Interviu cu Ioji Schul

În interviul dat la Radio Free Europe în 1972, cu ocazia ultimei vizite în Europa, Grigore Cugler, întrebat despre eventualii lui cititori români din Peru, unde locuia, a răspuns: „Si am un prieten, care este jumătate ungur, jumătate român. Vine şi suferă lângă mine, că eu citesc ce scriu… Şi este singurul meu auditoriu”.

De fapt, mai erau si alti români în Peru. Insă ca să poţi aprecia spiritul lui Apunake nu ajunge să întelegi limba. Trebuie să ai si o anumită formă a spiritului, cum e cazul lui Ioji Schul, ultima amiciţie literară a lui Grigore Cugler.

* * *

Ioji Schul, devenit pentru necesităţile editurii José Schul, a publicat în Aprilie 2001 la casa Jaime Camponico din Lima, volumul intitulat: „Viaje por los tortuosos caminos de la memoria” – Voiaj prin întortochiatele cărari ale memoriei.

Sub acest titlu neobisnuit pentru un roman poliţist, se ascunde o autobiografie deghizată în „thriller”. Romanul, care se derulează în timp pe mai bine de treizeci de ani si în spatiu pe trei continente, se prezintă ca o aventură a unui detectiv amator plecat să descopere, şi să răzbune prin lichidarea fizică, o bandă de criminali nazisti ascunsă în Peru, la începutul anilor ’60.

Aventuri de amor, traficanţi de droguri, fabricanţi de dolari falşi si diferite alte personaje pitoreşti, ascund de fapt traectoria unui tânăr plecat din Cluj înainte de război pentru a studia în Franţa si care aterizează după nenumărate aventuri prin diferite ţări si vârtejuri ale istoriei europene din mijlocul secolului XX, în Peru, unde se stabileşte definitiv.

L-am întâlnit la Lima pe Ioji Schul si l-am rugat să răspundă la câteva întrebări.

AIR: Vă rog să vă prezentaţi şi să ne vorbiti despre traectoria Dvs. în spaţiu si în timp.

IS: Sunt născut la Făgăraş în 1918 pe 11 septembrie, care a devenit o dată istorică după nenorocirea din Statele Unite. Am făcut studiile liceale până la a patra la liceul „Andrei Mureşanu” din Braşov. Când eram în a treia de liceu, ne-am mutat la Cluj unde am continuat la liceul „Gheorghe Bariţiu”. In 1937 am plecat în Franţa, în nord, în Calvados, ca să studiez chimia la Caën. Acolo m-a prins războiul si am plecat în sudul Franţei la Toulouse, din Toulouse am trecut Pirineii si am fugit în Spania. In Spania am stat aproape doi ani, de unde m’am dus în Israel şi de unde în 1948, m’am întors în România.

AIR: Ce v-a determinat să vă înoarceţi în România după mai bine de zece ani de viată în Occident?

IS: De fapt am plecat în România ca să văd ce se poate face cu mostenirea lăsată de părinţi, dar vroiam să mă întorc în Franta. Nu s-a întâmplat aşa, în România nu puteai pune mâna pe nici o moştenire. După aceea te mai şi îndrăgosteşti şi încerci să scapi pe unde poţi. De aia am fugit cu nevasta mea în Austria, unde am stat doi ani la Viena, până când mi s-a propus un post de inginer într’o fabrică de textile la Lima, în Peru. Si aici am rămas.

La Viena m’am dus într’o zi la IRO- International Refugee Organisation- şi am văzut un post anunţat pe un perete, spunând că se caută un inginer pentru America de Sud, şi cum situatia în Austria nu era de loc agreabilă din cauza ruşilor pe care îi întâlneai peste tot, am scris, prezentându-mă ca un specialist în imprimarea textilelor şi am fost invitat în Peru.

Din cei zece ani petrecuţi în industria textilă, mult timp am lucrat în fabrica părintilor mei, specializându-mă în imprimerie. La Viena, am montat cu un prieten o mică imprimerie într’o pivniţă, dar eram printre puţinii refugiaţi care-si câstigau viata lucrând în mod cinstit. Cei mai multi vindeau ţigări şi făceau tot felul de traficuri, de altfel cu acordul ruşilor.

La Viena am rămas până în 1951. Am venit în Peru în ianuarie 1951.

AIR: Cum vi s-a părut America Latină faţă de Europa sau Israel?

IS: Adevărul e că aveam atât de mult de lucru că nu aveam timp să mă gândesc şi m’am simţit bine aici de la început. Peru e o ţară unde e greu să nu te simţi bine. Pe vremea aia se trăia destul de bine. Cel mai important este să ai prieteni si ne-am făcut imediat prieteni, o familie mare, mare de tot, românească.

Ioji (Jose) Schul la Lima – fotografie recenta

AIR: Erau români în Peru?

IS: Da, ei au sosit cu un an înaintea noastră din România, via Israel. Singurul contact cu alţi români, şi cu care m-am şi împrietenit, era Grigore Cugler.

AIR: Cum l-aţi cunoscut pe Grigore Cugler?

IS: Grigore Cugler făcea ceva cu Uniunea Românilor din U.S.A. şi avea o funcţie pe lângă ei. Şi el căuta pe români şi ne invita de 10 mai. La Lima erau vreo 15 români, destul ca să organizeze o adunare. Riri a tinut o cuvântare care m’a surprins, pentru că mă aşteptam să aud cuvinte mari despre România şi trecutul ţării, în care eu nu prea cred, şi am fost surprins de modul lui de a vorbi foarte direct si simplu.

Din totdeauna mi-a fost frică de oamenii care sunt prea naţionalişti. Riri a vorbit foarte frumos, fără să fie excesiv de naţionalist, el a insistat asupra faptului că era o întâlnire între prieteni şi că spera că se va mai putea repeta în viitor.

Cum pe vremea aceea lucram foarte mult, am decis să reiau vioara pe care o învăţasem de copil. Deşi am luat lecţii de vioară din copilărie, pe mine instrumentul ăsta nu m’a interesat niciodată. Eu vroiam să scriu cântece. Atunci, într’o bună zi, i-am dus lui Cugler nişte compozitii de-ale mele şi Riri s’a pus la pian să le cânte.

AIR: Cânta şi la pian?

IS: Nu bine, dar cânta. A fost foarte entuziasmat, aşa că am continuat să scriu şi mă duceam la el să le corecteze. El era un tip exceptional. Pentru mine, care mă mişcam într’o societate de negustori şi de comercianţi, unde tot timpul era vorba de parale, era o plăcere să fiu cu el şi ne vedeam în fiecare săptămână, cel puţin o dată sau de două ori.

AIR: Era un om cu picioarele pe pământ sau un visător?

IS: Era un visător. Nu avea de loc picioarele pe pământ ; de aceea avea o situatie financiară atât de proastă şi tot ce construia era pe baze teoretice şi nu pe baze practice. Avea însă o ureche muzicală extraordinară.

AIR: Riri făcuse şcoala militară la Mânăstirea Dealul. Cum putea un om cu o astfel de sensibilitate artistică să se înţeleagă cu militarii?

IS: De fapt n’am vorbit niciodată despre militari si războiul în care îşi pierduse cele două degete. Nu vorbea nici despre cariera diplomatică. Cred că era atât de preocupat de scrierile lui că nici nu se mai interesa de altceva, dar nici nu făcea vreun efort ca să le difuzeze. Din când în când venea cu câte un manuscris si’mi spunea: «Am scris ceva. Ascultă-mă!” Si cred că nu e nici un secret că i-ar fi plăcut să fie cineva în literatură, dar nu făcea nici un efort pentru a fi descoperit. Avea un simţ pentru limbi extraordinar.

AIR: V’a citit „L’Archisucre” în franceză sau ceva texte în nemţeşte?

IS: Nemţeşte, nu. Ii ura pe nemţi. Textul pe care vi l’am trimis dintr’un ziar era o traducere. De fapt nu a scris decât în româneste, în franceză şi ceva, ceva, nişte strofe, în spaniolă, însă nimic special. O anecdotă care arată cât îi dispreţuia pe nemţi. Imi spunea că de câte ori se întâlnea cu un neamţ, acesa îl întreba: „Leben Sie noch?” „Auzi, dom’le, să mă întrebe dacă mai trăiesc?” Era probabil o consecinţă a participării la Primul Război Mondial.

AIR: Cum s’a legat activitatea Dvs. literară de cunoştinţa cu Riri?

IS: Din totdeauna mi-am dorit să scriu o piesă muzicală. Intre timp, am scris o piesă de teatru care a câstigat un premiu international şi care a avut destul de mult succes în Peru. Aşa că am început să scriu teatru şi o piesă a fost citită la „Radio Canada”.

AIR: O piesă în spaniolă?

IS: Nu, în franceză, dar iniţial scrisă în spaniolă. Unele din piesele mele au fost scrise şi în franceză!
Nenorocirea e că nu vorbesc nici o limbă bine! Cu părintii vorbeam ungureşte, la şcoală am învăţat româneşte şi franceza, dar nu mi se pare nici franceza, nici spaniola suficiente pentru aşa ceva. E o nenorocire! Si eram uimit la Riri cu ce precizie vorbea. El era foarte dotat în domeniul limbilor!

De altfel cred că deseori discutam cu Riri despre scrierile mele. El mi-a dat ideea sertarului, povestindu-mi de un prefect la Bucureşti, care avea un sertar care se plimba de o parte şi de cealaltă a mesii, când trebuia să primească un bacşiş.

AIR: Cum v’ati decis să scrieţi „Viaje…”? E un roman autobiografic?

IS: In cartea asta mare parte e fantezie, dar foarte multe lucruri s’au întâmplat. De exemplu, trecerea Pirineilor în timpul războiului, fuga din România împreună cu nevasta mea e absolut exactă. Numai în ultima parte „m’am tăiat în două”, pentru ca să fie două personaje cu istoriile lor. Cum am început să’l scriu?

Acum multi ani de zile, pentru că scriu cartea asta foarte de demult, un prieten al meu mi-a spus: „In loc să faci pe inginerul chimist, de ce nu scrii un roman poliţist bun şi ai câştiga mai mult de cât cu chimia!” Era epoca în care s’a publicat cartea despre cel care vroia să’l asasineze pe Generalul De Gaulle – Chacal. Din totdeauna ajungea ca cineva să-mi spună „fă asta!” ca să încerc s’o fac imediat. Am încercat, am încercat, am încercat şi , puţin câte puţin, au intrat amintirile.

Am scris 12 sau 14 ani. Eroare mea era că, scriind la maşină, de câte ori făceam o greşală, trebuia să rescriu toată pagina. Aşa că, de fapt, după ce am pierdut multă vreme, am început de adevăratelea când am avut un computer.

AIR: Cum scrieţi: reveniţi asupra textului?

IS: Da, revin,…revin şi iar revin. Dar cred că e şi ultima carte pe care o voi scrie!

AIR: Când citeşti această carte îţi spui că e atât de densă, încât s’ar putea scrie trei cărţi cu acelaşi material. Deseori m’am gândit, citind-o, la Henry de Monfreid…

IS: Era unul din scriitorii mei preferaţi…

AIR: Aţi început să scrieţi cartea în epoca descrisă, în anii ’60?

IS: Nu, mult mai târziu, prin anii ’80.

AIR: Diferiţi cititori din Peru mi-au mărturisit că au recunoscut în personajele Dvs. oameni care au existat şi de care presa şi opinia publică a vorbit la vremea lor.

IS: Dacă au existat, e numai o întâmplare! E probabil că traficul de droguri, descris în carte, exista deja, că doar nu a început în anii ’80!

AIR: Ce comentarii aţi avut după ieşirea cărţii?

IS: Foarte puţine! De fapt cartea a fost scrisă în franceză. După ce a fost corectată de două profesoare de franceză, am prezentat-o unei edituri în Franţa, care mi-a răspuns că nivelul limbii nu e suficient. Am dat-o s’o traducă în spaniolă peruviană. Si altcineva a spus că spaniola nu-i bună! Aşa că am editat-o „à compte d’auteur”.

AIR: Si dacă ar fi editată în româneşte?

IS: Oriunde ar putea ieşi, aşi fi foarte fericit!

AIR: Ati scris vreo 10 sau 12 piese de teatru. In ce limbă?

IS: In spaniolă şi în franceză şi două în româneşte.

AIR: Pentru noi ar fi foarte interesant dacă aţi putea aduna amintirile Dvs. despre Grigore Cugler, pentru că puţină lume ştie ce a devenit Apunake după ce a părăsit Europa.

IS: De fapt e forte puţin de spus. Omul ăsta cânta în orchestră, scria, se culca, se scula şi atâta tot. Dacă ar fi dat vreo bătălie, s’ar fi ştiut. Totuşi ştiu cât de mult ţinea la succesul pe care l’a avut în România, pe vremea aceea. Imi aduc aminte cât de fericit era când muzicianul din orchestra israeliană l’a recunoscut şi cât de încântat era. Problema e că nu se forţa pentru a avea relaţii literare sau diplomatice. Cu mine era o situatie specială, pentru că vorbeam aceeaşi limbă. Nu vorbesc de româneşte, ci de subiectele care îl pasionau.

Adevărul e că-mi lipseşte foarte mult!

Adrian Irvin Rozei, Lima, aprilie 2002