La Bastide Vieille, 12/08/2018

                      To all the girls I loved before –Julio Iglesias / Willie Nelson

Prima carte în limba italiană pe care am citit-o, se intitula « Tre amori di Casanova ».

Era o foarte mică selecţie printre nenumăratele avanturi sentimentale ale faimosului cuceritor de inimi.

Departe de mine ideea de a mă compara cu personajul istoric, vedetă incontestabilă al « Europei luminilor » din secolul XVIII !

Consider însă că am ceva în comun cu celebrul « cavaler, autoproclamat „de Saingalt” » !

Achim Dumitru afirmă, într-un text dedicat reputatului libertin:

« …Casanova era înainte de toate un sentimental. Sau aşa încearcă să pozeze. Ataca femeile în forţă, uneori, alteori curtându-le după toate regulile artei, dar fără a fi îndrăgostit. »

Aici mă înscriu în « Fals ! » 

Spre deosebire de Don Giovanni – un obsedat sexual!-, Casanova era întotdeauna îndrăgostit de femeile pe care le cucerea ! Şi păstra amintirea lor, chiar şi zeci de ani după ce lunga sau (foarte) scurta lor întâlnire se trecuse. 

Tot astfel, consider că n-am uitat nimic din ceeace am trăit alături de câteva membre ale « sexului frumos », care m-au fasonat şi au făcut să fiu, din punct de vedere sentimental, ceeace sunt astăzi !

Cum spune celebra melodie a lui Julio Iglesias (împreună cu Willie Nelson ) : 

« To all the girls I once caressed
And may I say, I’ve held the best
For helping me to grow, I owe a lot, I know
To all the girls I’ve loved before.. » 

Printre diferite amintiri, împrăştiate de-a lungul câtorva decenii, am ales numai trei… la fel ca în cartea lui Casanova de acum jumătate de secol ! 

Şi aşi adăuga exact ceeace mărturisea el : 

 „…amintirea (lor) este încă şi azi o alinare pentru sufletul meu.” 

                                          *   *   * 

 

Alice din Bucureşti

 

http://www.youtube.com/watch?v=gC_uObhPd-g

Viens je te raccompagne à travers les rues mortes 
Comme au temps des baisers qu’on volait sous ta porte
Non,  je n’ai rien oublié !

                                          Charles Aznavour

Când eram copil, în Bucureştiul anilor ’50, bunicii mei materni locuiau pe strada Alexandru Sahia, într-un bloc interbelic. Blocul, cu vreo zece etaje, forma cea mai mare parte din baza unui triunghi isoscel, o piaţetă minerală, înconjurată de edificii construite, în cea mai mare parte, în aceeaşi perioadă a anilor ’30.

Numai una din laturile triunghiului, cea dinspre sud, era formată de un imobil impunător, reprezentativ pentru arhitectura 1900 a oraşului. Edificiul purtase numele primului său proprietar : « Casa Vasiliu Bolnavu » !

Habar n’aveam, pe atunci, că acest Constantin N. Vasiliu Bolnavu (n. 1867 – d. 6 ianuarie 1944) fusese un filantrop, deputat liberal, creatorul unei 

«  instituții culturale de referință în România interbelică. Misiunea Fundației a fost ajutorarea studenților din provincie veniți pentru studiu în București după reîntregire ». 

Ceeace mă fascina, pe atunci, era, dincolo de arhitectura impresionantă a edificiului, numele straniu sub care el era cunoscut. Desigur că această denumire « burghezo-moşierească » nu mai apărea, în mod oficial, de mai bine de zece ani, însă ea era menţionată deseori în conversaţiile bunicilor mei. 

Asta mi se părea cu atât mai straniu cu cât, pe atunci, clădirea adăpostea o policlinică de cartier. Drept care, în mintea mea de copil, se crea o confuzie între numele locului şi funcţia sa : mi se părea normal ca un « bolnav » să locuiască… într-o « policlinică » ! Insă mă întrebam, deseori, ce boală avea ! 

Nici imobilul în care locuiau bunicii mei nu era unu’ oarecare.

Construit în perioada interbelică, el beneficia de ultimile descoperiri ale acelor vremi : un imens garaj, la subsol, ascensoare elegante decorate cu lemn preţios, balcoane de beton stil « art déco » pe faţada principală, scări de marmoră neagră, înconjurate de ferestre în arc de cerc cu geamuri cu sticle bizotate… 

In apartamentul bunicilor mei, un hall central cu un şemineu de marmoră, dădea în diferite camere, de care era despărţit prin « glasswand »-uri, care-i asigurau lumina, decorate cu vitralii reprezentând scene exotice.  Pe unul dintre aceste geamuri apărea un personaj fascinant : o tânără, probabil o alegorie a « Dianei vânătoarea » cu un arc în mână, îmbrăcată cu o fustiţă scurtă, plisată, şi purtând în picioare sandale romane, plimbându-se pe sub palmieri !

Insă în aceeaşi imagine, sculptată în relief cu acid pe sticla geamului, puteai vedea nişte lampioane agăţate în palmierii decorului. Straniu ! Lampioane în junglă ? 

Singurul loc, ce nu mi se părea la înălţimea imobilului, era intrarea. 

Cum suprafaţa terenului era destul de redusă şi intrarea în garaj ocupa o mare parte din ea, nu mai rămăsese loc decât pentru un gang, lung şi întunecos, însă « căptuşit » tot cu marmoră neagră, sprijinit pe coloane de beton, foarte elegant, care dădea într-o curte interioară ce, din cauza înălţimii blocului, nu vedea nicicând lumina soarelui.* 

Cum veneam la bunicii mei de câteva ori pe săptămână –locuiam la numai 10 minute de mers pe jos-, petreceam destul timp pe balconul lor, la etajul I. De aici, puteam admira forfota pieţii şi, mai ales, la vârful « triunghiului », « Şcoala Clemenţa », cu o curte unde, în timpul recreaţiilor, se zbenghiuiau copii de vârsta mea ! Nu-mi imaginam, pe atunci, că voi « profita » şi eu, câţiva ani mai târziu, de această curte, bine apărată de ziduri groase ! 

Insă, a sta singur pe balcon ore în şir, nu era foarte agreabil, la vârsta mea ! Mai ales că bunica mea mă supraveghea cu atenţie !

Cum balconul avea o mică treaptă, de vreo 10 cm., săpată în zidul exterior, eu doream să mă urc pe această treaptă, ca să pot vedea mai bine strada. Tocmai asta o enerva pe bunica mea ! Ii era, cu siguranţă, frică să nu cad peste parapet. Nu era niciun risc, însă ea mă « pisa » cu obstinaţie, ca să nu mă urc pe treaptă ! 

Atunci, ca să scap de această « pisălogeală » permanentă, ceream voie să cobor în curtea blocului.

A durat multă vreme până am obţinut această autorizaţie ! 

In cele din urmă, într-o zi foarte caldă de vară, am fost autorizat să cobor… SINGUR ! Probabil pentru că în curtea, mereu la umbră, era mai răcoare decât în apartamentul bunicilor mei. 

Am făcut, sfios, câţiva paşi în curtea imobilului.

Aici se jucau vreo 10 copii, cam de vârsta mea, fete şi băieţi. Nu mi-au dat nicio atenţie. In cele din urmă, când m-am apropiat mai mult, m-au înconjurat, destul de agresivi : « Cine eşti tu ? De unde vii ? Ce cauţi aici ? »

Le-am explicat că bunicii mei locuiesc în bloc, lăsându-le să înţeleagă că aşi dori să mă joc cu ei.

Explicaţia mea nu le-a părut suficientă, însă m-au lăsat de izbelişte. Aveam dreptul să privesc jocurile lor, ceeace era un mare progres ! 

Printre ei, am remarcat o fetiţă drăguţă, timidă, subţirică, micuţă, ca o statuie « Tanagra », ea însăşi puţin cam stingheră printre copiii din bloc. In tot cazul, departe de stilul « vedetei » locale, care avea vreo doi ani mai mult decât noi, şi care focaliza privirile tuturor celorlalţi copii, mai ales… băieţii ! Cred c-o chema Wanda ! 

Pe fetiţa timidă o chema Alice. 

Aşa am cunoscut-o pe Alice Croitoru ! 

Imi amintesc vag că am vorbit cu ea, de câteva ori, în anii următori, dar… nimic special. Deşi, printr-un « passe-passe » al mamei mele, am fost înscris, şi am frecventat timp de 4 ani, « Şcoala Clemenţa », sub pretext că locuiam la bunicii mei. Mama mea era « declarată oficial bolnavă » şi bunicii mei trebuiau să se ocupe de mine, … ca să mă pot muta de la « Vasile Alecsandri » la « Clemenţa » !

Veneam deci, aproape zilnic, pe strada Sahia. 

Mai târziu, am frecventat şcoala « Centrală » (Zoia Cosmodemianskaia !). 

Aşi fi putut s-o întâlnesc pe Alice pe culoarele şcolii, însă… n-am avut timpul necesar ! N-am petrecut în această şcoală decât două săptămâni !

M-am mutat repede-repede la Spiru Haret, fostă şcoală de băieţi, pe când Alice şi-a făcut tot parcursul şcolar, după cum urma să aflu zeci de ani mai târziu, la « Zoia », fostă şcoală de fete. 

Au trecut mulţi ani…

De fapt, numai vreo 8 sau 10 ! Insă « anii de ucenicie » sunt atât de « plini » încât ţi se par, cu trecerea timpului, …o sută ! 

In 1966 eram în anul II la Politehnică. 

Nu mai ştiu care prieten, m-a invitat la un « ceai », într-o sâmbătă seară.

Era vremea când erau la modă « Tintarela di luna », Connie Francis, Gianni Morandi…epoca de aur a muzicii italiene. 

Am fost dintotdeauna un bun dansator, însă asta urma s-o descopăr… după ce am ajuns în Franţa ! In România eram atât de timid încât nu îndrăzneam, decât cu mare greu, să mă lansez şi să invit o fată la dans. 

Intr-un colţ al salonului, am remarcat o fetiţă (tot drăguţă !) care, şi ea, părea cam timidă şi stingheră. Am început să vorbesc cu ea şi am descoperit că era… Alice !

Numai că, întretimp, coconul pe care-l descoperisem cu câţiva ani mai înainte, devenise… un fluture sclipitor ! Insă tot discret, cuminte, sfios…, dar cu un zâmbet cuceritor şi o sclipire maliţioasă a ochilor, rămaşi, oarecum, tot copilăroşi.

Mai mult ! Alice avea deseori câteva mici, aproape invizibile, coşuri pe bărbie, care-ţi dădeau impresia că, încă, n-a ieşit din pubertate. Deşi, afişa, fără ostentaţie, forme… foarte atrăgătoare ! 

Am început să vorbim. Am vorbit, vorbit, vorbit… în colţul nostru ! Nici nu ne mai păsa de « Connie Francis » sau de « Gianni Morandi » ! Nici de « Tintarela în patru timpi », pe care încercam cu toţii s-o dansăm… fără prea mult succes ! 

Au trecut vreo 3 sau 4 ore. A sosit « spartu’ târgului ». 

I-am propus lui Alice s-o conduc până acasă. Spre marea mea surpriză, a acceptat ! Nu era departe. Cam de pe Calea Victoriei până pe C. A. Rosetti, la întretăierea cu Sahia (azi J.-L. Calderon). Aş fi preferat să fie… 100 km ! Nu se putea !

Am avut din totdeauna o slăbiciune pentru plimbările nocturne, vara, când e cald şi nimeni pe străzi. De această dată, era chiar aşa ! O noapte de vis… şi de îndoieli : Oare cât va dura ? Oare cum se va termina ? 

Când am ajuns la casa lui Alice, am binecuvântat arhitectul blocului ei.

Gangul întunecos, care în trecut nu-mi plăcea, era acum o fantastică oportunitate !

Ajuns aici, mi-am luat inima-n dinţi si am sărutat-o. Nu pe obraz, ci pe buze ! Mă aşteptam să-mi dea o palmă. Din contra ! Alice a răspuns cu mult foc. Uneori, cenuşa tihnită ascunde o vâlvătaie nebănuită ! 

In momentele care au urmat după despărţirea noastră, care a durat câteva luuuungi minute, eram pe un norişor !

Mergeam pe stradă, sărind în aer şi cântând, mai întâi « in petto », pe urmă din ce în ce mai tare şi, la urmă, ţipând :

                              « Mie, mie, mie nici că-mi pasă,
                               C-a mea-i mai frumoasă
                               Şi mai drăgăstoasă,
                               Măi, măi… »

http://www.youtube.com/watch?v=fPKm5BucC4Y

Probabil că m-aş fi trezit cu o găleată de apă rece sau cu un ţucal plin în cap, după atâta zarvă, dacă nu alergam şi săream în aer… ca un ied ! Fapt cert este că drumul, până acasă, l-am făcut în 5 minute, când în mod normal îmi lua 10 ! 

Desigur că m-am revăzut cu Alice, în continuare, de nenumărate ori.

Am aflat astfel că era studentă în anul I la fizică şi că-l avea coleg pe Valentin Ceauşescu, în an. 

Profitam de sezonul de vară ca să colindăm parcurile Capitalei.

Iar vorbeam, vorbeam, vorbeam… ore în şir ! 

Când acum vreo patru ani spuneam într-un text de amintiri « ale unui adolescent atipic » :

« Mai târziu, când am ajuns la vârsta când, după cum spune Brassens, « s’amuser tout seul ne suffit plus », am căutat în parc băncile ascunse în spatele unor boschete ferite de privirile trecătorilor, unde le atrăgeam pe prietenele mele ca să le povestesc ultimul capitol citit din « Forsyth Saga ». Și nu numai !

Noroc cu romanul-fluviu a lui John Galsworthy  care avea nenumărate capitole ! »

 …mă gândeam la Alice! 

Desigur că, în lunile care au urmat, s-au petrecut multe « aventuri » cu Alice, care nu-şi au locul de a fi povestite aici.

Dar una dintre ele m-a marcat pe viaţă ! 

Intr-o zi, în plină vară, am invitat-o pe Alice să facem o plimbare cu barca, în Cişmigiu.

Am fost, încă din copilărie, un mare amator de canotaj. Mergea atât de departe încât, atunci când a trebuit să aleg o specialitate sportivă în şcoală, am ales să fac « ca Noe ! » Pardon… canoe !

Cum spuneam, pe atunci : « Făceam caiac… ca Noe ! » 

Mi-a trecut repede ! A ajuns să fiu convocat de două ori la lacul Floreasca, într-o dimineaţă brumăroasă şi friguroasă de iarnă, ca să-mi găsesc o scuză inventată şi să numai pun piciorul la antrenamentele profesorului Puşpurică (chiar aşa-l chema ! N-am inventat nimic !). 

Tot ce mi-a rămas din această experienţă « cu Noe », este obiceiul de a « mă trage în poză » cu statuia lui Noe, de fiecare dată când trec pe lângă « Palatul dogilor » din Veneţia ! Noe, căruia îi sunt recunoscător… pentru că a inventat vinul ! 

La Cişmigiu, pe lac, în barcă cu Alice, am luat iniţiativa şi vâslele.

Era foarte cald, şi mi-am scos chiar cămaşa, deşi eram complexat, fiind cam sfrijit. Am operat timp de vreo oră, făcând toate figurile de vâslit pe care le cunoşteam. Voiam s-o epatez pe Alice ! 

Ea nu spunea nimic şi mă privea cam fix.

Când am coborât din barcă, mi-a şoptit la ureche : « Ce frumos eşti ! »

Era să cad în lac ! Le roi n’était pas mon cousin ! 

A fost prima şi ultima dată în viaţă când mi s-a spus aşa ceva !

                                           *   *   *

In 1967, am părăsit România.

S-au petrecut multe, multe lucruri, am fost prin multe locuri… 

« Mais d’aventures en aventures,
De trains en trains, de ports en ports
Jamais encore, je te le jure
Je n’ai pu oublier ton corps… »

Timp de zeci de ani, n-am mai auzit nimic despre Alice.       

Doar că a emigrat în Germania şi că s-ar fi căsătorit cu un coleg de-al nostru, pe care-l întâlneam deseori la concertele de la Ateneu. 

In 2007, când am ieşit la pensie, convins fiind că voi avea mult timp liber, am decis că am nevoie de un « pied-à-terre » la Bucureşti. Am găsit, din întâmplare, o ofertă pentru un mic apartament, într-un bloc din anii ’30, pe strada Mântuleasa. Până la urmă, afacerea nu s-a făcut. Dar, asta e o altă poveste, care merită să fie povestită cândva. 

Insă, această aventură mi-a dat ocazia să fac cunoştinţă cu administratorul blocului.

Din aproape în aproape, am descoperit, după ore de discuţii, că şi el face parte din generaţia noastră şi că a fost elev la şcoala « Centrală ».

Mai mult ! Coleg de clasă cu Alice Croitoru ! 

El mi-a găsit atunci, prin vechi albume, o fotografie de sfârşit de an unde apare Alice, pe când fluturele nu ieşise încă din cocon !

Insă cu acelaşi zâmbet şugubăţ de care-mi aminteam. 

A fost prima imagine a fetei pe care am cunoscut-o cândva, pe care am reuşit s-o obţin ! 

Acum câteva zile, am primit un mail cu o lungă poveste despre Valentin Ceauşescu.

Nu am obiceiul de a răspunde sau posta comentarii la astfel de mesaje. 

Am scris totuşi:

Valentin Ceauşescu

Nu l-am văzut decât o dată: prietena mea din 1966, Alice Croitoru, era colegă de an la fizică nucleară (?) cu Valentin Ceausescu. Era un student decent si foarte popular în grupa sa, pentru că oferea tuturor colegilor…ţigări străine! 

In ce priveşte textul meu, el avea şi o funcţie ascunsă: văzând numărul mare de destinatari din generaţia noastră, speram că cineva va reacţiona la numele menţionate şi îmi va scrie… ce a devenit Alice Croitoru, de care încercam să dau de ani de zile. 

Une bouteille à la mer ! 

Miracol!

După numai 12 ore, primeam mesajul următor : 

Draga Adrian,

Am o amintire de nesters despre Alice Croitoru, fosta colega de liceu si de facultate. În 2010 colegii de promotie de la Fizica au organizat revederea de 40 de ani (ultima fusese la 10 ani, în 1980). Multe s-au petrecut între timp, si – din pacate – multi au trecut la cele vesnice… Am aflat de la alti colegi ca Alice era printre ei… Nu stiu deloc ce a facut dupa terminarea studiilor.

Vezi mai jos ce am scris despre ea în cartea Promotiei (vol I / 2010). Urmeaza o poza de la mare, pe plaja de la Mamaia în 1963, cu Dana Blidaru (si ea colega de la Scoala Centrala si apoi de facultate) si – la mijloc – marele meu amor de atunci, frumoasa (si isteata) Roxana Găbunea. Am facut un zoom cu Alice si am “lucrat” poza ca s-o primenesc, cât s-a putut…

Alice (stânga) cu prietenele ei, la Mamaia în 1963

Alice, ca si Dana, au facut biofizica, aparuta în 1965 (anul intrarii noastre la facultate) – un hibrid între Fizica si de Medicina ; aveau un program special si le vedeam rar.

Nu mai târziu decât ieri la prânz eram cu Ileana Kivu si Stefana Casassovici, foste colege si ele la Scoala Centrală în cursul mediu, dar pentru liceu au plecat la Spiru Haret, poate le-ai cunoscut. Cum vroiam sa le arat poze de demult, am cazut si peste cea cu Alice. Mailul tau este o adevarata surpriza, dar cred ca nimic nu e întâmplator !

Alice Croitoru: colegă de liceu, la Scoala Centrală, în clasă paralelă. Speram s-o revăd la întâlnirea din iunie (2010), dar nu era. Am aflat mai târziu că a plecat dintre noi… Păstrez vii amintirile de pe vremea când eram colegi de liceu şi văd şi acum – pe fotografiile de demult şi cu ochii minţii – o fată fină, cultivată, discretă, cu un surâs ştrengar în colţul buzelor. O întâlneam nu numai pe culoarele şcolii (clasele noastre erau alături), ci şi la muzee, expozitii, piese de teatru şi concerte. Ne împrumutam reciproc între colegi albume cu reproduceri de artă şi Alice era în circuit. Am avut ocazia să discutăm despre centrele noastre de interes de atunci, legate în general de lecturi. Orientarea ei în fenomenul cultural era pertinentă şi avea la bază o mare sensibilitate. Alice ştia să meargă la esenţial cu naturaleţe şi bun simţ. Cred că era copil unic şi părinţii o iubeau ca pe lumina ochilor. Alice va rămâne mereu o raza de lumină pentru cei care au cunoscut-o.

Te îmbratisez nostalgic,

Lulu

 

Ce şoc !

Insă, cel puţin, îmi spun că :

« Cineva, acolo sus, mă iubeşte! »** 

_____

*Blocul cu pricina s-a făcut praf la cutremurul din ’77. 

Se pare că un client al parkingului, care avea o maşină enormă, a obţinut autorizaţia să… suprime o coloană, ca să poată intra mai uşor în boxa lui. Această intervenţie nenorocită i-a fost fatală blocului şi nu ştiu câtor locuitori din el.

Aşa au dispărut « Diana » bunicilor mei, uşile din lemn scump, marmora şemineului…

E drept că apartamentul bunicilor mei părea mult mai frumos amenajat decât alte locuinţe din bloc. De altfel, mulţumită acestei decoraţii excepţionale, remarcată de un « tovarăş colonel de la Securitate », bunicii mei au primit foarte rapid plecarea din ţară ! 

**  « Somebody Up There Likes Me » cu Louis Armstrong şi Paul Newman, film cult din anul 1956 

Va urma…