Vara la țară… (V)
File de jurnal
Alt proiect recent în grădina noastră se intitulează: „Canna indica”
Din păcate, acest proiect este consecința unui eveniment nefericit : dispariția marilor agave în regiunea noastră !
Agave la Bastide în 2020
Încă odată, atacul fulger al unui predator, necunoscut nu demult în Languedoc:
« Dăunători : Gărgărița agavei și larvele sale, numite viermii agavelor, reprezintă amenințări majore pentru aceste plante, în special în anumite regiuni.
În prezent (în 2019), zona în care agavele sunt afectate de acest vierme privește în principal Franța și exclusiv regiunea mediteraneană. Este găsit de la Perpignan până la Nisa, cu focare mai pronunțate în Perpignan, Béziers, Montpellier și Fréjus. Autoritățile olandeze recunosc că acest dăunător a fost importat în Europa în mod periodic (de 13 ori în ultimii 30 de ani).
Gărgărița agavei, Scyphophorus acupunctatus, este o insectă aparținând vastului grup de gândaci. Forma sa este foarte asemănătoare cu cea a gărgăriței palmierului, dar este mai mică și complet neagră. În ciuda numelui său, nu atacă doar agavele… »
Recunosc că am făcut o ENORMA greșală: am ascultat sfaturile unui “specialist”, care a afirmat că: « nu există niciun tratament împotriva acestui dăunător » !
Agave în 2024!
Nu știu dacă este vorba de incompetență sau de « écologie punitivă » (atât de apreciată de susținătorii unor teorii extremiste în diferite domenii, care refuză eliminarea oricărei vietăți, chiar și grav dăunătoare !), însă, în doar un an, am pierdut toate agavele din grădina noastră, de care eram atât de mândru, Cu atât mai mult cu cât le plantasem chiar eu, acum 20 ani !
La fel s-a întâmplat și în grădinile altor vecini!
Le-am înlocuit imediat cu alte 5 agave (mono și bicolore !) de mici dimensiuni și acum… aștept să crească ! Supraveghiind zilnic forma, culoarea, rănile eventuale ale frunzelor etc.
Întretimp, m-am întrebat « ce voi face cu amplasamentele eliberate de absența agavelor ? »
Atunci, mi-am dat seama că-mi lipsește o plantă pe care am cunoscut-o atât de bine în copilărie:
« Canna indica, cunoscută și sub numele de Canna edulis, este o plantă erbacee perenă. Produce tulpini care pot crește până la 150-300 cm înălțime, cu frunze mari de până la 50 cm lungime și 25 cm lățime. Planta are un rizom gros, asemănător unui tubercul, și este folosită ca gard viu ornamental și floare tăiată. Poate crește în ape puțin adânci sau poate fi tolerantă la secetă și se găsește în diverse climate, de la mediteranean la tropical. De asemenea, este naturalizată în unele regiuni, inclusiv în părți din Australia. »
Canna indica, pe care o văd cu regularitate în grădina vecinilor noștri: în lunile de vară, ea se înalță până la 2 metri !
Am investit, anul trecut, în 5 plante de Canna (roșii sau galbene !).
După ce le-am plantat, soția mea și-a amintit că, în copilăria ei, existau aceste plante EXACT acolo une eu am decis să le instalez !
Încă o dată : « Somebody up-there loves me ! »
“Canna indica” au rezistat frigului și « tunsului radical » (preconizat de specialiști !) și acum cresc și înfloresc pentru prima dată după plantarea lor direct în sol.
Dar, până vor ajunge la înălțimea de 2 metri… mai am puțin de așteptat !
* * *
Am lăsat la urmă, « pour la bonne bouche ! », istoria caprifoiului (chèvrefeuille) din grădina noastră.
Pentru cei care nu-l cunosc, precizez :
« Caprifoiul cățărător este un arbust asemănător unei vițe de vie care se ramifică foarte repede și, prin urmare, crește ușor pe un zid sau spalier. Această plantă poate ajunge la o înălțime de doi până la șase metri și o întindere de doi până la patru metri. Caprifoiul cățărător înflorește din iunie până în septembrie, în funcție de cultivar. Florile, de obicei albe, roz, roșii sau galbene, sunt foarte parfumate. În funcție de cultivar, frunzele pot fi veșnic verzi sau caduce (cad la sfârșitul sezonului). »
Tocmai pentru că « se ramifică foarte repede și, prin urmare, crește ușor pe un zid sau spalier » l-am ales, plantat și « giugiulit » câțiva ani, rugându-l să ascundă « mizeria » unui zid infect de beton brut în fundul grădinii.
Nu m-a ascultat !
Am decis să-l pedepsesc! Asta a generat proiectul “Château Laurens » !
El va fi descris într-un text, intitulat « Pour faire le portrait d’un mural », în curs de pregătire ! Cu atât mai mult cu cât finalizrea proiectului a avut loc doar acum o lună, chiar înaintea plecării mele în voiajul menționat la începutul acestui text.
Vă prezint, aici, doar forma finală. Care cuprinde caprifoiul… decis acum « să colaboreze », chiar și cu flori colorate “alb/galben” !
Pentru memorie: atașez câteva imagini cu “caprifoi din București » (din mahalaua mea !), care au probabil zeci de ani de existență și au devenit « invazivi ».
Nu voi permite așa ceva « chèvrefeuille-ului » meu !
* * *
Desigur că, în grădina noastră cresc nenumărate alte specii de plante.
În 2022, listasem 55 soiuri. Va trebui să actualizez această listă, după modificările (pozitive sau negative !) despre care am vorbit mai sus.
N-are rost să le menționez în acest (prea lung) text.
Cum zic americanii :
« Business as usual ! »
Adrian Irvin ROZEI
La Bastide Vieille, iulie 2025
Discover more from ADRIAN ROZEI
Subscribe to get the latest posts sent to your email.
C.P. din Bucuresti scrie:
“Despre Canna indica am corespondat deja acum un timp (să fie 2,3 ani🧐).
Despre agave, n-am experiența cultivării și deci … “n-am cuvinte”(deși, despre sfaturile “specialiștilor” și ultraecologiștilor fundamentaliști, tare-aș vrea să pot zice vreo două, solidare cu opinia ta).
Despre caprifoi, însă, mă “gâdilă” ceva să zic.
Este pentru mine o plantă cunoscută (sau, probabil, doar “conștientizată”) relativ târziu, abia prin primii ani de gimnaziu, când o colegă (cred că Florența, colega din clasa a 5-a și a 6-a, căreia îi datorez și alte experiențe chiar mai inedite pt. mine și niciodată reeditate, cum ar fi … să facem împreună coada de Sf Dumitru la Patriarhie, la moaștele Sfântului-patron al Bucureștiului, ba chiar o… spovedanie, înainte de Paște, pentru care eu nu reușisem să respect, nu vorbesc ‘canonul’ postului mare, dar nici chiar pe acela de a ajunge la biserică complet nemâncată măcar în dimineața respectivă🤫 – episod care, accentuat de superficialitatea și ridicolul întrebărilor preotului pt. o fetiță de 12 ni, m-a “vindecat” definitiv și irevocabil de tentația aceste “taine” prin care, presupun, oamenii caută să-și “transfere” sentimentele ce culpabilitate asupra altora🤫, demers pe care îl consider profund incorect din punct de vedere moral și social).
Florența – în cultura ei suspect de religioasă pt un copil a cărui familie primise apartament în pe atunci noile blocuri construite pe Bd Miciurin (azi, Averescu), alocate personalului- cei drept, și “tehnic-administrativ”, inclusiv femei de serviciu – din instituții dependente de CC al PCR, cu nuanțe de bigotism din care eu nu văzusem niciodată în familia mea cu mai multe generații de preoți, în ale căror case parohiale din Bucovina îmi petrecusem verile copilăriei încă dinainte ca acestea să devină “vacanțe” – numea planta cu pricina “Mâna Maicii Domnului”, astfel încât abia ulterior am aflat – poate chiar de la bunica mea, sau poate de la profesiara mea de franceză, că se cheamă “caprifoi”.
Mi-a fost dintotdeauna o floare “simpatică, deși – eu nepreaavând “degete verzi” – n-am încercat niciodată să o plantez/cultiv; poate mi-e “simpatică” pentru că florile ei parfumate sunt printre puținele al căror miros mi se pare și agreabil și nici nu-mi “face rău” (deși, când florile se “maturizează” și-și schimbă culoarea din alb în galben, dacă sunt foarte multe, cum a fost la începutul acestei veri în cvartalul meu – tot “nu-mi cad bine”), iar de la un moment încolo – mult mai târziu, eram elevă de liceu sau poate chiar studentă – pentru că am descoperit că își păstrează, iarba, frunzele de acel verde foarte închis și că le puteam folosi la mici aranjamente florale, pe o masă festivă sau pur și simplu pentru a avea în casă ceva verde natural și proaspăt contra frigurilor iernii pe care le urăsc cu patimă de când mă știu.
N-am avut niciodată vreun “cult” pentru această plantă și nici nu mi-am imaginat că ar putea inspira … texte de tangouri romantice.
Așa că am fost sincer intrigată atunci când am descoperit (“letras” de tango au reprezentat la modul absolut primele mele “lecții” de spaniolă) că “Madreselvas en flor” se referă la caprifoi. Nu-mi era greu să înțeleg asocierea florilor sale cu prima iubire, nici aspirația ca iubirea cu pricina să “renască” precum florile care înfloresc din nou an după an. Dar mi se părea suprarealist ca un caprifoi (măcar madreselva este tot un nume masculin, chit că pt urechea românească sună feminin și chiar pt cine cunoaște deja spaniola ar părea mai logic să fie feminin, fiind compus din două substantive feminine🤭) ca un caprifoi să crească atât de mare încât să nu fie doar o plantă agățătoare care îmbracă precum o plasă “la vieja pared”, ci să dezvolte rămuriș stufos, apt să ascundă de ochi străini giugiulelile unui primer amor🤔.
Am înțeles această posibilitate când am ajuns în Argentina, unde toate plantele îmi păreau supradimensionate – dar pentru clima bucureșteană mi s-a confirmat abia în ultimii ani, de când caprifoiul plantat pe gardul nu foarte înalt al unei ridicole clădiri de la colțul străzii Mușetești cu Siriului (o tentativă de imitație naivă de Hundertwasser vienez cu elemente de Gaudi, spune “leganda” că ar fi fost proiectul arhitectural al fiicei unui repede-îmbogățit după Revoluție om de afaceri, care i-a făcut odraslei capriciul de a-i transpune în construcție reală o bazaconie care cu greu și-a găsit rostul de clădire de birouri, însă mult mai repede pe acela de “reper bătător la ochi” și deci imposibil de ratat pentru vizitatorii cărora le descriam traseu pentru a ajunge la casa noastră🤭) a “proliferat” atât de invaziv încât, deși tuns uneori de administratorii clădirii, ca să nu se reverse complet asupra străzilor care îl flanchează, tot ocupă tot trotuarul, ca o umbrelă uriașă situată prea jos – deh, atât e gardul🫢- ca să poți merge pe sub ea.
Cum trec inevitabil pe acolo aproape în toate nopțile în care mă întorc de la Milonga de marți seara (din punctul unde mă debarcă fie un coleg de tango care merge cu mașina, căci stă tocmai în Băneasa, fie… autobuzul de noapte N119), vara asta am “încasat” din plin și chiar în exces parfumul florilor de caprifoi, agreabil la început, dar devenind prea dulceag și prea greu odată cu îngălbenirea florilor.
Îmi place mult și floarea caprifoiului – forma ei, silueta delicată – și, chiar dacă m-a fascinat descoperirea (foarte târzie, poate din doar ultimii 20-30 de ani) că florile pot fi și roșii sau combinații de roșu-violet sau roșu-portocaliu – am constatat că le prefer pe cele albe.
Un indiciu solid, pentru mine, că parfumul caprifoiului – pe care doar florile albe-galben îl poartă în toată intensitatea sa – îmi rămâne, totuși, agreabil și suportabil, ceea ce este o mare bucurie. De altfel, florile alb-galbene contrastează mai plăcut cu verdele întunecat al frunzișului, decât culorile din gama roșului. “
Straniu!
Nu m-am gândit niciodatà, în 50 ani de vizite în Argentina, cà “Madreselva” si “Caprifoi= Chèvrefeuille” sunt… unu’ si acelasi lucru!
E drept cà, pânà ce n-am càzut în “boala gràdinàritului”, subiectul “agriculturà”… nu prea mà interesa!