« Trenitalia » ? Niente di nuovo !

La Bastide Vieille, le 20/02/2022

« …e allora
io quasi quasi prendo il treno
e vengo, vengo da te,
ma il treno dei desideri,
nei miei pensieri all’incontrario va.
 »

Il treno dei desideri – Paolo Conte

Ziarele din Franţa anunţau, la sfârşitul anului 2021 :

« SNCF sau Trenitalia?

Călătorii care doresc să voiajeze de la Paris la Lyon sau de la Lyon la Paris cu TGV-ul pot alege acum între cei doi operatori. Din 18 decembrie 2021, compania italiană operează două curse zilnice dus-întors Paris-Lyon-Milano. Este prima societate de transport care vine să contesteze operatorului feroviar istoric francez monopolul pe liniile principale naţionale, de la deschiderea către concurență, stabilită prin legea privind pactul feroviar de la jumătatea anului 2018… 

Pentru a lansa linia Paris-Lyon-Milano, compania italiană a investit peste 100 de milioane de Euro. Ea utilizează cinci trenuri TGV Hitachi-Bombardier din 1994, care au fost folosite anterior în Italia. 

« Trenitalia » a format o echipă de 150 de persoane (șoferi, controlori etc.) pentru a opera serviciul Paris-Lyon-Milano. Unii dintre ei lucrau deja pentru acest grup în Franța, în trenul de noapte Paris-Veneția și pe linia Marsilia-Nisa-Marsilia, care a fost suprimată la mijlocul anului 2021. »

Această informaţie mă bucură enorm ! Pentru că experienţele mele cu trenurile către şi din Italia, sau chiar şi pe liniile interne italiene, sunt nenumărate şi acoperă mai bine de jumătate de secol !

In ultimii ani, am apreciat serviciul modern al trenurilor italiene.

Rezultatul pozitiv al concurenţei între companiile feroviare naţionale poate fi verificat de orişice călător.

Cu ocazia ultimului meu voiaj cu trenul, între Roma şi Napoli (dus/întors), am fost impresionat de amabilitatea personalului din agenţiile situate în gări : un agent desemnat special pentru a ajuta călătorii nefamiliarizaţi cu funcţionarea echipamentului ce emite biletele, rapiditatea serviciului internet la bordul trenului, care nu-ţi cere să înşirui, pentru a te putea conecta, tot felul de date inutile, incluse deja în biletul electronic pe care l-ai cumpărat cu câteva minute mai înainte, eleganţa « design-ului » modern al cabinei, revistele distribuite gratuit în tren, care-ţi  prezintă informaţii actualizate despre evenimentele culturale din oraşele deservite de compania a cărei servicii le utilizezi etc.

Desigur că fiecare societate feroviară italiană poate fi uşor identificată după culorile-far alese pentru a le diferenţia. Avantajul concurenţei !

Dar şi inconvenientele ei : nicăieri nu poţi găsi un orar sintetic al curselor de pe un traseu. Asta te obligă să alergi în căutarea celor trei agenţii, distante de zeci de metri, în gările marilor oraşe deservite de aceste companii feroviare. Este, însă, un detaliu minor, comparat cu avantajele menţionate mai sus. La care se adaugă preţurile foarte atractive.

Voiajând, confortabil instalat în trenul rapid dintre Roma şi Napoli, îmi amintesc de primele mele experienţe de acum jumătate de secol, pe liniile de tren din Peninsulă. Traseul pe care azi îl parcurg în numai o oră, dura pe atunci două ore… în cel mai bun caz ! Nici vorbă de « aer condiţionat », de locuri numerotate, de instalaţii sanitare curăţate în mod periodic…

Imi revin în minte, mai ales, experienţele din trenurile de noapte, între Paris şi Milano, Paris şi Veneţia sau între Paris şi Roma.

A fost o vreme, în anii ’70, când plecam din Paris-Gare de Lyon, pe la ora 18.30, luam un vagon de dormit și, a doua zi, pe la 7 dimineața, ajungeam pe malul Lacului Maggiore.

În funcție de anotimp, lacul strălucea în soare sau era acoperit de ceață, iar munții din jur erau de un verde strălucitor, galben-roșiatici în culorile toamnei sau albi, sub pătura unui strat de zăpadă…

Astfel, uneori mă opream pentru câteva zile, alteori continuam spre Roma, Milano sau Ancona…. dar întotdeauna mă trezeam dis-de-dimineață pentru a admira “spectacolul lacului”, chiar dacă era foarte devreme!

Această priveliște m-a fascinat dintotdeauna! Aveam sentimentul naiv că trebuie să verific dacă “insulele mele” mai sunt încă la locul lor!

În 1974, am venit la Stresa pentru câteva zile cu prietena mea de atunci.

Am ales un restaurant tradițional pentru cină: “Osteria degli amici”. Aici serviciul era asigurat de o doamnă destul de în vârstă.

Când am întrebat-o ce-mi recomandă pentru cină, mi-a răspuns fără ezitare: « Le trotte del nostro Lago! »

Am avut încredere în sfatul ei! A fost o masă de neuitat!

În 1985, am venit la Stresa împreună cu cea care avea să-mi devină soție. Așa că am spart pușculița și am luat o cameră la Hotel Regina.

Era la fațadă, cu balcon și la un etaj superior. N-am regretat investiția! Micul dejun pe balconul camerei cu vedere spre lac… a rămas până astăzi, viu  în toate memoriile.

La faimosul “Hotel des Îles Borromées“, un palat de referință pentru hotelurile italiene și europene, adoptasem un (bun) obicei: întotdeauna îmi încheiam seara la piano barul hotelului, sorbind un Bailey’s cu gheaţă și ascultând standarde internaționale, interpretate de pianistul momentului.

De cele mai multe ori, în cei 15 ani în care am lucrat cu Italia, mă aranjam să termin sau să încep vizitele cu clienţii din Milano, pentru a petrece un weekend pe malul Lacului Maggiore.

Am trăit aici momente de bucurie … sau de panică!

La mijlocul anilor ’80, am ajuns la Isola Madre în jurul orei 11.00 într-o zi de Ferragosto (15 august).

Am ales restaurantul de pe malul lacului, nu departe de debarcader. Am început cu o baie în lac. Apoi am luat prânzul. Între desert și cafea am mers din nou la înot. După o cafea și o ușoară moţăială, am revenit iar la înot! Și  tot așa am continuat… până la apusul soarelui!

Astăzi, după două ore, vi se spune că… mai sunt și alți clienți care așteaptă. Ca ospătarul de  la restaurantul “La Vieille trousse” de pe Bd. Saint Germain din Paris, în anii optzeci, care cânta cu glas de stentor:

                           « T’as payé, / Tu peux dégager ! »                        

                           (“Ai plătit, / Poți s-o întinzi!”)

 În 1985, am luat prânzul la hotelul-restaurant “Verbano”, în “Isola dei pescatori”, chiar vizavi de palatul familiei Borromeo, care se află pe “Isola Bella”.

Meniul propus era tipărit pe un carton cu un desen al localului. L-am păstrat până în ziua de azi! La vremea aceea nu știam cât de istoric era acest loc. Abia de curând, am descoperit o listă impresionantă de semnături ale unor personaje celebre care au trecut pe aici timp de peste un secol.

Într-o seară, în urmă cu aproximativ zece ani, în timp ce făceam o baie,  fericit, în lac pe “Isola dei pescatori”, a sunat telefonul portabil.

Era una dintre nenumăratele femei de serviciu care se ocupau de tatăl meu. “Domnule! Tatăl Dvs. a dispărut! Vino repede!”

Trebuie spus că tatăl meu avea în jur de 100 de ani și nu mai ieșea din casă.

Fără să-mi pierd cumpătul, am întrebat-o dacă deambulatorul se află în dormitor. “Nu”, mi s-a răspuns.

Am fost imediat mai liniștit!

Omul meu plecase în vizită la o vecină, lăsând ușa apartamentului deschisă!

Odată regăsit, puteam să înot destresat, iar, în lac!

*   *   *

În anii care au urmat primei mele experienţe din 1968,  am luat cu regularitate trenul de noapte spre Italia: uneori către Milano, alteori cu destinaţia Torino, rareori spre Veneția sau Roma. 

Dar, am păstrat întotdeauna o bancnotă de 10.000 de Lire la sfârșitul călătoriilor mele în Italia!

Avea să fie folosită, cu ocazia următorului voiaj, când ajungeam dis-de-dimineață la gara aleasă de mine, pentru a plăti prima (adevărată!) cafea italiană!

Fără să fie nevoie să alerg, în timpul scurtei escale, pentru a schimba Francii francezi.

Mai târziu, când înţelegerea limbii italiene a progresat, îmi serveau ca să pot cumpăra ziarul local, “La Stampa” din Torino, “Il Messagero” la Roma, “Corriere della Serra” în Milano, “Il resto del Carlino” din Bologna, “Il Gazzetino” la Veneția etc., pentru a fi la curent cu ultimele știri din țară și, eventual, cu evenimentele culturale ale momentului. 

Motivul pentru care nu am luat trenul de noapte spre Roma a fost că am descoperit plăcerea de a călători de-a lungul coastei italiene între Genova și Roma în timpul zilei.

Odată ce părăsești suburbiile oraşului Genova, priveliștea care te înconjoară… este o adevărată minune! 

Palmierii enormi, golfuleţele care se succed, alternând cu tuneluri, vilele din anii 1900 care își arată acoperișurile peste gardurile vii, regiunea Cinqueterre, chiar și portul din La Spezia unde, cu puțin noroc, poți vedea cele trei catarge ale navei-școală “Amerigo Vespucci”… 

Este o plăcere care nu trebuie ratată… dormind! 

*   *   *

O mână atenţionată îmi scutură delicat umărul:

 “Domnul meu! Suntem deja la Roma! Dacă nu vă treziţi, veţi putea coborî doar la Florenţa! 

De data asta, am regretat vremea când trenul parcurgea acelaşi traseu în două ore şi jumătate!

                                                   

Adrian Irvin ROZEI

La Bastide Vieille, februarie 2022

Leave a Reply

Your email address will not be published.