Necunoscutele din Haiti
In 1976, am decis că vreau să asist la carnavalul din Haiti.
Pe atunci, « Baby Doc » luase puterea în această ţară de 5 ani şi o uşoară briză de liberalizare politică îşi făcuse apariţia.
Mi-am cumpărat biletul de avion şi am rezervat trei nopţi într-un hotel din Port-au-Prince, chiar în perioada carnavalului.
In avion, am remarcat, lângă mine, o tânără cu un comportament cam straniu.
Puţin timp după decolarea avionului, ea a declarat că e foarte obosită, a scos un « sac de couchage », pe care l-a desfăşurat în culoar, s-a întins pe el… şi a adormit ! După câtăva vreme, stewardesele, care nu-şi puteau face serviciul, au trezit-o şi au rugat-o să-şi reia locul rezervat în cabină.
Astfel, am început să vorbesc cu ea. Povestea tot felul de lucruri interesante, chiar dacă într-un mod cam dezlânat. Venea de undeva, pe la Tours sau Orléans, nu-mi mai amintesc bine, după cum nu regăsesc în memorie nici numele ei !
La escala din San Juan, în Porto Rico, aveam câteva ore de aşteptare până la corespondenţa cu avionul pentru Port-au-Prince.
I-am propus să mergem să vizităm celebrul Fort San Felipe del Morro, numit şi Castillo San Felipe del Morro, principala atracţie turistică din zonă.
Acest fort, construit în secolul XVII, a fost clasat, în 1983, în « Patrimoniul mondial UNESCO » şi este astăzi vizitat de mai bine de 2 milioane de turişti, în fiecare an. Insă, acum 45 ani, drumurile de acces nu erau tot atât de moderne cum sunt azi.
Fapt cert este că, atunci când ne-am întors la aeroport, am descoperit că avionul nostru… rula încetişor pe tarmac, cu bagajele noastre în cală !
Am început să urlu, să zbier, să ţip… până când un « şef » a pus mâna pe un telefon, a vorbit câteva minute… şi avionul s-a oprit !
A apărut o camionetă, cu o scară de fier, care ne-a transportat până la portiera avionului, care s-a deschis, scara a fost agăţată, şi noi am urcat în avion, primind cu modestie uralele spectatorilor, care urmăriseră prin hublouri întreaga aventură !
Acum aveam « o istorie » comună !
După sosirea la Port-au-Prince, ne-am dirijat fiecare spre hotelul rezervat, dându-ne întâlnire peste vreo două ore.
A apărut furioasă ! Hotelul ei, pentru care plătise doi bani jum’ate, era un fel de YMCA, în care avea un pat într-un dormitor cu vreo zece paturi !
I-am propus să vină în hotelul meu, în care aveam o cameră cu două paturi.
La început a refuzat, pe urmă a acceptat… A sosit o noapte sau două.
O lăsam să-şi facă programul ei, în timpul zilei, iar eu îl făceam pe al meu.
Insă, după-amiază, la ora când începea Carnavalul, ne regăseam şi mergeam acolo împreună.
Carnavalul din Port-au-Prince are o lungă istorie !
Numit în Haiti « Mardi gras » sau « Kanaval » în « Créole », el se desfăşoară în piaţa principală din oraş, « Champs de Mars », chiar lângă Palatul prezidenţial. Pe atunci, toate nenorocirile care se abat în mod periodic peste această ţară, uitată de Dumnezeu, -inundaţii, cutremure, cicloane, lovituri de stat, invazii străine…- nu se abătuseră încă în totalitate, ca azi. Mai erau chiar şi destule edificii în picioare, iar o anumită undă de speranţă se resimţea, la toate nivelele.
Principiul de bază al Carnavalului este acelaşi, an de an : se alege o temă, asociaţiile, grupurile, orchestrele… pregătesc deghizările, dansurile, costumele, muzica… necesare pentru defilare şi toată această mulţime parcurge traseul desemnat, timp de câteva ore, cântând şi dansând.
Desigur că, acum 45 ani, această activitate îmbrăca un caracter mult mai improvizat şi mai puţin balizat decât azi. Exact ca la Rio de Janeiro !
Am decis să asistăm, în prima zi, la tribuna oficială unde am intrat fără nicio invitaţie, – pur şi simpu pentru că eram… europeni !- la întrega defilare.
Am remarcat grupul folcloric cel mai animat.
A doua zi, amica mea a insistat să « coborâm în arenă » şi să facem parcursul, alături de ei.
La început, am cam ezitat, mai ales că mă căram cu un aparat de fotografiat de vreun kilogram, foarte vizibil. Insă ea a insistat şi insistat atât… încât am acceptat !
Ce que femme veut… !
Foarte repede, am înţeles că nu era niciun pericol ! Toţi membrii grupului ne-au înconjurat, ne-au vorbit, ne-au felicitat… Nu mai văzuseră vreodată doi albi, în mijlocul unui grup de haitieni, decişi să facă tot parcursul alături de ei !
Imediat m-am relaxat, am început să dansez, să cânt… fără niciun complex, deşi, din punct de vedere « tehnic », noi eram mici copii faţă de ei !
Am petrecut câteva ore de neuitat ! Miracolul carnavalului !
După aceste două zile de folie, amica mea a dispărut !
Când am regăsit-o cu greu, mi-a spus că nu mai vrea să mă vadă !
« Au revoir et merci » !
Am rămas cu gura căscată ! Ce-a apucat-o aşa, din senin ?
Am înţeles, ceeace remarcasem de la bun început, însă nu voiam să accept, că ea… nu era foarte echilibrată !
Totuşi, am avut un şoc ! Şi am rămas cu o oarecare nostalgie… şi căzut într-un lighean de melancolie.
Vederi din Port-au-Prince în 1976…
* * *
Ca să întorc foaia, am plecat la Cap Haïtien.
Cap-Haïtien (Okap sau Kap Ayisyen în « créole haïtien »), numit pe vremuri Cap-Français sau Cap-Henri, este cel de-al doilea oraş, ca importanţă economică şi populaţie, din această ţară.
El se găseşte la numai 15 Km de faimoasa « Citadelle La Ferrière », un fort impresionant, construit în secolul XIX. Opera « regelui Cristophe I », alături de palatele « Sans Souci » şi « Ramiers », face parte dintr-un Parc naţional, clasat « Patrimoine mondial UNESCO » încă din 1982.
“…şi la Cap Haïtien (“Citadela La Ferrière” şi ruinele palatului “Sans souci”)
Acest loc mi-a lăsat, pe atunci, o amintire atât de puternică încât am visat multă vreme să-l revăd.
Astfel, în 2016, am ales o croazieră în Caraibe în mare parte pentru a reveni acolo. Croaziera făcea o escală de o zi la Labadee, un port recent amenajat pe coasta de nord a Haitiului, la numai câţiva Km de Cap-Haïtien.
Mi-am spus că, chiar dacă această excursie nu este în program, voi găsi un mijloc de a mă duce la « Citadelle La Ferrière ».
Când am debarcat la Labadee, am constatat…că nu eram deloc în Haïti !
Locul este un ţarc, de câteva sute de hectare, cumpărat (sau închiriat !) de companiile de navigaţie americane, pentru a putea face o escală… fără niciun risc pentru pasageri.
Ca să poţi intra în Haiti, trebuie să ai o viză…obţinută în străinătate.
Ţarcul este înconjurat cu două garduri cu sârmă ghimpată, între care patrulează jeep-uri cu soldaţi înarmaţi până-n dinţi. Pe gardul exterior, se agaţă haitieni flămânzi, cerându-ţi să le arunci de mâncare şi uitându-se cu ochii cât cepele la tăvile cu pui fripţi, salăţi, deserturi… din care jumătate pleacă la gunoi !
Intr-un cuvânt : un lagăr de concentrare… inversat ! O ruşine !
Labadee, un ţarc pentru turişti!
Insă, acum 4 decenii, când am sosit la Cap Haïtien, era seara. Noaptea începe, la aceste latitudini, pe la ora 18h.
Aveam tot timpul să-mi găsesc un restaurant.
Tot la Cap Haïtien, în 1976
După ce m-am plimbat o bună bucată de vreme prin oraş, am remarcat o terasă cu palmieri, lampioane colorate, chiar şi o muzică « tropicală ».
Pe când mă îndreptam spre acest restaurant de lux, o « voce blondă » mi s-a adresat cu un « Bonsoir ! » cam mieros.
Când a ieşit din penumbră, am constatat că proprietara vocii era de culoare…ciocolată neagră cu un pic de lapte ! Era o tânără frumoasă, cu un profil… aş zice, etiopian, nu african. Mică, bine făcută, îmbrăcată cu mult gust într-o rochie croită într-o cotonadă multicoloră şi cu o floare de ibiscus la ureche. Nu avea, deloc, stilul « profesionistelor » locale. Aş spune, chiar, că avea o oarecare clasă.
Şi totuşi… era o « profesionistă » !
Mi-a propus imediat să petrecem seara împreună !
I-am răspuns că nu sunt un « client potenţial » pentru astfel de plăceri. A insistat cu tot felul de argumente.
A mers până acolo încât a scos din sutien o hârte : o declaraţie semnată de doctorul ginecolog din oraş, datând de 24 ore, certificând că este perfect sănătoasă !
Am refuzat politicos, însă i-am făcut o propunere… cinstită : « Vrei să luăm masa împreună ? »
După un scurt moment de ezitare, a acceptat.
Am intrat în restaurantul pe care tocmai îl reperasem.
Era cel mai luxos restaurant din oraş !
Ni s-a atribuit o masă mai retrasă, într-un colţ al terasei, unde puteam vorbi liniştiţi.
Invitata mea a povestit istoria vieţii ei. Foarte banală !
O familie cu mulţi copiii, un tată plecat… nu se ştie unde, singura soluţie… « trotuarul » ! Cu speranţa că va găsi un străin, care s-o scoată din mocirlă !
Mă uitam la oaspetele meu… ca de pe Sirius !
Fetiţa asta avea o eleganţă naturală, era frumoasă, vorbea bine… cu un pic de educaţie ar fi dat cu siguranţă ceva interesant ! Insă mărturisesc că nu-mi simţeam o vocaţie de… Pygmalion!
Insă, momentul cel mai amuzant a urmat mai apoi.
De câte ori apărea un nou personaj pe terasă, noua mea amică îmi făcea câte un comentariu, de genul : « Asta-i Primaru’ ! », « Asta-i Şeful poliţiei ! », «Asta-i directorul X… ! ».
Inţelegeam din comentarii că diferitele personaje… reprezentau « son fond de commerce » !
Totul povestit cu o detaşare… ca la cinema !
O singură dată am văzut-o enervată.
« Il vezi pe tânărul de la masa aia ? »
Era o masă lungă, cu vreo zece persoane, bărbaţi şi femei, toţi tineri, toţi francezi, după accent.
« E directorul delegat al unei societăţi din Franţa. E însurat de un an.
Acum se face că nu mă vede ! Dar, cum pleacă soţia lui în Metropolă, a doua zi mă convoacă ! Şi mă instalează, timp de o săptămână, în casa grădinarului ! »
Nu ştiam cum să mă mai ţin de burtă de râs !
Şi melancolia mea… dispăruse ca prin farmec !
La sfârşitul serii, când era să ne despărţim, i-am spus :
« Ţi-ai pierdut toată seara cu mine. Iată o mică compensaţie ! »
Şi i-am pus în mână câteva bancnote.
M-a privit cu mirare, s-a gândit un moment şi mi-a spus :
« Tu es un vrai gentleman ! ». Şi m-a sărutat pe cei doi obraji.
După care, am văzut-o, în noaptea tropicală, « partir gaiement vers mon oubli ! »***
Va urma…
*** « … Il a fallu qu’elle me quitte
Après m’avoir dit grand merci
Et je l’ai vue toute petite
Partir gaiement vers mon oubli… »
Adicà :
« Trebuia să mă părăsească
După ce mi-a adresat un « mulţumesc mult »
Şi am văzut-o, micuţă,
Plecând veselă spre uitarea mea… »
Le Parapluie – Georges Brassens