File de jurnal (post-italiene)

“Viaggiare ti lascia prima senza parole, poi ti transforma in un narratore di storie”*
(Ibn Battuta)

Din primul moment, când a analizat lucrările pe care i le cerusem să le facă în casa noastră din sudul Franței, antrepenorul ne-a avertizat că, datorită noului sistem de protecție al pereților din foi de polistiren aglomerat pe care le va utiliza, greaua oglindă din salon nu va putea fi instalată în locul unde se găsea de vreo 5 ani.

Nu ne-a deranjat prea mult, pentru că această oglindă din secolul XIX, moștenită de soția mea dela o mătușe, nu ne-a plăcut niciodată prea mult. Insă cum peretele nu putea rămâne gol, soția mea a propus să găsim un tablou, de preferință o „marină”, care să fie instalată acolo.

Ușor de spus, dar mai greu de făcut! Nu pentru că astfel de tablouri sunt greu de găsit: e plin de « marine » prin magazinele de antichități ! Dar dacă vrei, de exemplu, o « marină » olandeză din secolul XVIII, de dimensiuni importante, trebuie sa prevezi un budget care ți-ar permite să cumperi un mic apartament!

Dacă însă te mulțumești cu o pictură contemporană, poți găsi ceva abordabil, dar care nu s-ar potrivi cu atmosfera salonului nostru. Și în plus, ai toate șansele să dai peste un tablou care, după numai câțiva ani, când moda respectivă va trece, să valoreze nici o zecime din cât l-ai plătit !

Ideal, în cazul nostru, ar fi să găsim un tablou din prima jumătate a secolului XX, pentru că atunci s-au făcut multe opere agreabile la vedere, dar care nu ating prețurile nebune ale unor impresioniști, cotați și supracotați pe piața internațională.

Mai mult, mulțumită snobismului noilor îmbogățiți, care încredințează decorarea caselor lor « specialiștilor » autoproclamați, tot ce nu are un nume « care sună » nu mai valorează nimic. Deci poate fi găsit la prețuri foarte abordabile.

Desigur că m-am uitat prin magazinele de antichități din Paris. Dar nici aici n-am dat decât peste piese scumpe, care depășeau, de departe, mijloacele mele. Insă nu eram grăbit ; eram sigur că, la un moment dat, ceea ce caut va apare…dela sine !

Așa se face că, plecând pentru o săptămână în vacanță în Italia, nici nu m-am gândit la posibilitatea cumpărării unui tablou, acolo. E drept că, de mulți ani, am descoperit o « specialitate » italiană : așa zișii « macchiaioli », de fapt echivalentul impresioniștilor francezi (aceeași epocă, aceleași tablouri pictate în aer liber, aceleași culori clare…), dar care nu au renumele contemporanilor lor din Franța și, desigur, nu ating aceleași prețuri explozive. Insă de aici până a găsi exact ce-mi doream …era cale lungă !

Spre sfârșitul sejurului la Roma, atunci când mai tot programul prevăzut era realizat, am decis să hoinăresc prin oraș, fără un țel precis, mai degrabă ca să mă împregnez de atmosfera generală. Cu atât mai mult cu cât, fiind deja sfârșitul săptămânii, multe magazine erau închise, iar proprietarii lor plecați în week-end.

Aproape imediat cum am ieșit din hotel, chiar în colțul străzii unde locuiam, alături de Pantheon, am remarcat prăvălia unui anticar, pe lângă căre trecusem de nenumărate ori în zilele precedente, fără să-i dau cea mai mică atenție. Mai mult în glumă, am intrat în magazin. Și ce să vezi ? Un tablou, o « marină », o vedere la apusul soarelui, cu vapoare cu pânze, cu pescari, ai zice că-i pictat în golful Napoli, exact cu dimensiunile căutate de mine, mi-a sărit imediat în ochi!

Am început, cu un aer detașat, să pun întrebările de rigoare:preț, transport, pictor, epocă… Anticarul mi-a spus, dela bun început, că tabloul este semnat “Rossi”, dar că el n-a gasit nicio informație despre acest pictor. Insă după natura suportului, “legno compensato”, corespunde modei anilor ’20. Iar prețul era…mai mult decât rezonabil, înainte de a începe orice negociere!

Totuși, par-că mă feresc de prima impresie, de o decizie pripită… deși seamănă foarte tare cu “macchiaioli” la care visez de atâția ani. Tot făcând ca și cum nu-s decât pe jum’ate interesat, continui negocierile. Din fericire…am tot timpul! Și vorbesc cu anticarul despre experiențele lui, despre cum merg vânzările, despre viitorul afacerii lui (omul meu, care a deschis această prăvălie in 1967, are 74 ani și vrea să se retragă din afaceri, încet-încet). Prezintă însă o garanție de seriozitate, fiind trezorierul asociației comercianților din Centrul istoric al capitalei italiene. In tot cazul, cum sâmbătă societatea cu care lucrează în vederea transportării tabloului în Languedoc este închisă, după încă o lungă negociere, ne punem de acord asupra prețului, care cuprinde transportul, și ne dăm întălnire în vederea finalizării tranzacției peste patru zile, la întoarcerea mea dela Napoli, avionul spre Paris plecând din Roma.

Imediat ce ies din magazin, dau peste un alt anticar și mă uit la tot felul de tablouri, cam în stilul și cu dimensiunile celui pe care l-am ales. De data asta, prețurile sunt de 3 până la 5 ori mai mari ! Insă e vorba de semnături cunoscute, cel puțin în Italia, tot din perioada 1900-1930. Iar anticarul, ca să mă convingă, îmi arată în dicționarul pictorilor italieni care e cota lor.

Profitând de sosirea unui alt client, caut în mod discret “Rossi”, în dicționar. Și ce gasesc ?

“ Luigi Rossi

Castagnola (Lugano), 10 martie 1853 –Sala Capriasca, 6 august 1923”

iar după o scurtă descriere a vieții și activității artistului, două mostre de semnătură. Care seamănă ca două picaturi de apă cu cele de pe tabloul “meu”. Pe care desigur că l-am fotografiat sub toate unghiurile, și mai ales semnătura, înainte de a ieși din magazinul anticarului !

Acum începe dilema: “A fi sau a nu fi?” Am însă patru zile să mă tot gândesc!

* * *

După cele patru zile de reflectare mi-am spus: în fond, e exact ce-am căutat, prețul este mai mult decât rezonabil, omul meu se ocupă de transport și nu trebuie să-mi complic existența cărându-l în spate… Ce risc am ? Insă totuși mă intrigă lipsa lui de competență!

Revin deci la Roma, finalizez tranzacția și plec la aeroport. Dar nu înainte de a-l întreba dacă știe ceva despre acest “Luigi Rossi”. Se uită pe Google.it, vede diferite articole despre pictorul cu pricina și spune: “Dacă e chiar acesta, ai făcut o afacere bună!” In tot cazul, acum tranzacția e finalizată și totul e organizat pentru livrare!

In aeroport, unde avionul are două ore de întârziere, am tot timpul să studiez textul din dicționarul pictorilor italieni din secolul XIX-XX, și acesta fotografiat în magazinul celui de-al doilea anticar. Astfel descopăr, nu numai că acest pictor a realizat tablouri cu subiectele cele mai variate (portrete, peisaje urbane și dela țară, cu influențe boeme și simboliste), ba chiar că a lucrat câțiva ani la Paris, unde a realizat ilustrații de carte, printre care și pentru Pierre Loti. Scriitorul care a fost bun prieten cu regina Carmen Sylva, ba chiar a și vizitat-o în exil la Veneția, scriind mai apoi romanul “L’Exilée”.

Descopăr astfel că tablourile lui Rossi, multă vreme puțin apreciate în afara zonei ticineze, unde a trăit la sfârșitul vieții, au fost revelate de două licitații la Christie’s Londra în 1987 și 1988, urmate de o vânzare la Milano, care au pulverizat rând pe rând prețurile înregistrate mai înainte. Vârful fiind atins în cea din urmă cu un preț, pentru o lucrare considerată de înalt nivel, în valoare de 266 milioane lire, adica aproximativ 133 000 Euro de azi! Poate să te amețească!

Ajuns acasă, am reluat liniștit (?) cercetarea, pe Google.it, singurul site unde apar nenumărate articole despre acest pictor. Am petrecut câteva ore cercetând subiectul acesta, studiind viața artistului, mostre de semnătură, diferite tablouri etc., etc.

Astfel am descoperit că Luigi Rossi a murit la Sala Capriasca (astăzi devenit Capriasca), unde se afla chiar și un muzeu în amintirea lui.

Această mică localitate se găseste nu departe de Lugano, în Elveția italiană, și este locul de naștere al…Alfonsinei Storni! Nume care nu spune probabil mare lucru milioanelor de oameni de prin lume…cu excepția argentinienilor!

Pentru că, Alfonsina Storni, născută în Elveția în 1892, a emigrat cu familia ei la vârsta de patru ani în Argentina, unde a devenit jurnalistă și scriitoare. Ea este considerată ca simbolul poeziei postmoderne argentiniene, fiind și un personaj romanesc inegalabil. Urmărită de o permanentă depresiune, Alfonsina Storni, care suferea de un cancer, se sinucide la vârsta de numai 46 ani, în celebra stațiune balneară argentiniană Mar del Plata. Nu înainte de a descrie și repeta în nenumărate poeme obsesiile ei: marea și moartea.

Probabil că nici eu n-aș fi auzit de Alfonsina Storni, dacă în nenumăratele mele voiaje la Buenos Aires, n-aș fi asistat la concerte și seri de tango în sala care-i poartă numele din celebrul “Café Tortoni”, unul din locurile de memorie ale capitalei argentiniene.

Acolo am ascultat o melodie care a făcut înconjurul lumii, intitulată “Alfonsina y el mar”, compusă de tot atât de celebrul muzician Ariel Ramirez, împreună cu Felix Luna. Ariel Ramirez, pe care l-am întâlnit în 1981, când venea să dea un concert în Țara de Foc, este celebrul autor al “Misei Criolla” și unul dintre principalii reprezentanți ai curentului “nativist” argentinian. “Alfonsina y el mar” a fost interpretată de cântăreți tot atât de celebri precum Mercedes Sosa, Nana Mouskouri, Miguel Bosé, Maurane, Nicole Rieu și a fost reluată într-un album din 2010 de către Bernard Lavilliers, cu titlul “Possession”. Diferiți alți muzicieni faimoși din toată lumea au interpretat această melodie, devenită un simbol al melancoliei.

* * *

Iată cum, fară să vreau, din aproape în aproape, am făcut înconjurul lumii, dela Capestang la Roma, trecând prin golful Napoli, prin Paris, Lugano și Buenos Aires. Pentru a reveni la Capestang…când tabloul va ajunge acolo!

Numai că, întretimp, o mulțime de alte cercetări se impun: la Paris, dar mai ales la… Capriasca! Cu o probabilă deplasare acolo. Insă am tot timpul; ăsta-i avantajul pensionarului!

Adrian Irvin ROZEI, Boulogne, 27 octombrie 2014

P.S. Am uitat să menționez un « detaliu » : prețul de cumpărare, livrat acasă, este de 1100 Euro. De abea aștept să văd tabloul pe perete !

* “Calatoriile te lasa mai întâi fără cuvinte, pe urmă te transforma într-un povestitor de istorii.” Ibn Battuta: celebru explorator și călător din secolul XIV, care a parcurs aproape de 120 000 Km în Africa, Orientul Mijlociu și Extremul Orient