La începutul anilor ’70, călătorul care trecea prin Vevey, oraşul de pe malul lacului Leman aflat la 20 km de Lausanne, putea întâlni deseori un domn în vârstă, cu o ţinută impunatoare, care trecea prin centrul oraşului, îmbrăcat cu un impermeabil marinăresc galben, pe o veche bicicletă neagră, recuperată din surplusurile armatei elveţiene. Domnul cu un aspect de diplomat la pensie se dirija mai in fiecare săptămână spre o agenţie de voiaj din centrul oraşului, unde cumpăra cu regularitate un bilet dus-întors pentru Paris, şi disparea pe urmă într’un castel straniu – jumatate cetăţuie neo-gotică, jumătate biserică post-romantică – aşezat pe malul lacului, lângă debarcaderul unde acostau cu regularitatea ceasurilor elveţiene vapoarele ce traversau întinderea apei, uneori albastră şi deseori gri-vânăt.

Acest „om grăbit”, cum îl numise „jet-set”-ul dintre cele doua războaie mondiale după titlul uneia din cărţile sale, era Paul Morand, scriitor, fost diplomat, membru al Academiei Franceze. E drept că titlul de „membru al Academiei” fusese greu câştigat, pentru că – se spune – generalul De Gaulle s’a opus cu toată forţa alegerii lui la acest fotoliu mult dorit. Generalul îşi amintea ca Paul Morand fusese ambasadorul Franţei la Bucureşti între august 1943 şi mai 1944.

Chiar dacă „ministrul Franţei” – titlul oficial purtat de Paul Morand în România – n’a lăsat o amintire de neuitat in acest post, în care gurile rele spun că principala lui preocupare a fost salvarea averii soţiei lui, fosta prinţesă Suţu, născută Chrisoveloni, acreditarea de către regimul de tristă memorie de la Vichy era un handicap major care l’a costat o aşteptare de mai bine de 20 de ani.

In mod curios, pe când era la Bucureşti, Paul Morand simţea deja sfârşitul aventurii fasciste, dar în acelaşi timp evita să ajute forţele gaulliste, din ce în ce mai active. Un ataşat de ambasadă din acea epoca povesteşte că Paul Morand aflase că un soldat aliat paraşutat în România era ascuns de colaboratorii lui, dar că a insistat sa nu ştie nimic in mod oficial din ce se întâmpla în mod discret in jurul lui.

În orice caz, autorul unei cantităţi impresionante de succese de librărie din perioada interbelică, a înţeles poate mai bine decât orice străin esenţa sufletului şi culturii româneşti, şi mai ales a ştiut să o redea cu un umor inegalat în cartea intitulată „Bucarest” publicată în 1935. Desigur că soţia lui, Hélène Chrisoveloni, cea despre care Cocteau spunea in mod ironic că semăna cu o „Minervă care şi-a înghiţit bufniţa” – mai bine zis o Athenă, având în vedere originile ei elene – l-a ajutat să pătrundă în cercurile româneşti din Bucureşti şi Paris, unde ţinea salon deschis tuturor personalităţilor artistice şi mondene ale Europei, întâi la Hotelul Ritz din Place Vendôme şi ulterior în hotelul său particular din avenue Charles Floquet, la poalele turnului Eiffel.

Dar intuiţia lui de scriitor şi călător al lumii l-a făcut să înţeleagă lucruri pe lângă care atîţia alţii au trecut fără să-şi dea seama. Astfel, Paul Morand citeaza cu ironie moldo-valahul instalat „rue de la Paix”, care afirmă: „Lumea e un deşert care nu are decăt o oaza, Parisul!”

El însă nu a gasit fericirea decât în ultimii ani, la Vevey, unde a locuit între 1948 si 1976. „Les années les plus heureuses de ma vie” menţionează o placă instalată pe zidul lepros de la ”Château de l’Aile”, locuinţa în care au trait scriitorul şi soţia lui până la moarte.

Ultima lor locuinţă se găseşte însă la aproape 800 km de acest cuib al fericirii.

În cimitirul ortodox din Triest, pe culmea dealului care domină golful Veneţiei – „Veneţiilor”, ar fi spus Paul Morand după numele uneia din carţile sale cele mai celebre, scrisă în 1971 – călătorul grabit, care căuta exotismul marilor depărtări, şi-a găsit odihna la piciorul unui obelisc impunator străjuit de un înger de marmură albă. Un epitaf, scris in greacă şi franceza spune:

„Călătorule, continuă-ţi drumul cu cea care a fost şi va fi întotdeauna îngerul tău păzitor”.

Într’adevar, greu s’ar putea găsi un loc mai potrivit pentru o călătorie imobilă decât acest cimitir aflat în oraşul frontieră a trei mari civilizaţii europene- latină, germană, slavă- străbătut de “Bora”, vântul aprig care traversează Europa din munţii Boemiei până la apele Adriaticii.

Şi greu ar fi găsit soţii Morand o companie mai aleasă decăt umbrele lui Rainer Maria Rilke, a împaratului Mexicului Maximilian de Habsburg sau a regelui Franţei Charles X, ce au marcat cu prezenţa lor pentru eternitate împrejurimile oraşului care a reuşit timp de câţiva ani după cel de-al doilea razboi mondial să se mândrească cu titlul mult invidiat de „Teritoriu liber al Triestului”!

N.B. Pe 28 februarie 2001, editura pariziană Gallimard a lansat „Jurnal inutil”, cartea de memorii scrisă de Paul Morand, care acoperă în două volume perioada 1968-1976. Admiratorii lui au aşteptat cu nerabdare revelaţiile scriitorului, care a impus ca acest jurnal să nu fie publicat decât in secolul XXI.

În toate documentele în care era citat numele ei de familie, şi la care a avut acces, Hélène Crisoveloni i-a corectat ortografia, lăsând un singur „s”, cu exceptia mormântului! În acest articol am respectat dorinţa ei.

Galerie foto

Legenda:
1. Locul de veci al sotilor Morand, cu vedere spre Marea “Venetiilor”
2. Chateau d’Aile din Vevey – unde Paul Morand a locuit in ultimii ani din viata
3. Placa de pe zidul castelului