[Prima parte aici]

A. I. R.: Câtă vreme a durat toată operaţia plecarii din ţară?

R. F.: Am plecat in ’73.

Ne-au ieşit paşapoartele în ianuarie. A durat un an de zile. Robert a depus banii de Crăciun în ’71, 27 000 franci pe care i-a plătit în lichid unui tip pe care îl cunoscuse când a ieşit el din România. Era un tip care lucra pentru Partid, n-a avut niciun fel de chitanţă că a plătit şi timp de un an de zile am tremurat. Noi dacă nu ieşeam, el datora banii aceştia unui cămătar francez care l-a imprumutat cu dobândă. Băncile franceze împrumutau cu 19%, dar el a găsit cu 33%. Timp de ani de zile plăteam jumătate din salariul nostru francez ca să rambursăm. Toţi trei: maică-mea, frate-meu şi eu.

Am ajuns in Franţa pe 19 ianuarie 1973.

Am lăsat totul. Aveam dreptul să plecăm cu mobilă, cu covoare. Maică-mea a preferat să le vândă, chiar şi mobilele moderne făcute la comandă cu design, mobilele lui Robert, lăsate când a plecat din România.

Am aterizat la Bruxelles, pentru că erau în grevă la Paris.

Am început bine! Trebuia să ne ducă autobuzul de la Air France, dar Robert a venit să ne ia cu maşina lui.

Am locuit o vreme în casă cu el, ceea ce a fost foarte dăunător pentru relaţiile noastre.

Fabrica de circuite imprimate era la Sèvres.

Ne-am despărţit după un an şi in continuare am făcut tot felul de meserii.

Într-o zi am cumpărat un jurnal şi am telefonat pentru un anunţ; mi-au cerut să vin imediat. Mi s-a spus: „Iată ce am pentru profilul dumitale”. Salariul era dublu, dar nu mi-a convenit.

Mi-au propus altceva; căutam ceva unde să pot practica zborul.

Problema mea era că licenţa românească nu era valabilă decât pe avioanele româneşti. Era o lege franceză ca să-i apere de concurenţa străină.

Am acceptat un post de cumpărător, deşi nu ştiam ce înseamnă aia. Cumpărător de mecanică fină şi electronică la Thompson, la Courbevoie. Mi s-a dat un caiet şi mi s-a spus: „Când ai nevoie de diode, telefonezi la cutare, pentru şuruburi la adresa asta ş.a.m.d.”

Am început să telefonez şi să dau comenzile prin telefon. La sfârşitul zilei m-au intrebat: «Vrei să vii şi mâine?» M-am cam mirat, credeam că e o formă de politeţe. După trei zile am inţeles că lucram pentru o societate de interim.

Cei care lucrau acolo făceau într-o zi vreo 9 sau 10 comenzi. Eu în prima zi am făcut 12 şi a doua zi 18! Ajunsesem la 24 comenzi într-o zi. Erau miraţi. Eram in Franţa de un an şi ceva şi lucrasem într-o unitate unde erau numai portughezi, care vorbeau o franceză cam aproximativă. Şi ei m-au întrebat unde am învăţat franceza?

Am rămas aici câtăva vreme şi când doamna pe care o înlocuiam, şi care era in concediu de maternitate, a revenit, a trebuit să plec. Însă între timp unul din furnizori a venit să mă vadă ca să mă răsplătească pentru că avusese multe comenzi graţie mie. Eu n-am inţeles de ce îmi dădea cadouri şi bani, un bilet de tren “ca să vă duceţi la munte într-o staţiune de schi”.

Mi-a spus: „Vă mulţumesc pentru comenzile pe care mi le-aţi dat, aşa e obiceiul.”

„Le-am dat pentru că aveţi preţurile cele mai interesante şi livraţi cel mai repede.”

„N-ai vrea să treci de partea cealaltă a barierei?”

Succes european la Varsovia in 1991

El era patronul societăţii, aşa că mi-a băgat în cap să ajung „comerciant” şi aşa am intrat într-o societate care vindea tratamente de şarpantă şi după câteva luni am trecut la „burotică”.

Vindeam produse de birou, între care şi o hârtie fenomenală pentru maşina de scris pe care puteai scrie şi pe urmă să ştergi cu o gumă obişnuită. Însă numai timp de o oră! Hârtia asta se chema FAC. Însă costa cam de zece ori mai mult decât hartia ordinară.

După aceea am fost angajat la Olivetti şi după cinci ani, prin ’85, lucrurile au început să meargă prost pentru intreprindere.

Între timp creasem un departament de vânzare prin telefon, ceea ce era ceva nou. Patronul meu din vremea aceea a fost de acord să-l creez, însă mi-a dat ca buget numai salariul minim pentru două persoane; eu aveam leafa anterioară şi un procentaj pe vânzări.

Am condus acest departament timp de un an, însă între timp afacerile întreprinderii periclitau.

Mi-a propus să cumpăr departamentul meu şi să devin o societate independentă. Am făcut afacerea. Am cumpărat departamentul şi l-am transformat in Societatea FOCSA (Formation Organisation Conseil S.A.)! Cu un număr de telefon magnific: 14 19 00 00 91. Alt nume la care am ezitat era „Fournitures Bureautique informatique” pentru că dădea F.B.I.!

Aveam o asociată cu care am inceput să formez personalul, în plus de furniturile de birou, în domeniul maşinilor de “traitement de texte” Olivetti. 2750 franci de formaţie! O afacere în aur masiv! Mai ales că plăteam 500 F în lichid fetelor care predau cursurile. Erau unele care se declarau bolnave la Olivetti şi veneau să câştige 500 F net.

Eram asociat cu o fată care avea 17 ani mai puţin decât mine, însă era foarte combativă. Eram pe aceeaşi lungime de undă: gândeam la fel, ne completam perfect. Eram amândoi „Berbeci” şi eram în luptă continuă, însă totul era pozitiv.

Am făcut împreună societatea asta… Ea însă nu avea bani să intre in capital. I-am spus: “Nu-i nimic!” “Mă angajezi?” „Nu, eşti asociatul meu. Astfel sunt sigur că vei face pe dracu’n patru!”

Nu regret! Am câştigat o grămadă de bani. Am demarat o serie de alte afaceri: o societate de livrări, ba chiar şi o florărie care mai există încă în regiunea pariziană. Ne-am asociat cu un băiat care cunoştea bine florile, dar care nu se pricepea la vânzări. Am făcut din el un patron, pentru că i-am vândut societatea după un an! Astăzi este proprietarul celor trei prăvălii din încrucişarea de străzi unde se află. A fost un mare succes şi pentru noi.

Am vândut totul în ’95!

În 1993 am avut un accident de circulaţie extrem de grav, cu motocicleta.

Între timp, în ultimii ani mă asociasem pentru producţia unui avion. Avionul era un model sub licenţă americană numit KITTEN. De fapt marca PIPER avea un model PIPER J3 denumit „CUB”, cu aripă înaltă în tandem. E un avion faimos, construit mai mult de 30000 exemplare.

Unui american, Jessie Anglin, i s-a căşunat să facă o copie, a reuşit atât de bine că s-a numit KITTEN (pisicuţa) şi a devenit J3 KITTEN. Am făcut un turneu în Franţa cu acest model. Am fost prezentat şi la televiziunea franceză.

După diferite oferte am decis să instalăm atelierul de fabricaţie la Sisteron, în regiunea Alpilor „de Haute Provence”, într-o uzină abandonată de E.D.F. S-au fabricat câteva exemplare, însă am dat faliment, deşi aveam un carnet plin de comenzi, pentru că n-am reuşit să-l producem cum trebuia. Prototipul trimis din America avea o grămadă de defecte şi colegul meu care trecea de la o încercare la alta se amuza cu ameliorările în loc să se ocupe de aspectele practice ale producţiei de serie. Între timp eu vândusem un avion unui client care nu-l văzuse niciodată. Când mi-am sunat asociatul ca să-l anunţ că am un cec de acont de 18 000 F, mi-a răspuns: „Visezi! Aparatul încă nu există!”

Trecusem deja din nou toate examenele de pilotaj în Franţa şi devenisem pilot particular. Mulţumită pilotajului am cunoscut-o pe Laurence.

În ’85, ca să câştig bani pentru KITTEN, m-am înscris la un concurs de pilotaj. Era o competiţie de avioane organizată cu ocazia împlinirii a 50 de ani de la prima traversare a Atlanticului Sud de către Mermoz. Cursa era sponsorizată de Poşta franceză cu saci de scrisori autentice, care pleca din Toulouse şi care urma coasta Africii până la St. Louis du Senegal. Aici avioanele primei etape transmiteau sacii celor din a doua etapă, care le duceau până la Natal; pe urmă Natal – Rio şi retur.

Eu m-am înscris pentru tronsonul St. Louis du Senegal – Rio.

Am început să pregătesc un avion monomotor, un BEECHCRAFT tip Bonanza V35, cu o derivă în V, care nu avea rezervoare suficiente pentru traversarea oceanului, însă în locul celor patru locuri din spate am proiectat un rezervor suplimentar pe care trebuia să-l fabric „sur mesure”. Proprietarul era de acord, găsisem un copilot, însă nu aveam banii. Cum aveam totuşi o parte din bani, am decis să particip la prima etapă.

Ne-am plasat primii în categoria noastră deşi a fost o maşinaţie nemaipomenită pentru că unii au inţeles că vor câştiga cei care ajung primii şi nu cei care realizează timpul cel mai scurt. Noi am plecat ultimii şi am făcut cel mai scurt timp. A fost o ceartă nemaipomenită la St. Louis du Senegal, în timpul mesei!

Eu speram, cu treaba asta, să câştig bani şi să-i bag in afacere. Însă am pierdut partea mea, KITTEN a dat faliment; ne-au rămas două maşini care sunt astăzi la Sisteron şi apartin prietenului meu cu care eram asociat, câteodată mă mai duc să zbor cu ele.

În 1995, am vândut afacerea FOC şi am decis să plec din Franţa.

Între timp făcusem doi copii cu o franţuzoaică, două fete, in ’77 şi ’79. Ele locuiesc astăzi la Paris şi mulţumită celei de-a doua sunt de două ori bunic.

Pe a doua mea nevastă, Laurence, am cunoscut-o în ’91, într-o cursă de avioane; ea era organizatoarea. Se chema Circuitul Gallilée şi făceam turul capitalelor Europei, între care o escală era la Moscova. În ultima clipă, Moscova s-a desistat, însă am avut şansa de a ateriza la Berlin, pe aeroportul Tempelhof. Pe drum, când traversam Germania de Est, aveam asistenţă aeriană rusă, iar la Tempelhof, asistenţă americană.

În ’95, am vândut societatea FOC S.A. în condiţii nu prea faimoase, dar ceea ce e mai trist este că cel care a cumpărat-o a plătit jumătate din bani şi, după un an, a dat faliment.

Ne-am cunoscut cu Laurence in ’91, la Viena, unde eu aterizam şi ea era în comisia de organizare, fiind asistenta organizatorului, lucrând pentru Federation Nationale d’Aéronautique Française.

Când eram la FOC, biroul, care era tapisat cu picturile şi acuarelele mele încadrate, se găsea într-o galerie comercială.

Gordes: un sat istoric provensal devenit un cuib de artisti

Aventura mea artistică începuse prin întâlnirea cu Paul Petreanu, care era sculptor şi locuia pe Banu Manta. Era într-o perioadă când lucram la Meteorologie la Aeroportul Internaţional Bucureşti, iar vara eram pilot. Paul Petreanu este azi la pensie undeva, prin împrejurimile Chicagoului. L-am găsit cu greu la telefon, n-are nici adresă Internet! El, fără să-şi dea seama, mi-a transmis bazele, m-a învăţat cum să amestec culorile, cum să fac icoane.

Eu mergeam la el din plăcere. Când îmi terminam lucrul de noapte la 7 dimineaţa luam un troleibuz şi, în loc să merg acasă, mă opream pe Banu Manta, îl sculam din somn, traversa cu ochii puţin cârpiţi de somn curtea până la atelier, care avea vreo 25 mp şi-mi făcea o cafeluţă pe un PRIMUS. Stăteam la taclale şi pe urmă luam o bucată de lemn, începeam să sculptez etc.

M-a luat cu el pe şantiere, la restaurări de fresci, undeva unde eu plăteam trenul şi el îmi dădea de mâncare. Era o mânăstire. El, în mod oficial, era sculptor, absolvent al institutului Nicolae Grigorescu, deci avea comenzi, putea să aibă marmoră, cu condiţia să facă bustul lui Lenin. El mi-a făcut primele unelte. A văzut că sculptam cu un briceag şi mi-a făcut un cuţit curb special pentru mâna mea şi forjat sub ochii mei, pe care-l mai am şi astăzi.

Am cunoscut şi alţi artişti de la care am luat câte un pic, însă de la el am luat bazele şi încurajarea. La un moment dat a văzut un desen de-al meu şi mi-a spus: „Mi-l dai?”

„Bineînţeles, cu plăcere!”

„Nu, zice, ţi-l plătesc. Nu te fur! Am să-ţi fac unelte.”

Eu credeam că-i din prietenie, cum i l-am dat eu.

Cel mai bizar este că mi-a făcut un cadou. O carte scrisă de un francez, la care nici nu m-am uitat – „Traité sur le paysage et la figure” de André Lhote. Mi-a zis: „Ar trebui să copiezi tablourile care sunt în cartea asta.” Şi m-a învăţat cum să fac, nu cu pătrăţele, ci cu diagonale.

„Trasezi diagonale, pe urmă perpendiculare şi iar diagonale etc. Iei o suprafaţă omotetică, faci acelaşi lucru şi vei obţine, obligatoriu, un rezultat identic.”

Am păstrat cartea asta. Se spune: „Nimic nou sub soare” sau „Polinomul hazardului”. În orice caz, peste drum de casa unde ne găsim se află casa lui André Lhote. Strada de jos se cheamă „André Lhote”. Unul dintre tablourile pe care le-am copiat era făcut de André Lhote, după o fotografie de Willy Ronis. Acesta a făcut o poză cu nevasta lui André Lhote in bucătăria din casa lor de aici. Tabloul se cheamă „Bucătăria la Gordes”. Când am copiat tabloul ăsta, aveam numai o poză alb-negru. Am pus culorile pe care le voiam, am făcut un tablou cubist. Nu văzusem niciodată o poză în culori al acestei pînze. Pentru mine, Gordes era … ca Marea Liniştii de pe Lună.

Am uitat povestea asta cu desăvârşire. Când am părăsit Franţa pentru Australia, mi-am pus toate lucrurile în cartoane pe care le-am impărţit în trei adrese. Cartoanele cu cărţi au rămas la maică-mea în pivniţă. Când am ajuns în casa asta, după ce schimbasem mai multe case la întoarcerea în Franţa, am spus: „Aici ne stabilim! Deci pot să scot cărţile.» Cartea a căzut pe jos şi s-a deschis la pagina asta. Şi aşa mi-am amintit că era „Bucătăria la Gordes”.

Când am vândut societatea în ’95, eu aveam un vis: voiam să învăţ engleza bine, pentru că o cunoşteam … numai câteva frânturi. Când eram adolescent visam să fiu fermier în Australia şi să cresc cai.

În Franţa am avut un episod când eram amorezat de cai şi am făcut multă călărie. Aveam şi un cal la 7 km de casă şi de patru ori pe săptămână călăream cel puţin o oră şi în week-end patru ore.

Am părăsit Franţa pentru engleză şi pentru că nevasta mea avea o idee: să se ducă în Noua Caledonie. Drept care am decis să le facem pe amândouă! Plecam de aici când era vreme proastă, ajungeam acolo în plină vară! Am plecat în ’95 şi ne-am intors în ’96.

Începusem să vând producţia mea artistică încă de când eram patron de societate în Franţa. Însă făceam numai vreo 50 000 F pe an. Era un bacşiş!

În Australia m-am dus şi le-am prezentat în galerii. Au zis: “Cumpăr, bani peşin!”

Într-o zi nişte arhitecţi care ne-au invitat să gustăm nişte vinuri – că eram francezi – mi-au spus: „Eşti pictor? Nu poţi să-mi faci o frescă?”

Eu învăţasem cu Paul Petreanu şi, deşi subiectele nu erau religioase, le-am făcut o frescă. E drept că mai făcusem o frescă în Franţa, în ‘74, la Houdan. N-am început să câştig bani cu pictura decât când eram patron. Însă în Australia nimeni nu mă cunoştea.

Cu prima frescă realizată în Australia am fost atât de bine plătit, că, după ce am lucrat zece zile, am plecat o lună în vacanţă. Asta mi-a dat curaj şi când ne-am intors în Franţa am închiriat un loc în „Marais Poitevin” şi după trei zile vindeam primul tablou unui turist, care nici nu mă cunoştea. Şi de atunci nu s-a mai oprit! Am rămas acolo trei sezoane.

Elena, fiica noastră, e născută in ’97 la Niort şi in ’98 am decis să plecăm de acolo.

Laurence, înainte de a fi organizatoare de manifestaţii aeronautice, revenind de la Berlin unde a locuit cinci ani, făcându-şi studiile şi lucrând pentru AIR FRANCE şi LUFTHANSA, a colaborat la o editură numită Tamaris. Era o editură cu capital congolez, unde ea era singura europeană. Făcea coperţile de manuale de magie albă scrise de fostul ministru de finanţe congolez. Editau şi muzica unor grupuri necunoscute din Europa care aveau un enorm succes în Africa şi în lumea neagră. De exemplu, poşetele de disc ale grupului Zaïco Langa – Langa au fost desenate de Laurence.

A. I. R.: Ca să revenim la Gordes: ce tip de clientelă ai şi cum îţi alegi subiectele? Există vreo legătură între aceste două laturi?

R. F.: Nu! Am început să vând timp de trei sezoane pe Coasta Atlanticului. Am avut diferite expoziţii între timp, in special la Saumur, la Collioure … Am locuit un an la Roussilon, în 1999.

Alegerea s-a făcut încet-încet; am trecut prin tot felul de subiecte. De fapt, am avut dintotdeauna un subiect de “mediu”. Când eram în Australia, în afara comenzilor, pictam valuri şi pământuri roşii. Uneori cerul nici nu apărea, nu se vedea decât valul. Era aproape abstract; recunoşteai spuma însă aveai impresia că îţi va cădea în cap şi că erai în el. E ceea ce se intâmplă când eşti pe un vas cu pânze.

Ceea ce m-a făcut să plec de la „Marais Poitevin” este că foarte repede am făcut înconjurul subiectului. Prindeam reflexul în apă, liniştea. Era superb, însă prea verde şi prea plat. Aici am perspective oblice, locuri unde nu e cer sau de pe colină, când priveşti in jos, ai câmpiile. Nici nu vezi cerul, pentru că nu cauţi efecte de zoom înspre cer. Deseori cerul ocupă o foarte mică parte.

Subiectele care mă interesează, mă atrag sunt drumurile şi lumina. Drumul, pentru că duce undeva şi lumina, dacă e pe un peisaj sau un trup, asta îmi place! Uneori, de exemplu pentru un nud, las fondul brut, aşa cum a fost preparat. Hrănesc pânza cu resturi de paletă şi nu adaug pe deasupra decât lumina nudului. Singura regulă e că nu trebuie să greşeşti anatomia, pentru că atunci nu mai există lectura pânzei.

A. I. R.: Cei care vin iţi cer uneori ceva precis?

R. F.: Uneori. Am uneori cereri trăznite. De exemplu: îmi cer o viţă de vie cu struguri copţi lângă un lan de lavandă presărat cu maci! Lucru imposibil pentru că nu se întâlnesc în acelaşi timp! Le explic atunci că toate pânzele mele sunt făcute la aer liber. Cu excepţia unor anumite formate. Dincolo de anumite dimensiuni nu poţi face „aer liber”. Vântul, chiar dacă nu-ţi răstoarnă şevaletul, face să vibreze pânza. Lucrez cu cuţitul pe pânză, dar şi chiar aşa trebuie să controlez praful, insectele care se lipesc …

A. I. R.: Nu lucrezi decât după realitate? Nu-ţi spui, de exemplu: „ Am văzut asta şi voi termina în atelier?”

R. F.: Nu, la origine e totdeauna ceva real. Uneori poate fi o rezultantă de atelier, adică am făcut o serie de schiţe, dar apoi, nimic nu e adevărat pentru că am făcut un „patchwork”. Ceea ce urmăresc este o căutare, sau o lumină, sau picturală, sau o expresie … De exemplu, o ruptură într-un triptic face ca cel care o priveşte să fie cel care termină pictura, e direct implicat.

A. I. R.: Ai practicat nenumărate subiecte: sculpturi, nuduri, peisaje, icoane etc. Nu eşti tentat să faci, de exemplu ca Buffet: timp de un an numai Veneţia?

R. F.: Nu. Însă în acest moment prepar o expoziţie importantă, numai pânze de „mari dimensiuni”, pe care nu le pot expune împreună în atelier. M-am gândit îndelung la subiecte. Voi prezenta lucruri foarte sobre, aproape fără nicio arhitectură sau cu o arhitectură foarte anecdotică, cum ar fi urmele unei case în depărtare. Mă interesează să pot prezenta un spaţiu, deschiderea, de exemplu o cărare printre ierburi, cu munţii in depărtare, însă pentru tine, la dimensiunile omului, în mijlocul unui câmp, sunt foarte departe. Asta mi-a rămas de la pilotaj. Ni se spunea: ca să apreciezi distanţa până la sol, uită-te când eşti în picioare sau când eşti ghemuit cum vezi orizontul de turtit! Când îmi instalez şevaletul sunt întotdeauna pilotul care priveşte peisajul. Şi asta, vederea pilotului, mă ajută enorm şi mă face să văd altfel. Iar spectatorul care-mi priveşte pânza, se uită prin ochii mei şi el o termină.

Artistul, astazi!

A. I. R.: Ai făcut, ce ştiu eu, şase meserii în viaţă…

R. F.: … zece, cincisprezece…

A. I. R.: …dacă azi ţi-aş spune că pleci de la zero, pe care ai alege-o?

R. F.: … Cred că e o meserie pe care n-am făcut-o dar, dacă aş avea destui bani, aş deveni colecţionar de artă. Am o colecţie mică, pe care am inceput-o destul de târziu, însă sunt piese foarte disparate. Îmi amintesc că am cumpărat o sculptură, al cărei preţ nu îl reţin – este primul lucru pe care-l uiţi –… Costa însă atât de scump încât reprezenta două zile suplimentare într-un hotel de lux. Părăsisem Franţa de aproape un an şi eram pe drumul de întoarcere, aşa că nu mai calculam în franci, ci în termeni de buget zilnic. Până la urmă am luat statueta, care în paranteză fie spus, măsoară 30 cm înălţime si pe deasupra este foarte grea!

A. I. R.: Foarte bine! Să fii colecţionar de artă e magnific! Însă mi se pare că nu e ceva activ, ca atunci când pictezi cu mâna ta sau când făceai galvanoplastie…

R. F.: În orice caz de când eram copil îmi plăcea să creez. Mă lăsau singur cu o hârtie şi un creion sau cu o foaie şi o pereche de foarfeci şi eram mulţumit. Când aveam 5 sau 6 ani, desenam săgeţi în toate direcţiile şi spuneam că sunt hărţi.

A. I. R.: Deci, în fond, nu ţi-ai regăsit vocaţia decât azi. Tot restul nu erau decât drumuri greşite.

R. F.: Se poate! Aş putea fi colecţionar, continuând să pictez pentru plăcerea mea. Azi ştiu că trebuie să pregătesc o expoziţie, că pânzele mele trebuie să fie văzute ca să se vândă… Plec de la consideraţia că orice pictură, dacă e bine făcută, are undeva un proprietar! Ajunge să se întâlnească, „le coup de foudre” se dezlănţuieşte şi pleacă cu ea sub braţ.

A. I. R.: Ce ai vrea să colecţionezi?

R. F.: E foarte heteroclit. Îmi place arta abstractă. Am piese abstracte, am şi nuduri, am sculpturi, tot atât de bine din argilă cât şi din bronz, am şi câteva icoane pe sticlă, câteva piese din ceramică, am o frumoasă colecţie de farfurii… N-am nicio regulă, ajunge să-mi placă. Ceea ce mă interesează este materia picturală, însă începând din secolul XIX!

* * *

Probabil că dacă autobuzul cu care trebuia să plec n-ar fi întrerupt discuţia noastră, ea ar mai fi continuat câteva ore. E drept că trebuia să recuperăm 44 ani în care nu ne întâlnisem. Însă mie, cele câteva ore pe care le petrecusem împreună cu Radu Focşa, mi s-a părut că au trecut în câteva minute. N-am decât un singur regret: n-am văzut nimic din oraşul Gordes.

Însă, după cum promisese şi generalul Mac Arthur, mi-am repetat celebra lui frază: “ I will be back! ” Şi nu numai pentru a admira peisajul provensal.

Adrian Irvin Rozei, Gordes, iulie 2008