Tropa, tropa, tropa, trop’… (I)

La Bastide Vieille, 4/04/2021

 

                                                         …când la trap, când la galop !

Acum câteva săptămâni, când am văzut pe un raft, în prăvălia unui « giorsar » din Béziers, un căluţ de piatră, m-am întrebat : « Să-l iau sau să nu-l iau ? »

Un « giorsar », după cum spunea tatăl meu, este un vânzător de « gioarse » ! Cu alte cuvinte, vechituri de tot felul. 

« Giorsarul » meu are o astfel de prăvălie. Pe câteva sute de metri pătraţi, el propune, tot atât de bine, mobile vechi, haine « second hand », bucătării de ocazie, tablouri pictate sau scanate, discuri CD, sticle de vin din regiune etc., etc.

Trec, în mod regulat, pe la prăvălia lui. Mai ales, pentru a verifica apariţia unor discuri CD de ocazie de toate felurile : clasic, folk, pop, regionale etc. 

Avantajul acestor discuri este că, preţul de vânzare la aceste « ocazii » fiind ridicol de scăzut -1 sau 1,5 Euro !- îmi pot permite  să cumpăr orice fel de muzică, despre care am auzit vorbindu-se, dar n-am ascultat-o niciodată !

De mulţi ani, consider că nu merită să arunc pe geam 20 sau 25 Euro pentru un disc pe care-l voi asculta, de cele mai multe ori… o singură dată. Ba chiar nici măcar în întregime ! De cele mai multe ori, constat că muzica pentru care am auzit la TV sau despre care am citit în ziare cronici ditirambice… nu face doi bani (pentru mine !). 

Probabil că nici pentru cei ce au revândut discul « giorsarului » meu cu vreo 0,50Euro ! Ceea ce îmi permite să-l achiziţionez la preţul ridicol mai sus menţionat ! 

Insă, de această dată, priveam calul de piatră (aglomerată !) de vreo 60 cm, culcat pe un raftm cu spatele spre mine, şi îmi puneam tot felul de întrebări de genul : « Ce-o să fac cu el ? Unde-l voi plasa ? Cum îl voi transporta ? ».

Preţul « obiectului » n-ar fi fost chiar o problemă : giorsarul cerea pe el doar 70Euro !

Insă, ceea ce mă punea pe gânduri era întrebarea : « Nu e cam kitsch ? ».

Pentru memorie : 

« Kitsch sau kitch este acumularea și utilizarea pestriță, într-un produs cultural, a unor trăsături considerate banale, de modă veche sau populare. Prin urmare, utilizarea sa implică în mod necesar o judecată de valoare și standardul care o condiționează… 

La mijlocul secolului al XX-lea, când s-a dezvoltat a doua fază a kitsch-ului, acesta din urmă a devenit o țintă privilegiată pentru a critica cultura de masă. Intelectualii de stânga folosesc kitsch-ul pentru a condamna cultura noii societăți de consum. De această dată, kitsch-ul nu este criticat pentru erodarea culturii de elită, ci este acuzat că este un instrument privilegiat pentru manipularea maselor: 

„Degradând adulții către copii, noul kitsch face masele mai ușor de manipulat prin reducerea nevoilor lor culturale la satisfacția ușoară oferită de desenele animate Disney, literatura „pulp” (ieftină) și romanele „à l’eau de rose. ” dixit Sam Binkley.»  

Numai că eu, nefiind sensibil la aceste teorii influenţate de ideologie, mai mult decât de consideraţii artistice, afirmam „sus şi tare”, încă din anii ‚60, în România comunistă, că sunt un admirator al stilului „Art Nouveau”, pe atunci considerat, mai ales în Occident, ca fiind „Super-kitsch”. Cea mai bună dovadă este că, în Franţa, el era porecli „Style Nouille”.

Când auzeam această expresie… îmi ieşeam din pepeni!  

Era o convingere personală! Ea mi-a permis să achiziţionez, plătind „trei bani jum’ate” obiecte de acest gen care, două sau trei decenii mai târziu, ating preţuri… total nebuneşti! De această dată, excesive… în sensul contrariu! Nu voi uita nicicând, magazinele de anticariat din Cairo sau Beirut, în 1974, unde puteai cumpăra pentru câteva zeci sau sute de FF, vase autentice de Gallé sau Lalique, care astăzi ating preţuri de zeci de mii de Euro, în licitaţiile internaţionale! Şi comentariile lui Aleco Paraskevas, agentul meu egiptean, care-mi spunea: „Degeaba ţi se scurg ochii după ele! Nu vei fi autorizat să le scoţi din ţară!

Mai mult! Din tot ce am abandonat, la plecarea din România, ceea ce regret în special, sunt cele două vase „Gallé”, vândute în grabă la „Consignaţia”, cu un preţ care mi-a permis să cumpăr… o pereche de pantofi!  

N-am reuşit să decid mare lucru privind achiziţionarea „calului de piatră”!Am revenit, peste vreo zece zile în aceeaşi prăvălie. Era cu o zi înaintea celei de-a doua „carantine”. Văzând că tot privesc statuia calului, proprietara mi-a spus: „ Luaţi-l! Vă fac un preţ special!” 

După o scurtă negociere, mi l-a lăsat la… 35 Euro!  

It’s an offer you can’t refuse!”  

Numai că, i-am impus condiţille mele: „D’accord! Insă, mi-l păstraţi până la redeschiderea prăvăliei! Atunci  voi putea reveni cu ajutoare, pentru a-l putea căra.”  

Trebuie să precizez că statuia calului cântăreşte… „un âne mort” (cât un măgar mort!), cum spun francezii. Adică, aş zice eu, „l-am făcut din cal, măgar!”.  

L-am plătit şi… am plecat!  

Timp de vreo trei săptămâni, m-am tot învârtit prin grădina noastră, tot întrebându-mă „unde l-aş putea gâibui”? In fundul labirintului, lângă „grădina japoneză”, alături de agave? 

Nimic nu-mi convenea!  Atunci, mi-a căzut din cer o sugestie, sub forma… unui articol despre Alberto Sordi!  

Cam straniu, nu-i aşa?  

*  *   *  

Revista „Antiquariato”, datată „August 2020”, publică un scurt text despre o expoziţie care va fi inaugurată la „Villa Sordi” de la Roma.  

Pe Alberto Sordi îl „cunosc” de la sfârşitul anilor ‚50. 

Alberto Sordi, născut la 15 iunie 1920 la Roma și decedat la 24 februarie 2003 în același oraș, este un actor, regizor și scenarist italian.  Alături de Marcello Mastroianni, Ugo Tognazzi, Nino Manfredi și Vittorio Gassman, el a fost unul dintre stâlpii „comediei italiene” și este, de asemenea, arhetipul romanului în cinematografia italiană.”  

Primul film în care apare Alberto Sordi pe ecranele Capitalei, se intitula „Veneţia, luna şi tu”. Printre cele 158 filme în care a jucat Alberto Sordi, în cei 60 ani de carieră, nu se poate spune că „Venezia, la luna e tu” se înscrie în lista capodoperelor ! Deşi, regizorul filmului era Dino Risi, un mare maestru al cinematografiei italiene din secolul XX.  

Subiectul era destul de siropos: un gondolier din Veneţia ezită între logodnica lui oficială şi două turiste americane, înainte de a decide cu cine se va însura. 

E drept că din distribuţia filmului, lansat în octombrie 1958, făceau parte diferite vedete ale cinematografului italian din acele vremuri, printre care şi o altă „stea” de primă mărime: Nino Manfredi. Pe care eu, la vreo 10 ani, nici nu le cunoşteam! 

Insă, ce mă pasiona în acest film erau scenele turnate în decoruri autentice la Veneţia. Cum visam, deja, să vizitez acest loc unic în lume, era… un prim contact cu oraşul Dogilor. Puteam oare să-mi imaginez, pe atunci, că, doar zece ani mai târziu, va debuta o serie de nenumărate vizite acolo, timp de şase decenii!  

Am vizionat, în anii următori, câteva din filmele în care Alberto Sordi era actor sau realizator. O operaţie dificilă, pentru cineva care locuieşte în Franţa, unde Sordi era considerat doar ca „un comic italian oarecare” şi filmele lui erau puţin prezentate şi tratate cu o oarecare condscendenţă.  

Până şi enciclopedia de specialitate „Ciné-Ressources” afirmă: 

« S’il reste méconnu à l’étranger, il est une star dans son pays. » (Dacă e necunoscut în străinătate, el este o vedetă în ţara sa.)  

Pardon, Domnilor „specialişti”! Eu am vizionat un film cu Alberto Sordi, acum câţiva ani, la Cinemateca din Bucureşti!  

Ba chiar că, mulţumită unei coincidenţe de nume, la Ambasada României din Paris, am descoperit-o pe Linda Bastide, actriţa anilor 50 – 60, care a jucat cu Alberto Sordi în filmul „I Magliari” în 1959.*  

De atunci, am devenit buni prieteni. Colaborăm şi azi în cadrul unor proiecte literare, în Franţa şi… în România!  

In plus, începând cu prima mea vizită la Roma, în anul 1968, mă opream, măcar câteva minute la „Galleria Colonna”, pe „Via del Corso”, chiar în faţa Columnei lui Marc Aureliu. Este unul dintre locurile cele mai reprezentative ale Romei antice, pentru că această coloană se găseşte în aceeaşi localizare de aproape 2000 ani. Ea a fost înălţată între 176 şi 192 după I. H.!  

Câte amintiri mă leagă de aceast loc… mai mult decât istoric!   

Mese sau băuturi consumate în restaurantele sau barurile de sub acoperişul ei de sticlă, cărţile şi discurile cumpărte sau consultate în enorma librărie „Feltrinelli”, momentele de vis petrecute pe terasele din faţa Galeriei, la miezul nopţii,  sorbind alene un „affogatto al café”, pe  când trecătorii se înghesuie, admirând Columna, iluminată în diferite culori, plimbări mână în mână cu „amourettes” de vacanţă, care au dispărut în noaptea uitării, acum jumătate de secol etc., etc.   

Şi iată că, într-o zi, acum vreo 15 ani, am descoperit că galeria şi-a schimbat numele în „Galleria Alberto Sordi”! 

Minunată surpriză! 

Am întrebat, în jurul meu: „Cum se face? Sordi era un obişnuit al locului? Era roman? Cum, când şi de ce?” Nimeni n-a ştiut să-mi răspundă, la faţa locului!  

Chiar dacă am descoperit elementele de bază ale răspunsului pe Internet, detaliile nu mi-au fost revelate decât în articolul din „ANTIQUARIATO” din august 2020.                                    

*   *   *  

Articolul din revista italiană precitată vorbeşte despre trei evenimente:

  • mai întâi, despre o expoziţie care urmează să se deschidă în curând,
  • mai apoi, despre un muzeu în onoarea lui Alberto Sordi, în curs de finalizare,
  • în fine, despre un volum ilustrat, recent editat.  

Iată textul articolului: 

Odată stinse reflectoarele de „jet-set” şi terminate  băile de mulţime, Alberto Sordi (1920 – 2003) se refugia în vila sa din cartierul Celio, o bijuterie arhitecturală proiectată de Clemente Busiri Vici în 1928. Actorul roman s-a îndrăgostit de aceast mic palat cu vedere către Termele lui Caracalla şi Circo Massimo, reuşind să-l cumpere în 1954. 

Inaccesibil dintotdeauna, el va fi deschis publicului pentru prima dată cu ocazia expoziţiei cu tema „Sordi” programată în luna septembrie, şi mai apoi va fi transformat în muzeu.

Auster, întunecat, dar plin de amintiri şi de opere de artă, el a fost dezvăluit în avans într-un volum de fotografii care prezintă, cameră cu cameră, fiecare detaliu. 

De la operele lui Georgio de Chirico la picturile lui Giovanni Paolo Panini, de la saloanele pline de „mobile de epocă şi memorabilia”, până la micul teatru cu un fundal pictat de Gino Severini şi salonul de bărbier, cu fotoliul vintage, unde actorul se rădea în fiecare dimineaţă.”  

Cel ce doreşte să afle mai multe detalii despre acest loc, poate găsi pe Internet textul următor: 

Alberto Sordi este unul dintre cei mai importanţi fii ai Romei. Actorul a rămas întotdeauna în orașul său ales ca reședință permanentă care l-a însoțit până la moartea sa. Dar care este casa în care a locuit Alberto Sordi? Cel în care a rămas cel mai mult timp, din 1958 până la moartea sa în 2003, se află în Piazzale Numa Pompilio.  

Cu ocazia centenarul nașterii actorului roman, pe 15 iunie 1920, Municipalitatea Romei va deschide ușile casei actorului pentru vizite, în perioada 7 martie – 29 iunie 2020. Un mare ecran, în fața intrării, va difuza și 24 ore pe zi, începând din luna martie, imaginile filmelor faimosului „Albertone nazionale”. 

Vila este uşor de recunoscut chiar din stradă. Dacă urci din piaţă spre Via Druso o vei găsi pe dreapta… Ea este situată lângă Parcul Egerio și Appia Antica, înconjurată de multă verdeață. De aici, marele Albertone s-a putut bucura de vederea splendidă spre  Termele lui Caracalla și, mai departe, de Circo Massimo.” 

Insă informaţiile privind acest loc „evoluează” de la un autor la altul!

„Această vilă a fost construită în 1933 de Clemente Busiri Vici pentru Alessandro Chiavolini  și Sordi a achiziționat-o de la proprietarul său din acea vreme, ministrul fostului regim fascist Dino Grandi, în 1958. Acesta spune povestea că atât el, precum şi prietenul și colegul sàu Vittorio De Sica au fost interesați de proprietate, dar Sordi a obținut-o în cele din urmă. A plătit 80 de milioane de lire și a locuit acolo, împreună cu sora sa, Aurelia, până la moarte, pe 24 februarie 2003.

În 2013, la zece ani de la moartea marelui actor, însăși Aurelia (care a murit la scurt timp, în 2014) a deschis ușile reședinței camerelor TV: Carlo și Luca Verdone au reușit să realizeze documentarul „Alberto cel Mare “, dedicat actorului.”  

De fapt, istoria locului povesteşte că Vittorio de Sica, cel care descoperise că vila e de vânzare, l-a invitat pe Sordi s-o viziteze, înainte de a se decide. Sordi a fost vrăjit de acest loc, însă de Sica avea întâietatea.

Numai că, Vittorio a pierdut la cărţi, în noaptea ce a urmat, banii cu care dorea s-o cumpere, lăsându-i astfel lui Sordi posibilitatea de a o achiziţiona!  

Atunci, vila şi-a schimbat total aspectul. Nu numai că Sordi a amenajat, înfrumuseţat, modificat nenumărate detalii ale decoraţiei, dar întregul loc a devenit sediul serbărilor şi întâlnirilor lumii artistice din capitala Italiei.Petrecerile desfăşurate aici, timp de mai multe decenii, au rămas în amintirea fericiţilor invitaţi, care au putut participa.  

De curând, am avut confirmarea acestor evenimente mondene, mulţumită Lindei Bastide, care a asistat la ele, în anii 60.  

Linda Bastide, cu Alberto Sordi şi Belinda Lee, la Hamburg, cu ocazia turnàrii filmului “Le train pour l’Italie”

Numai că, după decesul Savinei, sora actorului, ferestrele şi jaluzelele vilei s-au închis şi petrcerile au fost suspendate! 

Sordi, un om cu o mare rigoare în viaţa de toate zilele, avea obiceiul de a spune, precum marchizul  del Grillo: «…quando se scherza bisogna esse’ seri. »  (Când glumeşti, trebuie să fii serios.)   

*    *   *  

Tot uitându-mă la imagini din vila lui Alberto Sordi, am remarcat un detaliu foarte important pentru mine! 

Chiar în faţa intrării principale în vilă se află… statuia unui cal alb, cabrat, înalt de vreo câţiva metri! Parc’ar fi fratele (mai mare) al „căluţului” pe care tocmai îl achiziţionasem. 

Acum, nu mai aveam nicio îndoială: dacă Alberto Sordi a instalat o astfel de decoraţie în faţa casei sale, am „acoperirea” autorizată pentru a face acelaşi lucru!  

Astfel, am decis că „Arpon II” va fi instalat la loc de cinste, chiar pe zidul ce separă curtea de intrare de parcul casei noastre. 

Ba chiar, consider că „Arpon II” este mai bine plasat, în faţa grajdului predecesorului său, în comparaţie cu calul lui Alberto Sordi, instalat în faţa unui garaj!  

Poate că, chiar din acest motiv, calul actorului italian pare cam nărăvaş!

Va urma…

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, aprilie 2021

 

*In 2018, scriam, într-un text intitulat Povestea tabloului care a traversat cinci ţări… (I) 

« Insă, pentru mine, alte imagini din expoziţia de la Cinecittă, au, probabil, şi mai multă importanţă !

Apar acolo câteva scene din filmul « I Magliari », turnat de Francesco Rossi în 1959. Pe generic sunt listate vedete de neuitat ale filmului italian : Alberto Sordi, Renato Salvatori, Belinda Lee, dar şi prietena mea Linda Bastide ! 

« Linda Vandal », după numele ei de actriţă, este ultima supravieţuitoare, încă în activitate, din castingul acestui film reprezentativ pentru curentul neorealist al anilor ’50. Cu toate astea, anul trecut, când filmul a fost prezentat timp de câteva săptămâni pe ecranele pariziene, exploatantul « a uitat » să o menţioneze pe afiş ! Impreună cu Linda, ne-am grăbit să-i « împrospătăm memoria » ! El a promis că, la prima ocazie, va organiza chiar şi o seară-dezbatere, în jurul filmului, în prezenţa vedetei care deţinea rolul feminin « numărul doi » în această producţie marcantă a cinematografului italian. »

Linda Bastide, într-un roman-foto din anii ’60, şi în România, în 2016

Cei interesaţi de excepţionala traiectorie artistico-literară a Lindei Bastide pot consulta site-ul ei la adresa:  lindabastide.weebly.com 

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *