Paris, 03/04/2022

 

De zece zile, nu știu cum să mai scap de ploaie !

Mai întâi, în Languedoc, am « beneficiat » de două, așa numite « épisodes cévenols ». Cu alte cuvinte, a plouat toată ziua non-stop, timp de vreo 7 zile ! Asta e cam rar la noi. Când plouă, durează cel mult o zi sau două.

Intretimp, în nordul Franței, era un soare de primăvară și o temperatură de mai mult de 20°C ! Iar, neobișnuit, pentru luna martie.

Când am sosit la Paris, acum vreo 3 zile, a început să plouă… zilnic. Iar în sud, e vreme bună !

Clima asta « fără cap și coadă » mi-a ieșit pe nas !

Insă astăzi, cum, în fine, s-a anunțat « soare », am decis să ies din casă începând de la ora 14h și să rămân în oraș… cât se poate ! 

Pregătisem cu atenție programul zilei :am avut tot timpul, stând în casă !

Am decis că va fi « o zi italiană » ! 

Primul obiectiv era « La Fondation Custodia », chiar lângă Musée d’Orsay.

Am luat cu mine câteva ziare și reviste pentru a ocupa timpul în lunga călătorie cu metroul.

Chiar după câteva minute de lectură, am dat peste un articol care anunța primirea sub Cupola Academiei franceze a diplomatului și istoric Maurizio Serra.

Maurizio Serra (n. 3 iunie 1955, Londra) este un scriitor și diplomat italian contemporan. Maurizio Serra este ambasadorul Italiei la UNESCO. Scrie în italiană și franceză. A fost ales membru al Academiei Franceze la 9 ianuarie 2020.

Numai că, din cauza pandemiei, ceremonia de primire nu a putut avea loc decât acum. 

Noul academician a făcut, după tradiție, elogiul predecesoarei sale în fotoliul no. 13, binecunoscuta personalitate, care astăzi se află în Panteonul francez din iulie 2018, Simone Veil.

După discursul lui Maurizio Serra, a luat cuvântul academicianul Xavier Darcos.

Astfel, am aflat o informație care m-a uimit. 

« În preambul, fostul ministru a subliniat un fapt uluitor, un “gol”, chiar “o omisiune nerecunoscătoare”:

“Oricât de ciudată, oricât de aberantă ar părea această lipsă, Academia Franceză nu a mai văzut, până în ziua de azi, unul dintre fotoliile sale ocupate de un italian.

Nu mă refer la italienii de suflet, cei ale căror ochi, minte sau inimă nu pot să nu se întoarcă spre cealaltă parte a Alpilor: acești italieni nu au lipsit niciodată dintre noi, a fost dintotdeauna așa – și mă simt unul dintre ei. Dar sunteți primul cetățean italian care a devenit membru al Academiei Franceze.”… 

« Vă luați astăzi locul printre noi în scaunul lui Racine, Claudel (un alt scriitor ambasador, nota editorului), Pierre Messmer, Simone Veil, sub privirile lui Mazarin și Napoleon, doi bărbați care au vorbit o altă limbă maternă înainte de a o adopta și de a o servi pe cea pe care ați făcut-o a voastră și care ne aduce împreună în acest loc. Luați partea voastră de nemurire, care este cea a limbii franceze, și fie ca de acum cu voi să se afle alături de noi această altă nemuritoare care nu este decât notre grade sœur italienne ».   

Desigur că acest « detaliu » m-a umplut de bucurie ! Insă, m-am gândit că România a avut această cinste, prin prezența nemuritorului Eugène Ionesco, acum  mai bine de jumătate de secol ! 

Tot în același ziar, am dat peste pagini întregi anunțând vernisajul expoziției « Giovanni Boldini » : « Et Boldini inventa la Parisienne… »

Insă, de data asta nu era, pentru mine, nicio noutate ! Aștept această expoziție… de ani de zile ! Am afirmat-o, ba chiar am și scris-o în diferite texte, printre care :

Incontri con Donna Franca (III)

Incontri con Donna Franca (II) 

Ieșind din stația de metrou Musée d’Orsay, am descoperit un detaliu pe care nu-l remarcasem până acum : toate cutiile poștale sunt decorate cu portrete ale unor personaje (soldați, scriitori etc.) eroi ale diferitelor conflagrații ale secolului XX. Ele amintesc vecinătatea Muzeului Legiunii de onoare, care se găsește chiar peste drum de intrarea Muzeului d’Orsay. 

*   *   * 

Continuând de-a lungul celebrei Rue de Lille, am ajuns la Fondation Custodia. 

Fundația Custodia a fost creată în 1947 de către istoricul și iubitorul de artă Frits Lugt și soția sa Jacoba Lugt-Klever, pentru a găzdui colecția lor de picturi, desene și stampe. Situat la 121, rue de Lille, nu departe de Adunarea Națională, ea ocupă Hotelul Turgot, un « hôtel particulier » din secolul al XVIII-lea, și Hotelul Lévis-Mirepoix, construit în 1895.

De-a lungul vieții sale, Frits Lugt a fost un iubitor de artă și un colecționar judicios. A constituit astfel o colecție unică de desene, stampe, cărți vechi, picturi, scrisori de la artiști, dar și miniaturi orientale. 

Expoziția în curs în acest local prestigios se intitulează « Sur le motif », cu subtitlul « Peindre en plein air 1780 – 1870 ».

Prezentarea, – un livret de 125 pagini !- explică ideea care a generat această expoziție : 

« În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, practica schițelor peisagistice, efectuată în ulei, în aer liber, s-a răspândit pe scară largă în întreaga Europă. Hrăniți de scrierile filosofilor (…), artiștii s-au aventurat în afara atelierelor, dotați fiind cu aparatură portabilă, lucrând la motiv, exercitându-și astfel ochii și mâinile pentru a transcrie efectele fugitive ale luminii și atmosferei. »  

Printre cele 105 tablouri (picturi, schițe, crochiuri…) prezentate în sălile expoziției, mai bine de jumătate au o legătură, mai mult sau mai puțin apropiată, cu Italia. Motivul acestei prezențe dominante este indicat tot de livretul de prezentare redactat de organizatorii ei. 

« Italia a fost în centrul acestei tradiții. Veniți din toată Europa, artiștii s-au înghesuit în Sud pentru a picta monumentele Romei și peisajele idealizate din mediul rural roman. Cele mai multe dintre aceste schițe în ulei au ignorat totuși site-urile celebre și se  ocupau mai mult de locuri nepretențioase și de fragmente de natură restituite cu spontaneitate – forma în mișcare a unui nor, textura unei scoarțe de copac, cursul rapid al unui fluviu. »

Tocmai acesta este unul din interesele majore ale selecției aparținând, în egală măsură, Fundației Custodia și « National Gallery of Art » din Washington.

Pe de o parte, sunt prezente și imagini ale unor locuri mai puțin văzute și revăzute în marile expoziții, pe de altă parte, sunt expse operele unor artiști mai puțin cunoscuți, care uneori au lucrat « cot la cot » cu vedetele artelor plastice, sau care au avut profesori reputați, ale căror stiluri/influențe pot fi ușor recunoscute. 

Este cazul unor Richard Wilson (1713 – 1782), André Giroux (1801 – 1879), Pierre-Henri de Valenciennes (1750 – 1819), Louis Dupré (1789 – 1857)… precum și mulți alți artiști pe care i-am descoperit cu această ocazie.

Alături de ei, sunt prezenți pictori renumiți, cum ar fi Camille Corot, Edgard Degas, ba chiar și Toulouse-Lautrec.   

De altfel, drept când admiram un tablou de mic format (27 X 43,2 cm), intitulat « L’île et le pont de Saint Bartolomeo, Rome, 1825 – 1828 », lângă care o plăcuță indica numele pictorului, Camille Corot, am auzit, alături de mine, o voce care descria efectul de perspectivă căutat de autor. Ghidul « neoficial » preciza, în expunerea sa că « tabloul a fost achiziționat de National Gallery of Art cu suma de 2,1 millioane de USD ». 

Oarecum mirat, mi-am permis să-l întreb pe vecinul meu dacă, în cazul în care tabloul ar fi fost semnat « Dumas », în loc de « Corot », prețul ar fi fost același !

Spre marea mea surprindere, răspunsul a fost « Tabloul nu este semnat ! »

« Atunci, cum știți că este cu adevărat un « Corot » ? »

« Pentru că l-am expertizat chiar eu, știu de unde provine și este « documentat ! », a fost răspunsul primit imediat. 

N-am îndrăznit să inițiez o  discuție despre « prețul operelor de artă în licitațiile de azi », deși părerea unui specialist de talie mondială m-ar fi pasionat.

Numai că, doamna ce-l însoțea pe interlocutorul meu începuse, deja, să bată din picior și să facă ochii cât cepele ! 

Culmea este că, numai după câteva minute, am descoperit că un pictor, numit Michel Dumas (Lyon 1812 – 1885 Lyon), era prezent în expoziție cu un tablou intitulat « Fontanile dans la campagne romaine ».

Probabil că specialistul cu care începusem o conversație « la nivel înalt » și-a închipuit că sunt un mare cunoscător al artei secolului XIX. Pentru că, Michel Dumas a fost elevul lui Ingres, la Lyon și la Roma, precum și amicul lui Paul Flandrin, cu care a bătut drumurile din vecinătatea Cetății eterne. 

Numărul tablourilor, reprezentând vederi din Italia, este atât de important încât organizatorii expoziției s-au simțit obligați să creez trei « secții » specifice : « Vues de Rome », « La campagne romaine », « Volcans et la Baie de Naples ». Insă, alte câteva vederi italiene puteau fi admirate în secțiile « Toits, fenêtres, cours et ruines » sau « Eaux, rochers, rivages ». 

O adevărată enciclopedie a Italiei din secolul XIX ! 

*   *   * 

După ce am părăsit edificiul Fundației Custodia, mi-am continuat drumul spre următorul obiectiv din programul meu, hoinărind de-a lungul Blvd. Saint Germain. 

Profitând de marele noroc de a nu fi grăbit și de soarele care apunea dând o tentă aurie pietrelor de construcție ale imobilelor Haussmann care mă înconjurau, am cotit pe o stradă vecină cu bulevardul.

Chiar și aici, un loc pe lângă care am trecut de atâtea ori, fără să-i dau nicio atenție, mă aștepta o surpriză ! 

O mică străduță, de fapt o fundătură, cu o atmosferă… ca în secolul XIX : un pavaj cu pietre de râu, câteva felinare de acum mai bine de o sută de ani, curți înconjurate de imobile din secolul XVIII, magazii cu acoperișuri de tablă zincată, chiar și un puț ! 

Insă, chiar la intrarea în această fundătură, un imobil impunător mi-a atras atenția. Nu vorbesc despre edificiul hausmannian, cu vreo șase etaje, balcoane și mansardă, cum poți vedea nenumărate altele în acest cartier ! 

Mă refer la casa cu o enormă fereastră înspre stradă, cu basoreliefuri sub acoperiș, cu frize și medalioane amintind decorațiile palatelor din secolul XVIII.

Se vede clar că e vorba de atelierul unui artist !   

Intradevăr ! Pe zidul clădirii se află o placă pe care este indicat :

« Dans cette maison a vécu de 1932 jusqu’à sa mort

le peintre LUCIEN MADRASSI

1881 – 1956 »    

Mărturisesc că nu auzisem niciodată vorbindu-se despre acest pictor !

Insă, după o rapidă consultare pe Google (cum spun amicii mei americani : « Google it ! ») am descoperit că : 

« Lucien (Luca) Madrassi (n. 8 iunie 1848 – d. 6 aprilie 1919) a fost un sculptor francez de origine italiană, nàscut la Tricesimo și decedat la Paris în arrondissementul 6.

Tricesimo este o comună din provincia Udine, regiunea Friuli-Venezia Giulia, Italia. 

Madrassi și-a început studiile artistice la Roma înainte de a studia la École des Beaux-Arts din Paris, unde profesorul său a fost Pierre-Jules Cavelier. Apoi s-a alăturat studioului Carrier-Belleuse. »

Ia te uită ! Ar fi trebuit să dau de Madrassi, cu ocazia cercetărilor mele, legate de sculptorul Carrier-Belleuse.

Am avut ocazia să « frecventez » familia acestui artist, pentru că una dintre nepoatele sale se află pentru veșnicie  la Boulogne, chiar lângă mormântul părinților mei. 

Insă, pe Carrier – Belleuse ar trebui să-l cunoască toți românii ! Sau, în tot cazul, măcar bucureștenii.

Pentru că el este autorul statuii lui Mihai Viteazul din Piața Universității, la București.

Am avut deja ocazia de a descrie această aventură într-un text intitulat :

« Quel est le lien entre… » scris în 2020.

Madrassi a obținut cetățenia franceză și a devenit membru al Societății Artiștilor Francezi în 1890. De asemenea, a expus la Salonul Societății Naționale de Arte Frumoase în 1896. Realizările sale sunt în principal busturi, statuete și subiecte alegorice. Probabil că Madrassi l-a cunoscut pe Picault, cu care era contemporan.

André Émile Louis Picault (n. 24 august 1833 – d. 24 august 1922) a fost un sculptor francez. Statuia lui Picault, intitulată « Omnia spolia » tronează pe o comodă în sufrageria noastră.

De altfel, în continuare, căutând indicații despre Lucien Madrassi, am descoperit nenumărate puncte comune cu sculptorii perioadei 1900, pe care-i apreciez în special.

De acum, voi căuta prin târguri de anticari opere semnate de acest artist.

Pentru că, deocamdată, nu cunosc decât atelierul său… pe dinafară !

Sau poate că aș putea găsi vreo sculptură semnată « Madrassi » la Musée d’Orsay.

E un subiect de cercetare pentru… viitoarea vizită în Cartierul St.-Germain !

*   *   *

Următoarea etapă a « călătoriei » mele era… un salt în trecut !

Rari sunt cei care-și amintesc de o glumă care circula în Bucureștiul anilor ’50-’60, mai ales printre liceeni și studenți.

Ideea era să găsești asemănări între titlurile filmelor care rulau în Capitală și personaje sau situații din lumea învățământului.

Exemple ? Cele de care-mi amintesc sunt :

– « Omu’n pantaloni scurți » : profesorul de sport !

– « Un condamnat la moarte a evadat » : en elev nu s-a prezentat la examen!

– « De doi bani speranță » : profesoara e bolnavă în ziua tezei !

Mărturisesc că, dacă am vizionat primele două filme menționate, nu l-am văzut pe cel de-al treilea !

Insă, titlul filmului mi-a rămas viu întipărit în memorie, până astăzi.

Așa se face că, atunci când am descoperit, în programul săptămânal al culturii pariziene, că o copie restaurată a filmului va fi prezentată într-un binecunoscut cinematograf  « D’art et d’essai », am decis că mă voi duce să-l vizionez.

Totuși, mai întâi m-am interesat… despre ce e vorba în film. 

Spre marea mea surpriză, am aflat că filmul italian « Due soldi di speranza », prezentat sub titlul francez « Deux sous d’espoir », a fost premiat la Cannes, în 1952, cu distincția supremă : « La Palme d’or » !

Cum spunea W. C. Fields (despre un alt subiect !) : « In aceaste condiții el nu poate fi rău intrinsec ! » 

Intradevăr !

Subiectul, care se petrece în anii de după război, într-un mic sătuleț de lângă Napoli, pune în evidență, tot atât mizeria locuitorilor, cât și anacronismul mentalităților înapoiate care domneau pe atunci.  

Acțiunea, foarte rapidă și dinamică, este tipică pentru un film un comic italian ! S-ar putea spune că regizorul, și autor al scenariului, Renato Castellani, a « inventat » situațiile comice pe care marii maeștrii ai cinematografului italian de după război le-au exploatat… cu succesul mondial pe care-l cunoaștem. El este astfel, oarecum, un inițiator al « neo-realismului italian », însă preferând să pună în evidență contradicțiile lumii sale, fără a încerca să tragă concluzii morale. 

Atunci, cum se face că, după acest succes răsunător, n-am auzit, în anii următori, vorbindu-se de acest maestru al filmului itaian ? Consultând biografia lui Renato Castellani, am descoperit multe alte participări la realizări cinematografice « istorice », însă fără să fi atins culmea filmului « Due soldi di speranza ». 

Asta face ca notorietatea capodoperei sale să fie… mai mult decât limitată.

Cea mai bună dovadă este că, în sala cinematografului, alături de mine, nu erau decât… 5 alți spectatori !

Sic transit gloria Mundi ! 

*     *    * 

Ieșind din sala de spectacol, satisfăcut de « găselnița » mea cinematografică, trebuia să decid unde voi cina. Desigur, într-un restaurant italian ! 

Nimic mai simplu !

Reperasem deja, înaintea proiecției, un restaurant numit « Pizza Vesuvio », chiar lângă biserica St. Germain des Près. Normal ! Trebuia să rămân în zona bulevardului în care-mi petrecusem mai bine de o jumătate de zi ! 

Excelentă alegere ! Nu numai că cina a fost remarcabilă, prețul foarte abordabil, iar serviciul prompt și eficace ; în plus, decorul sălii m-a făcut să voiajez prin orașele Italiei de după război, mulțumită afișelor turistice ale anilor ’50 –’60. 

O continuare naturală a spectacolului la care asistasem ! 

La sfârșitul serii, nu mai aveam decât o singură problemă : pentru a reveni la domiciliul meu, mă aștepta o călătorie cu metroul de mai bine de jumătate de oră. Asta n-ar fi fost o dificultate, dacă aș fi avut ceva de citit, ceeace nu era cazul. 

Ieșind din restaurant, am remarcat pe soclul statuii lui Diderot, care privește gânditor traficul automobilistic de pe bulevard, o pungă plină cu cărți. Erau volume și reviste vechi, abandonate de cine știe ce cititor ! 

Le-am consultat, una câte una. Am lăsat acolo ghidul Irlandei din 1995 sau volumul tratând despre arhitectura Țării Baștilor, din anul 2000. 

Insă, am luat cu mine o superbă revistă editată de celebrul hotel « Hassler Medici » de la Roma, intitulată « Hassler life – Numero uno – 2016 ». 

Somebody up there likes me !*

 

Adrian Irvin Rozei

Paris, aprilie 2022

 – 

*Somebody Up There Likes Me, în România prezentat cu titlul « Cineva acolo sus mă iubește », este un film american din 1956 regizat de Robert Wise. Din distribuție fac parte Everett Sloane, Eileen Heckart, Harold J. Stone, Sal Mineo și Robert Loggia. Steve McQueen are un rol mic, dar memorabil, necreditat, ca « Fidel ».

Eroul principal este jucat de Paul Newman, în rolul celebrului boxer italo-american Rocky Graziano.

Filmul a fost nominalizat pentru trei Oscaruri și a câștigat două: Cea mai bună cinematografie (Alb-Negru) și Cea mai bună regie artistică (alb-negru).