Tropa, tropa, tropa, trop’… (II)

La Bastide Vieille, 4/04/2021

                                                         …când la trap, când la galop !

Urmare…

Numele de „ARPON II”, pe care l-am dat „căluţului” meu de piatră, are o istorie… lungă!Despre „ARPON II”, am avut ocazia să vorbesc într-un text recent: 

«Depuis deux mois, un cheval cabré, toujours en pierre, semble danser au rythme de la musique des « putti musiciens ». Il s’appelle « ARPON II », en souvenir d’ARPON, le trotteur dont l’écurie se trouve juste en face.

ARPON, qui a vécu près de 34 ans, a été le cheval qui a permis, dans les années ’70, à toute la famille de mon épouse de faire ses classes d’équitation… et le bonheur des grands et petits !  Son histoire vaut la peine d’être racontée… à la première occasion ! »**  

Mulţumită « descendentului » său, ARPON II, ocazia se prezintă… acum. 

ARPON, în realitate « Harpon II », era născut pe 5 aprilie 1951, după cum a fost declarat la « Société d’Encouragement de l’élevage du Cheval français ».

După ce a făcut o carieră de « trotteur », câştigând chiar 7 curse de « trot attelé » în ddoi ani, HARPON II a fost « reformat ». Atunci l-a achiziţionat soacra mea, care era o pasionată de călărie. 

Acest cal, foarte simpatic, pe care l-am cunoscut la sfârşitul vieţii sale, avea un caracter blând, cum, se pare, au mai toţi caii de trap, când sunt « demi- sang ».

Asta se potrivea foarte bine cu gusturile soţiei mele, pe care nu o interesau cursele sau dresajul în manej, ci, mai degrabă, plimbările prin viile şi pădurile ce înconjoară casa părinţilor săi, unde a locuit în cei primii 20 ani ai vieţii.

HARPON II avea acolo grajdul lui, pe poarta căruia, un argat grăbit a scris pe o bucată de lemn numele său cu greşelile de rigoare : « ARPON ». 

ARPON voiaja, din când în când, fiind transportat pe la proprietăţile altor amici din regiune, care organizau plimbări călare, uneori chiar tururi de câteva zile. Deseori, era adus chiar şi  la Bastide Vieille, la 60Km de « reşedinţa lui principală », de lângă Clermont-l’Hérault. 

Aici, grajdurile nu lipseau ! Pentru că activitatea viticolă din anii ’50-’60 necesita participarea cailor.

Insă ARPON era « un prinţ », care nu lucra în vie ! El « se plimba » cu un călăreţ pe spate, care putea fi, tot atât de bine, proprietara lui sau copiii acesteia.

Insă, de departe, cea care a avut legătura cea mai strânsă cu ARPON a fost Sabine, soţia mea. De altfel, câte odată, în primii ani de şcoală, când ea se trezea prea târziu şi rata taxiul colectiv care îi strângea pe copiii din zonă, mama ei o ducea la cursuri, în sătuleţul vecin, pe gâtul calului ! 

Era mai rapid decât să scoată maşina din garaj şi… mult mai plăcut.

Mai ales că şcoala se afla la numai 2 Km de casă ! 

După decesul lui ARPON, în 1984, achiziţionarea altui cal nu se mai justifica.

Placa cu numele lui a rămas pe poarta grajdului, până când demolarea acestuia a fost decisă de generaţia următoare. Insă noi am decis s-o recuperăm şi s-o instalăm pe uşa unui grajd, chiar în curtea casei noastre, la Bastide Vieille, acolo unde ARPON venea la “reşedinţa lui de vacanţă”! 

Mai apoi, am decorat aceeaşi poartă cu două capete de cal ştanţate, care provin de la o « boucherie chevaline » de acum vreun secol. 

Legea fraceză impune acestor măcelării, pe cale de dispariţie, să afişeze pe faţadă semne clare distinctive, ca să nu fie confundate cu cele clasice, care vând carne de bovine sau suine. Drept care, ele prezintă capete de cal din metal sau de faianţă colorată.

Având în vedere raritatea lor, aceste decoraţii devin din ce în ce mai căutate de colecţionari şi preţul lor poate ajunge la… zeci sau sute de Euro !

La fel, potcoavele devin « obiecte de colecţie » ! Nu demult, am văzut în USA, un anticar care le propunea cu 25USD/bucata ! 

Insă noi avem o grămadă de « potcoave de cai morţi » prin toate grajdurile !

Drept care, am recuperat câteva şi le-am fixat pe poarta de lemn a grajdului lui ARPON. Ele îmi aminteau potcoava fixată pe tocul de lemn al uşii apartamentului nostru din Bucureşti, instalată ca « porte bonheur » de tatăl meu. Fixată acolo prin anii ’40 ai secolului trecut, ea mai exista acum câţiva ani, când am trecut prin cartier ! 

Am început să studiez origina acestui « porte bonheur » universal.

Astfel, am descoperit legenda potcoavelor de pe porţile caselor : 

« Porte-bonheur : la légende du fer à  cheval ** 

Roxanne Lormand • Journaliste • 22 février 2020

Depuis le Moyen Âge, on installe des fers pour protéger les sabots des chevaux contre l’usure. Le fer ă cheval est aussi un symbole de chance et de bonne fortune depuis plusieurs siècles.

S’agirait-il d’une association ă l’heureux hasard qu’avaient les paysans de trouver un fer ă cheval sur la route et de pouvoir le revendre au forgeron du village? Peut-être bien.

Pour plusieurs personnes, suspendre un fer ă cheval au-dessus de la porte d’entrée de sa maison ou de sa grange était symbole de chance et signifiait une protection contre les mauvais esprits.

On peut observer encore aujourd’hui un fer accroché en haut ou tout près de la porte d’entrée de bâtiments.

Différentes versions expliquent le mythe du fer ă cheval, mais en voici une…

Métier d’antan: maréchal-ferrant.

La légende veut que Dunstan, maréchal-ferrant qui allait bientôt devenir archevêque de Cantorbéry en Angleterre, reçût la visite d’un homme qui voulait se faire fixer des fers à cheval sous ses pieds.

Même la demande était étrange, Dunstan lui demanda de lui montrer ses pieds afin de voir la taille de ceux-ci. Il reconnut alors tout de suite les pieds de bouc qui lui confirma bien que son visiteur n’était nul autre que Satan.

Le futur archevêque n’en fit rien paraître et demanda plutôt au diable de s’attacher au mur, puisqu’il en était ainsi avec les chevaux qu’il ferrait habituellement. Le diable n’y vu aucun soupçon et s’enchaîna.

Le forgeron débuta alors son installation de fer et rendit le tout extrêmement douloureux pour le diable qui ne pouvait se débattre. Satan le supplia d’arrêter et de tout retirer.

Dunstan lui fit promettre de ne jamais s’approcher d’un fer à cheval ou même de pénétrer dans un lieu où la porte d’entrée serait surmontée d’un fer. Le diable promit et le maréchal-ferrant le libéra de sa douleur.

Depuis ce jour, on croit que mettre un fer au-dessus de sa porte d’entrée protège sa maison, son garage ou son étable du démon d’y entrer. » 

Formidabil !

Mulţumită acestei legende am înţeles, după atâţia ani, de ce trebuie să avem potcoave fixate pe uşile casei! 

Insă, tot dintr-un text, găsit pe Internet, am aflat că potcoavele trebuie să fie… în număr de 7 !

Imediat, am aruncat o privire pe fereastra camerei mele şi am numărat potcoavele instalate pe poarta grajdului lui ARPON. Ouf! Fără să cunosc această condiţie suplimentară, agăţasem chiar 7 potcoave. 

Numai că, textul preciza că fiecare potcoavă trebuie să aibă… 7 cuie !

Am alergat imediat la potcoavele mele. Deşi sunt toate foarte autentice şi clar folosite, toate au câte 8 cuie !

Ce pot face ? N-am de unde să iau altele ! Şi poate că, de când s-a petrecut povestea cu potcovarul, au trecut atât de mulţi ani încât şi Dracul a mai îmbătrânit, i-a mai scăzut vederea şi sper că nu va remarca a opta gaură ! 

De fapt, ARPON II nu este primul şi singurul cal prezent la Bastide Vieille. 

Povestea cailor mei a început acum aproape patru decenii. 

Când am sosit prima oară în casa socrilor mei, am remarcat o sculptură de metal argintat. Cu o înălţime de vreo 25 cm., ea reprezenta un soldat roman călare pe un cal focos, ridicat pe picioarele din spate, apărându-se cu un scut impunător, în mâna stângă, şi gata să-şi spintece adversarul cu spada din mâna dreaptă.

Eram fascinat de acest personaj strălucitor… la propriu şi la figurat !

De fapt, el făcuse parte dintr-o pendulă, probabil din secolul XIX, dar soacra mea găsise doar călăreţul de bronz, în cine ştie ce magazin de vechituri.

L-a achiziţionat şi l-a argintat, dar nu a găsit modul de a fixa scutul, pe care l-am cunoscut, ani de zile, agăţat de braţul călăreţului cu un elastic ! 

Cu toate astea, statuia argintată atrăgea privirile tuturor celor ce intrau în salonul casei.

Incet, încet, m-am auto-convins că, peste ani de zile, călăreţul roman… ne va reveni nouă ! Era normal… având în vedere pasiunea mea pentru Roma şi lumea antică, precum şi cea a soţiei mele… pentru cai ! 

Soarta nu m-a ascultat !

După decesul soacrei mele, cavalerul roman i-a revenin unui cumnat. Care, nici el nu s-a bucurat multă vreme de el: în urma unui cambriolaj, călăreţul şi calul… au fost furaţi. 

A mai rămas… doar scutul, abandonat de hoţi, în viteza acţiunii !

Am consolat-o pe soţia mea, promiţându-i (sau promiţându-mi?) că vom avea un soldat şi un cal… romani! 

Prima parte a promisiunii, s-a înfăptuit după câteva luni, când am intrat în magazinul unui anticar din Aix-en-Provance. Sub o masă plină de tot felul de obiecte eteroclite, am remarcat statuia unui soldat roman.

Pe scurt, l-am achiziţionat după o scurtă negociere, cu numai 100Euro.

Insă, citind semnătura sculptorului şi titlul operei (Opima spolia), le-am căutat în diferite cărţi de specialitate.

Astfel, am descoperit existenţa artistului Emile Louis Picault (1833- 1915) şi vasta lui producţie de sculpturi. Care pot fi văzute, nu numai în câteva muzee din Franţa, dar chiar şi la Buenos Aires sau Rio de Janeiro.

Anticarul din capitala Argentinei, unde am remarcat un bronz asemănător, semnat tot de Picault, cerea pentru el… de 20 ori suma plătită de mine la Aix-en-Provance !

Soldatul meu roman a fost poreclit « Aurelien » şi mi-am continuat cercetările pentru a găsi calul care ne mai lipsea ! 

Următoarea achiziţie a fost un cal… nu roman, ci român ! 

Când l-am văzut, la un anticar din Magazinul « Unirea », mi-am zis : « Asta-i al meu ! »

Era un cal de bronz, tot cabrat pe picioarele din spate, de vreo 28cm înălţime.

Problema venea… de la greutatea lui : vreo 2,5 kg !

Cum o să-l iau în avion ? In bagaj ? Ca deobicei la plecarea din România, aveam deja o valiză cu vreo 30Kg !

Şi, mă temeam că, dacă trece prin scanner, o să creadă vameşii că e… Doamne fereşte, ce?

Numai că, pe atunci, eram “un prinţ”, care călătorea, pe contul societăţii, în “Business Class” şi puteam cere… orice fantezie îmi trecea prin cap! 

Drept care, l-am luat în bagajul de mână, ba chiar am şi făcut tot felul de glume (de mai mult sau mai puţin bun gust!) cu fata de la înregistrarea bagajelor. Astfel, “căluţul” meu a trecut… “comme une lettre à la poste”! 

După care, a mai voiajat vreo 900Km. în tren, până la Bastide.

Nu era « căluţul cocoşat » din poveste. Eu eram cocoşat de greutatea lui! 

Alt cal, altă poveste ! 

Pe următorul cal l-am întâlnit… la Strasburg! 

In vacanţă, timp de câteva zile cu fiul meu, prin 2011, am dat peste un vânzător care-şi întinsese marfa pe trotuar, la un târg de week-end.

In plus de cal, am mai reperat acolo şi o binecunoscută statuetă de Demeter Chiparus, intitulată “Copilul cu cercul”.

Deşi amândouă sculpturile de bronz au ştampile care garantează autenticitatea « Bronze de Paris », nu-mi fac nicio iluzie! Sunt, foarte probabil, copii actuale fabricate pe la Hong Kong sau asemenea!

Totuşi, în 2015, un cal identic a fost vândut la licitaţie într-o casă renumită ! 

După câtăva vreme, vorbind cu o prietenă sculptor animalier, am auzit comentariul următor :

Ce vrei să ai pentru suma pe care ai plătit-o? Ea nu acoperă nici măcar preţul materialelor ! »

E drept că, pentru “MILO : Cheval, Bronze à patine noire sur socle en marbre. Signé sur la terrasse.  Haut. : 30 cm – Larg. : 29 cm » plus « statueta lui Chiparus, din aceleaşi materiale, plătisem doar 140 Euro ! 

De data asta, a fost Laurent, fiul meu, cel care s-a cocoşat cărând operele de artă achiziţionate, până la Boulogne ! 

Următoarea etapă, a fost un « căluţ »… care se învârte ! 

De vreun secol, pe acoperişul unui hangar din curtea noastră, se găsea o săgeată ruginită de metal. O giruetă care nu se mai învârtea… de ani de zile !

A venit, acum vreo 10 ani, momentul de a o înlocui ! 

Mai toate giruetele disponibile au forma unui cocoş, a unei berze, a unei vrăjitoare…

Eu am decis că… voi avea un cal ! Nu orice cal, ci unu’ în mişcare ! Care pare că sare peste acoperişul de ţigle. 

N-a fost simplu să-l găsesc ! Iar, când am dat de meşteşugarul competent, a trebuit să-i explic… ce doresc.

A priceput foarte bine, însă mi-a cerut să aştept câteva săptămâni : « Inţelegeţi ? Am atât de multe comenzi ! ».

Am aşteptat ! 

Pe urmă, am aşteptat şi ocazia de a face lucrări pe acoperiş, pentru ca « specialistul » să mi-l poată instala.

Omul meu s-a urcat pe casă, cu busola în mână, ca să poată determina exact… unde-i Nordul. Eu, n-am nevoie de aşa ceva! Ştiu că Steaua Polară se află exact deasupra chiparosului uriaş din grădină.

In fiecare noapte de vară cu cer senin, urmăresc cum se învârte tot Universul în jurul nostru. 

Specialistul a montat girueta cu calul şi “la Rose des vents”, care indică punctele cardinale, după care a plecat.

Atunci am descoperit că fixase “punctele cardinale”… pe dos: Nordul şi Sudul erau corecte, dar Estul era dirijat spre Vest! 

Până a revenit, mi-am dat seama că, tot învârtindu-se… după cum bate vântul, “căluţul” meu îmi întorcea, mai tot timpul, spatele. 

N-am nevoie să cunosc direcţia vântului. Eu vreau să văd calul !

Drept care, « specialistul », la cererea mea, l-a solidificat cu punctele cardinale. Acum aveam… o giruetă care nu mai « giruează »!

In schimb, vedeam calul  pe o latură şi eram foarte fericit. 

Fericirea n-a durat multă vreme !

Lipitura era atât de bine făcută, încât acum se învârtesc şi calul, şi punctele cardinale !

Aştept o viitoare lucrare pe acoperiş, ca să-mi repare boacăna făcută ! O aşteptare care poate dura… ani de zile! 

In fine, a venit rândul “căluţului de ceramică”! 

In proiectul « azulejos » (ceramici executate la Sevilia), am prevăzut şi două sfere de ceramică, studiate pentru a decora intrarea la « Căsuţa de turtă dulce », de lângă Clermont-l’Hérault.

M-am tot gândit ce motive decorative voi utiliza pentru cele două sfere.

Ştiind că principiul acestor decoraţii este « Languedoc şi România ». 

Pentru România, era simplu: am ales delfinii de pe blazonul Dobrogei!

Pentru Languedoc… era mai complicat ! 

Tot studiind această problemă, am aflat că animalul totemic al oraşului Clermont-l’Hérault este… “le cheval Bayard”. 

Istoria lui, lungă şi pasionantă, va fi povestită… într-un alt text.

Insă, după această descoperire, am comandat cele două sfere de « azulejos » la Sevilia. Când au sosit, am constatat că fabricantul confundase diametrul cerut cu raza sferelor şi că, deci, erau prea mari pentru coloanele prevăzute!

Din fericire, au exact dimensiunea necesară pentru a fi instalate pe bornele de piatră din grădina noastră de la Bastide.

Şi aici au rămas ! 

Insă, în graba scrisului, era cât pe ce să uit cei 11 cai de porţelan alb de pe comoda soţiei mele, cumpăraţi la Hong Kong, când era adolescentă. S-ar zice că ea cunoştea deja proverbul românesc : « Strânge cai albi, pentru zile negre ! »! LOL ! 

Deocamdată, ăştia sunt toţi caii pe care-i posedăm !

Nu e chiar o herghelie, dar… e un bun început. 

Insă, până acum, n-am reuşit să-i fac să danseze sau să meargă în buiestru !

Nu-i, încă, prea târziu !

 

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, aprilie 2021

 

** De două luni, un cal cabrat, tot din piatră, pare să danseze în ritmul muzicii interpretate de cei doi „Putti muzicieni”. Numele său este „ARPON II”, după ARPON, troterul al cărui grajd se află chiar în faţă.

ARPON, care a trăit aproape 34 de ani, a fost un cal ce, anii 1970, a permis  familiei soției mele să ia lecții de călărie … spre bucuria celor mici și mari! Povestea lui merită să fie amintită … cu prima ocazie!  

*** Încă din Evul Mediu, potcoave au fost instalate pentru a proteja de uzură copitele cailor. Potcoava a fost, de asemenea, un simbol al norocului sau „de bonne fortune” de câteva secole. Ar putea fi aceasta o rezultantă a  șansei pe care au avut-o țăranii  găsind o potcoavă pe drum, pe care au putut-o vinde, mai apoi, fierarului din sat? S-ar putea. Pentru mulți oameni, agățarea unei potcoave pe ușa din față a casei sau a hambarului era un simbol al norocului și însemna o protecție împotriva spiritelor rele.

Putem observa și astăzi o potcoavă care atârnă deasupra sau lângă ușile de intrare ale clădirilor.Sunt diferite versiuni care explică mitul potcoavelor. Iată una: Legenda spune că Dunstan, un fermier care avea să devină în curând arhiepiscop de Canterbury în Anglia, a fost vizitat de un om care dorea să aibă potcoave fixate sub picioare.

Cum cererea era ciudată, Dunstan l-a rugat să-i arate picioarele pentru a vedea mărimea lor. Apoi a recunoscut imediat picioare ca cele ale caprei, ceea ce i-a confirmat bănuiala că vizitatorul său nu era altul decât Satana. Viitorul arhiepiscop nu a arătat nimic ​​dar, în schimb, i-a cerut diavolului să se lege de perete, întrucât așa făcea de obicei cu caii.

Diavolul nu a avut nicio suspiciune și a ascultat cererea. Fierarul și-a început apoi instalarea potcoavelor și a făcut tot lucrul extrem de dureros pentru că diavolul nu se putea opune, fiind legat. Satana l-a implorat să se oprească și să scoată totul.

Dunstan i-a cerut să-i promită că nu se va apropia niciodată de o potcoavă sau chiar va intra într-un loc în care la ușa de intrare se află o potcoavă. Diavolul a promis și fierarul l-a eliberat. Din acea zi, se crede că instalarea unei potcoave la ușa din față îţi protejează casa sau grajdul de demonul care ar putea intra în ele. “

 

Leave a Reply