Acum câtăva vreme am remarcat la New-York, în colţul dintre 5th Avenue şi 42nd St., chiar în faţa unui zgârie nori din sticlă şi aluminiu ocupat de birourile unei binecunoscute bănci nord-americane, căruciorul unui vânzător de hamburgeri. Era clar că, mulţumită excelentului loc în care se găsea, probabil mai degrabă decât meritelor ei gastronomice, afacerea era foarte prosperă şi că vânzătorul era din ce în ce mai surâzător. Această schimbare a fost remarcată cu siguranţă şi de unul dintre prietenii lui, care avusese mai puţin succes în afaceri, şi care a venit să-i ceară o favoare:

“Prietene, am mare nevoie de 100 USD. Nu vrei să mi-i împrumuţi?”

Vânzătorul de hamburgeri, puţin încântat de perspectiva de a nu-şi mai revedea banii, i-a răspuns :

“Aş face-o cu cea mai mare plăcere, însă nu am dreptul, prin contract.”

“Care contract?”, s-a mirat debitorul potenţial.

“Vezi, am un contract de exclusivitate cu banca în faţa căreia sunt instalat: ei se angajează să nu vândă hamburgeri şi eu m-am angajat să nu dau bani cu împrumutul.”

Cum spune un vechi proverb francez: “Fiecare cu meseria lui şi vacile vor fi bine păzite!”

Mai ieri-alaltăieri, voiam să-mi cumpăr jurnalul, ca în fiecare după-amiază, când am constatat că nu aveam în buzunar decât o bancnotă de 50 Euro. Cum vânzătorul de ziare mă prevenise deja că proprietarul chioşcului îi interzice să accepte bancnote de mai mult de 20 Euro, am intrat în banca cea mai apropiată, cu intenţia să schimb bancnota mea. După o lungă aşteptare la ghişeu, când mi-a venit rândul, casierul a privit cu un aer dispreţuitor biletul meu şi mi-a spus : “Dvs. nu sunteţi informat? Sunt deja 6 luni de când nu mai avem lichidităţi în cassă. Puteţi retrage bani cash cu cartea de credit din Bancomatul care se află în exterior, pe faţada băncii. Însă trebuie să ştiţi că această maşină nu liberează decât bancnote de 20 Euro.”

E drept că acum câţiva ani, când am însoţit la bancă un client din Orientul Mijlociu, care voia să schimbe 2000 USD, ca să-şi poată plăti nota de la hotel, am auzit cu mirare reacţia cassierului, care murmura : “2000 USD! Nici să nu vă treacă prin minte! Pentru o sumă atât de importantă trebuie să ne avertizaţi cu 48 ore mai înainte, altfel nu vom avea echivalentul în cassă.”

De acord pentru 2000 USD, însă pentru o nenorocită bancnotă de 50 Euro? Şi cassierul, sau mai bine zis, şeful lui, venit să clarifice lucrurile, mi-a ţinut un discurs doct, explicându-mi că viitorul aparţine “monedei scripturale” şi că, nu peste mult timp, biletele de bancă vor dispare cu desăvârşire. Drept care, neliniştit pentru viitorul casierului, l-am intrebat dacă intenţiona, în viitor, să vândă în acest loc pantofi sau poate hamburgeri… ca să poată amortiza cheltuielile localului! Şi atunci am remarcat că, de la refacerea localului, nu mai rămăsese decât un singur ghişeu, în loc de trei, cum era cazul mai înainte.

Continuând cu bancnota mea de 50 Euro în mână, mi-am încercat norocul la magazinul cu articole de fierărie de peste drum. Ce şansă! Vânzătoarea, foarte amabilă şi surâzătoare, a acceptat să-mi schimbe biletul, fără să-mi ceară să cumpăr un kilogram de cuie, de care n-aveam nicio nevoie.

Şi astfel mi-am amintit de funcţionara de la serviciul de bagaje din gara Montpellier, care păzeşte în acelaşi timp şi intrarea toaletelor gării, care m-a anunţat cu un ton sever că “din motive de securitate” serviciul de bagaje este închis de cinci ani! Însă a adăugat “sotto voce” că, plătind 3 Euro pentru fiecare bagaj, proprietarul restaurantului de peste drum este dispus să-mi păzească valiza, până la închiderea localului. Bine înţeles, fără nici o garanţie de “securitate” din partea proprietarului!

Fără îndoială, în zilele noastre vacile sunt prost păzite!

Adrian Irvin Rozei, Paris, septembrie 2007