File de jurnal (sorrentine)

« Qui dove il mare luccica
E tira forte il vento
Sulla vecchia terazza
Davanti al golfo di Surriento… »**

In 1987, când ginecologul ne-a spus că Sabine așteaptă “un heureux événement”, am fost amândoi nespus de fericiți! Numai că Michel, cel mai bun prieten al meu, mi-a spus: “T’en as pris pour 40 ans!” Știa el despre ce vorbea: avea deja trei copiii!

Atunci, am decis că acest eveniment trebuie sărbătorit…cum se cuvine. Au urmat, în lunile următoare, un week-end la Deauville la « Normandy » (excusez-moi du peu !), un altul la Bagnoles-de-l’Orne, o săptămână la Marbella… Dar vacanța cea mai de neuitat a fost cea de pe coasta amalfitană, lânga Napoli, în luna noiembrie.

De fapt, o ofertă excepțional de atractivă ne-a permis să petrecem o săptamână într-un hotel de lux la Sorrento, pe faleza ce domina Golful Napoli. Nu era chiar la « Excelsior Vittoria », clasat 5*Lux, dar hotelul « Bristol » are o vedere tot atât de magnifică și, în plus, de pe balconul camerei vedeam… hotelul « Excelsior »!

Desigur că, în afara excursiilor clasice (Pompei, Herculanum, Positano, Amalfi etc.), am petrecut cam o jumatate de zi și la hotelul « Excelsior ».

Acolo ai ce vedea și ce să faci ! Nu numai că vizita diferitelor edificii, cu decorația lor istorică din secolul XIX, îți ia multă vreme, dar simpla privire a Golfului de pe terasă te poate ocupa … câteva ore, admirând jocurile și evoluția luminii, strălucirea mării, orașul Napoli la orizont, ce apare sau dispare în funcție de modul în care defilează norii de pe cer, vapoarele care trec, mai repede (Aliscafi) sau mai încet (vapoarele cu pânze), insula Ischia sau vulcanul Vesuviu, desenate pe cer ca un decor de teatru…

Și ajunge să comanzi un ceai, în cazul meu un « capuccino », ca să poți lenevi acolo…cât ai poftă !

Bine înțeles că în 1987 nu știam nimic despre sejurul lui Caruso în acest hotel și cu atât mai puțin despre Lucio Dalla. Iar celebra melodie « Caruso » tocmai fusese scrisă ! De atunci, însă, acest refren a făcut înconjurul lumii fiind interpretat de cei mai celebri cântăreți pop sau de muzică clasică precum Luciano Pavarotti, Maria Farantouri, Mina, Andrea Bocelli, Ana Belén, Julio Iglesias, Lara Fabian, Céline Dion, Florent Pagny, Laura Pausini…precum și mulți alții.

Se pare că Lucio Dalla a povestit într-un interviu istoria acestui cântec. Lucio, obligat de o furtună să se adăpostească în portul din Sorrento, și-a luat o cameră la “Excelsior Vittoria”. Intâmplarea a facut să i se atribuie tocmai camera în care a locuit Enrico Caruso, chiar înainte de a muri. Camera aceasta a rămas neschimbată din anii ’20 până azi, cu mobilele, decorația interioară, chiar și cu pianul pe care le-a cunoscut Caruso!

Proprietarii hotelului, descendenții familiei Fiorentino, posesorii aceastui stabiliment încă dela înființarea lui în 1834, cunosc foarte bine istoria sa, care a văzut trecând pe acolo, în cei 180 de ani de existență, personaje atât de ilustre precum Richard Strauss, Otto von Bismarck, Ludovic II de Bavaria, Sissi și alte capete încoronate, precum și, mai aproape de timpurile noastre, Sophia Loren, Luciano Pavarotti etc.

Astfel ei i-au povestit lui Lucio Dalla că, în ultimile zile ale vieții, Caruso s-a amorezat de o tânără căreia îi dădea lecții de canto și care avea “quegli occhi verdi come il mare ». Dalla, impresionat de istoria dramatică a celebrului cântăreț de operă, a scris melodia « Caruso », în care revin teme tipice napolitane, ba chiar, în refren, poate fi recunoscută o temă locală din anii ’30.

De atunci însă, melodia lui Lucio Dalla

« … îmi  sună mereu în urechi,
cu veșnica-i melancolie
…un basm din zilele vechi »***

Cum ași fi putut, deci, trece prin Sorrento fără să mă opresc la hotelul « Excelsior » ? Cu atât mai mult cu cât, întretimp, am văzut la Montevideo la Teatro Solis, afișul turneului întreprins de « Compania Lirica Italiana » în 1901 unde Enrico Caruso cânta sub bagheta lui Arturo Toscanini, având ca parteneră pe celebra soprană româncă Hariclea Darclée !

A fost un moment de emoție profundă ! In 26 de ani, aproape nimic nu s-a schimbat în acest loc ! Poate doar tapiseria de pe pereți în unele săli sau lumina mai discretă azi decât atunci ! Dar terasa, cu busturile de marmoră a împăraților romani, a rămas neschimbată.

Insă chiar și acolo mă aștepta o surpriză !

Privind în josul falezei, am descoperit un splendid vapor cu pânze. Silueta lui îmi părea familiară !

Și imediat am recunoscut faimosul « Sea Cloud », poate cea mai frumoasă corabie cu pânze pe care-am văzut-o în viața mea, deși cunosc mai toate cele care navighează azi pe mările globului. Numai că « Sea Cloud » nu participă niciodată la regatele organizate în ultimii ani cu ocazia oricărui eveniment maritim internațional ( aniversarea independenței Americii în 1986 la New York, « Les voiles de la liberté » în 1989 la Rouen, Tall Ships’ Races (Cherbourg în 2005), Saint-Malo (« Cinquantenaire » în 2006), Toulon în 2007. etc., etc.)

Așa se face că, în aproape 35 ani, nu l-am întâlnit decât de două ori : în 1981, în insulele Caraibe și în 1988, la Atena, în portul Pireu. Insă istoria lui este atât de excepțională încât merită să fie povestită !

Construit în 1931, el face parte din aceeași generație de corăbii cu pânze ca și « Mircea », nava școală a României. Amandouă navele sunt de tip « barcă », numai că « Sea Cloud » are o lungime de 102 m și patru catarge, pe când « Mircea » are numai trei catarge și 82 m. « Sea Cloud » a fost construit pentru miliardarul american Edward Francis Hutton și a beneficiat, chiar dela bun început, de un confort și un lux excepțional (puntea în teck masiv, în sălile de baie, căzile sculptate în marmoră de Cararra cu robinete din aur masiv, șemineele tot din marmoră, lămpile din cristal de Murano, pe pereți oglinzi venețiene și în cabine, mobile de preț).

Chiar dela lansare, « Sea Cloud », care și-a schimbat numele de zece ori în 73 ani, a avut o carieră aventuroasă, pentru că deja în anii ‘30, proprietara navei fiind soția ambasadorului american la Moscova, corabia era instalată în permanență în portul… Leningrad și servea de loc de reuniune pentru diplomați. Un film hollywoodian din 1943 intitulat « Mission à Moscou » povestește aceste evenimente.

Când Statele Unite intră în război, toate yachturile particulare sunt rechiziționate de guvern, care decide… să-l ofere președintelui Franklin D. Roosevelt, motivând că este vorba de « un efort de război »! Acesta refuză mai întâi, dar în 1942 acceptă, în fine. Astfel în același an, US Coast Guard îl cumpără cu prețul simbolic de 1USD ! Și vinde pânzele, debarcă mobilierul, ba chiar și sculptura de la provă ! Insă în 1944, corabia este restituită proprietarei, însoțită fiind de suma de 175 000 dollari, ca despăgubire pentru a fi restaurată !

Costul întreținerii devenind exorbitant, vaporul este vândut în 1955 dictatorului Rafael Trujillo, care îl utilizează pentru croazierele familiei, deși în mod oficial el este…sediul guvernului dominican! Atunci yachtul și-a schimbat numele în « Yate Angelita » după prenumele fiicei sale, dar Trujillo îi instalează și un tunuleț de jucărie, pentru a putea afirma că este vorba de un vas de război, reușind astfel să nu plătească taxele portuare !

In cele din urmă, Rafael Trujillo fiind asasinat în 1961, familia sa fuge cu yachtul înspre Europa, însă noul guvern transmite un appel prin radio, pe când vasul se afla nu departe de Insulele Canare, și echipajul decide să revină în Republica Dominicană. Drept care numele vasului este din nou schimbat, de această dată în « Patria ».

Atunci guvernul dominican pune costisitorul yacht în vânzare și, după cinci ani, superba corabie cu pânze găsește un cumpărător, care-l transformă în « voilier-charter ». După nenumărate alte peripeții, « Sea Cloud » devine proprietatea unui grup de acționari din Hamburg. Astăzi el dispune de 32 cabine, deci nu poate îmbarca decât 64 pasageri și un echipaj format din 40 persoane. Un adevărat yacht de lux !

Desigur că n-am putut vizita interiorul navei, rezervat exclusiv celor cu mijloace excepționale. Dar în 1988, în portul Pireu, unde « Sea Cloud » era ancorat, am reușit, după multe negocieri, să mă urc pe puntea navei ! O altă experiență unică !

*   *   *

Hotel « Excelsior Vittoria ». Câte povești, câte aventuri, legate de acest loc !

Oare sunt adevărate sau numai reflexul unei riturnele care-ți îmbrumează rațiunea ?

« Potenza della lirica dove ogni dramma é un falso
Che con un po’di trucco e con la mimica puoi diventare un altro… »****

Insă sună atât de frumos în acest loc de vis încât nu poți să-ți scoți din minte refrenul melodiei:

« Te voglio bene assai
Ma tanto bene sai
E una catena ormai
Che scioglie il sangue dint’e vene sai *****»

care te urmărește încă mult timp, făcându-te să-ți amintești cu melancolie de Sorrento. Și să visezi în permanență că « vei reveni la Sorrento » !

Adrian Irvin ROZEI
Sorrento, 20 octombrie 2014

________________________

* « Revino la Sorrento » : melodie napolitană, compusă în 1905 de Ernesto de Curtis, cu textul în dialect napolitan, scris de fratele lui, Giambattista.

A devenit cu timpul un simbol al frumuseții orașului, fiind interpretată de toți tenorii renumiți ai secolului trecut, printre care : Enrico Caruso, Giuseppe Di Stefano, Beniamino Gigli, Mario Lanza, Elvis Presley, José Carreras, Plácido Domingo, Luciano Pavarotti, Meat Loaf, Franco Corelli, Robertino Loretti.

** « Acolo unde marea strălucește

     Și vântul suflă tare
     Pe o veche terasă
     Lângă golful din Sorrento… »

***Fragment din « Lorelei » de Heine în traducerea lui Șt. O. Iosif

**** Puterea liricii unde orice dramă e un fals
Cu puțin fard și cu mimica poți deveni un altul…

***** Te iubesc mult
           Atât de mult, tu ști
           A devenit un lanț deacum
           Care face să curgă sângele în vinele tale, tu ști…

(toate textele muzicale, în dialect napolitan, sunt extrase din « Caruso » de Lucio Dalla)