ce-i aranjează : doctorii, « unelte sportive », cursuri de yoga, meditație, sofrologie… etc.

Revin la lumea noastră… cu picioarele pe pământ ! Mai bine zis, cu aripile în aer !

La Bastide Vieille, beneficiem, an de an, de vizitele unor păsări călătoare după cum am povestit în episodele precedente ale acestui text.

De departe, cele mai numeroase sunt rândunelele.

În acest an, ele au depășit, ca număr, toate prezențele anilor precedenți !

« Bravo ! La “biodiversité” se porte bien ! »

Am « contabilizat » în ultimele zile, mai bine de 50 de rândunele în curtea noastră. Cum asta ? Simplu !

În fiecare dimineață, în jurul orei 6h30, are loc « debriefing-ul » matinal : cam vreo 35 rândunele se așează, una lângă alta, pe firul « Live-box-ului » meu și pe țeava vecină, cu fața la soare. După câteva minute, încep să piuie atât de tare și de strident încât îi trezesc din somn pe cei neobișnuiți cu această « muzică ».

În același timp, vreo 15 rândunele se instalează la umbră, într-un hangar vecin. Este locul unde ele își fac siesta, în jur de ora 15h. Niciodată n-am numărat, la această oră, mai mult de 37 ! Dar atunci sunt liniștite (dorm ?) fără niciun zgomot.

În timpul zilei, ele circulă prin grădină sau prin vecini… la treburile lor !

Seara, pe la apusul soarelui, se învârt în cercuri concentrice, după care se « distribuie » prin cuiburile (numeroase !) construite de mulți ani, dar la care se adaugă unele noi sau « supraetajări » la cele existente.

După ce reguli ? Habar n-aveam !

La « carte » scrie :

« Rândunica : (Hirundo rustica) construiește un cuib în formă de cupă, deschis în partea de sus, adesea denumit conic sau semi-conic. Caracteristicile cuibului de rândunică:

Cupă deschisă, uneori ușor conică.

Materiale: Noroi amestecat cu crenguțe, iarbă și salivă.

Locație: În interiorul clădirilor deschise, cum ar fi hambare, grajduri, șoproane sau garaje.

Deschidere: Complet deschisă în partea de sus, permițând o vedere directă asupra puilor. Această formă le permite adulților să hrănească cu ușurință puii. Este potrivit pentru locații adăpostite, fără a fi nevoie de protecție împotriva ploii. Facilitează ventilația și controlul temperaturii în medii închise.”

Tot din „carte” am învățat… ce se va întâmpla mai apoi:

„Într-o dulce dimineață, adânc în hambarul somnoros, se aude un foșnet ușor.

Ouăle pocnesc, încet, ca niște promisiuni care se deschid: apar cinci ciocuri mici, tremurânde, flămânde, dornice de lumină.

Rândunica și partenerul ei sunt ocupați – un balet aerian neîncetat, înainte și înapoi, pentru a-și hrăni puii. Fiecare muscă prinsă pe cer devine un ospăț. Puii cresc, își acoperă corpurile cu puf, apoi cu pene mai îndrăznețe și încep să-și testeze aripile tremurând pe marginea cuibului.

Urmează ”Marele Salt” !

Într-o dimineață, în timp ce soarele aurește viile și aerul miroase a fân cosit, unul dintre pui – cel mai îndrăzneț – se apleacă, ezită… și își ia zborul.

Un zbor stângaci, apoi o buclă ușoară, și aterizează pe o grindă din apropiere, uluit, dar mândru. Ceilalți îl urmează, unul câte unul, încurajați de strigătele blânde ale Rândunelei.

Hambarul devine o școală de zbor, grinzile un teren de antrenament. Câteva zile mai târziu, întreaga familie pornește la câmp, descoperind lumea, insectă cu insectă.

Și Rândunica, mica aventurieră, își privește micuții cum se îndepărtează, cu inima ușoară. Știe că într-o zi, unii se vor întoarce aici, pentru a reconstrui, pentru a duce mai departe, pentru a menține din nou acest ciclu viu.”

Așa se întâmplă și la noi, an de an! Ba chiar, în primul an al pademiei, când nu eram  la Bastide, am rugat un vecin să deschidă porțile hambarelor, pentru ca rândunelele să-și poată regăsi „casele de vară” și să nu devină „S.D.F.” (Fără domiciliu fix) !

E drept că rândunelele pot reutiliza sau repara un cuib vechi, economisind timp și energie. Sunt capabile să se adapteze la materiale moderne (uneori chiar și fragmente de plastic), deși acest lucru poate fi periculos pentru pui.

Desigur că, uneori, am avut niște conflicte cu rândunelele noastre! De exemplu, când au decis să-și facă primul cuib sub terasa unde mâncăm uneori în timpul iernii. N-am reușit să le conving!

Ne-am mutat noi… în alt hangar!

Trebuie să mărturisesc că sutem foarte mândri de prezența permanentă, și în număr tot mai mare, a rândunelelor noastre! Nu numai că distrugerea unui cuib este pedepsită prin lege, dar prezența rândunelelor este, după tradiția languedociană, un gaj de fericire și noroc !

Și în acest an, rândunele noastre au revenit în cuiburile lor tradiționale. E drept că, ocupând mai multe cuiburi sub terasă, am fost obligați să le instalăm un W.C. suplimentar!

Acum câteva zile, am constatat apariția unui nou set de ouă pe care rândunica le clocea în același timp, urmat de puii care au eclozat din ele.

De această dată, erau doar 4 „têtes blondes”… mai degrabă brune!, care apăruseră pe marginea cuibului, urlând de foame la fiecare apariție a unui adult care-i alimenta. În mod straniu, veneau 3 adulți!

Oare și la rândunele există „clasicul triunghi burghez: el, ea și… prietenul familiei”?

După puțin timp, un „mâncău” a dispărut! „Zece negri mititei…” ?

După încă un moment, n-a mai rămas decât o „baby-rândunea” pe marginea cubului, dar ceilalți adulți îl alimentau cu multă râvnă. Mai ales că el reclama… din plini bojoci!

Ne-am consultat și am opinat că „încă nu știe să zboare”.

Însă, când am văzut că se mișcă pe prundișul curții, ne-am zis că sărăcuțul „are o problemă”. Doar că el se muta dintr-un loc într-altul (pe un fotoliu de grădină, pe un zid, pe o țeavă…), dar  zburând doar 4 sau 5 metri maximum și „odihnindu-se” câte zece minute între două zboruri.

Momentul de vârf a fost când a apărut în salonul nostru! Nici nu știm… pe unde a intrat!

Atunci, am fost obligat să-l invit să părăsească odaia. Cu enorme precauții!

Pentru că „baby-rândunea” a zburat din tablou în tablou, de pe o masă pe alta… până când a binevoit să iasă pe fereastra larg deschisă.

Ouf! Acum, știam că va fi luat în primire de familie,  care circula zbierând prin curte în tot acest timp!

Doar că, alertați de țipetele familiei, am descoperit că „eroul nostru”… căzuse într-un chiup de argilă (pot d’Anduze), cu o adâncime de un metru !

În plus, nu  știm cum, căzuse, alături de el, un alt pui, probabil vreun frate, venit să-i dea „o aripă de ajutor”!

Am intervenit liberând, cu mari precauții, cei doi prizonieri!

Doar că, dacă noul venit s-a dus în zbor rapid… nu știm unde, micul nostru „bolnăvior” s-a oprit după câțiva metri de zbor!

A mai durat vreo 24 ore. Timp în care am asistat, neputincioși, la eforturile lui de a reveni în cuib, la încurajăriile întregii familii, la alimentarea bolnavului la sol…

Ce puteam face? Mi se rupea inima, dar… asta-i  viața!

Azi, pe la ora 12h, am descoperit cadavrul protejatului nostru pe prundișul din centrul curții!

În cele zece minute care au urmat, o cohortă întreagă de rândunele a sosit să-și ia „rămas bun” de la mica victimă. Apropiindu-se de ea și scrutându-o cu atenție!

Când cunoști obiceiurile rândunelelor, capabile să zboare mii de kilometri, alimentându-se în zbor… este o dovadă clară a existenței unui sentiment de solidaritate!

Îmi răsună în minte câteva versuri auzite’n copilărie:

Mă simt legat prin sete de vietatea care a murit
La ceas oprit de lege şi de datini..
Dar legea ni-i deşartă şi străină
Când viaţa-n noi cu greu se mai anină…

 

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, iulie 2025

– 

*„Cronica unei morți anunțate » (Cronaca di una morte annunciata) este un film franco-italiano-columbian din 1987, regizat de Francesco Rosi, o adaptare a romanului « Cronica unei morți prezise » de Gabriel García Márquez.