Gordes este o mică localitate situată in regiunea Luberon, aflată în inima Provenţei, zona mitică din sudul Franţei reputată atât pentru climatul ei mediteranean cât şi pentru tradiţiile occitane debordând de un folclor pitoresc. Localitatea insăşi ocupă o poziţie strategică: ea se etalează în terase de-a lungul unei faleze dominată de un castel cu turnuri şi creneluri ca în poveştile cu Feţi Frumoşi şi Ilene Cosânzene. Însă, în ciuda aspectului pitoresc al localităţii, poate că această aşezare n-ar fi atât de cunoscută dacă încă din prima jumătate a secolului XX o pleiadă de artişti plastici, printre care cei mai cunoscuţi sunt Chagall, Lhote, Deyrolle sau Vasarely, n-ar fi poposit aici. Ba chiar între 1971 şi 1996 castelul din inima aşezării a adăpostit un muzeu dedicat lui Vasarely, a cărui prezenţă e marcată până astăzi printr-o sculptură monumentală amplasată chiar la intrarea în localitate. Dacă mai adăugăm că intreaga regiune a devenit în ultimul deceniu un punct de întâlnire al jet-set-ului artistic francez, e uşor de înţeles de ce in timpul sezonului estival între vizitatori, localnici, artişti de tot felul, vilegiaturişti etc., populaţia satului se poate înzeci. Iar în piaţa principală sau pe străduţele întortocheate poţi auzi vorbindu-se toate limbile pământului, de la milionarul rus, la grupul de turişti japonezi şi de la vedeta italiană de teatru, la „routard”-ul american cu rucsacul în spinare.

Însă cei bine informaţi vin, mai ales, pentru galeriile de pictură, sculptură, ceramică sau arte decorative, umblând din sală de expoziţie în muzeu şi din atelier în retrospectivă, care fac din Gordes o adevărată Meccă a artelor plastice internaţionale.

Nu mică mi-a fost surpriza când am aflat din întâmplare că Radu Focşa, cu care fusesem coleg de liceu la Bucureşti acum mai bine de 40 ani, are o galerie de pictură şi sculptură la Gordes. Îl cunoscusem în mijlocul anilor ’60 la Bucureşti cu preocupări mai degrabă ştiinţifice; fondase un cerc de meteorologie, auzisem că intrase la Institutul de Petrol şi Gaze, însă nu ştiam nimic despre vreo pasiune pentru artă.

De aceea, meandrele şi preocupările vieţii pe care mi le-a descris in cele patru ore de conversaţie din atelierul lui de la Gordes m-au lăsat perplex. Şi cred că merită, cu adevărat, să fie povestite.

* * *

Radu Focşa: Sunt născut la Bucureşti pe 28 martie 1946. Tatăl meu e originar din Delta Dunării, dintrun sat care poartă numele unui popor de sălbatici, Pecineaga. Mama mea e originară din Turnu Măgurele. După mamă am un bunic de origine austriacă, care avea splendidul prenume de Franz Ferdinand şi o bunică jumătate grecoaică pe care o chema Elena. Sunt mult mai ataşat de bunici pentru că într-o anumită perioadă a copilăriei ei s-au ocupat de mine: între 7 şi 10 ani am locuit la ei.

Am fost foarte marcat de personalitatea bunicii, care era o femeie excepţională. Părinţii s-au separat când aveam 7 ani şi cum mama, lucrând, nu mă putea lăsa singur acasă, a hotărât să mă lase la bunici.

Pentru mine a fost o schimbare radicală pentru că am părăsit şcoala Mavrogheni şi m-am trezit într-o şcoală la Maşina de Pâine, prin Obor, unde eram privit ca o pasăre rară – cel care venea de la Şosea. Era o responsabilitate greu de purtat pentru că trebuia să fii deasupra cremei. Sunt lucruri de care n-am fost conştient pe vremea aceea, însă care fac parte din micile amănunte care te marchează şi te formează pentru mai târziu în relaţiile cu ceilalţi.

Între 7 şi 10 ani am trăit exclusiv cu bunicii, pe urmă ei veneau în permanenţă la noi acasă – era o continuare a celor trei ani. Am avut un parcurs diferit faţă de fratele meu care era prezent în casa în care locuiam, lângă statuia Aviatorilor, însă pentru el erau numai bunici, pe când eu aveam cu bunica o complicitate pe care nu o aveam cu maică-mea.

A. I. R.: Cum ai ajuns la liceul „Mihail Sadoveanu”, unde ne-am cunoscut?

R. F.: Din întâmplare! Maică-mea m-a dat la un liceu experimental care era o şcoală cu program special de educaţie fizică. Pe 1 septembrie, când trebuia să inceapă cursurile, şi-au dat seama că nu aveam local. Deci era un liceu care exista pe hârtie şi ar fi trebuit să ne ducă la Piaţa Confederaţiei, însă localurile nu erau încă pregătite, drept care au decis că vom merge la liceul „Matei Basarab”, în celălalt capăt al oraşului. Am urmat acolo clasele a 4-a până la a 7-a, în 1960.

După Sadoveanu, unde am fost colegi până la sfârşitul liceului, maică-mea, care lucra la Institutul de Geologie, mi-a sugerat să dau examen de admitere la Institutul de Petrol şi Gaze. Eram cam dezorientat! Cel mai bun prieten a decis să se ducă la Arhitectură, însă eu nu eram deloc pregătit pentru asta. N-aveam pe nimeni să mă orienteze. Maică-mea mi-a spus: „Trebuie să faci Geologie; ăsta e viitorul… petrolul!”

Drept care m-am prezentat la examenul de intrare la Facultea de Petrol, Gaze şi Geologie, secţia de Geofizică. Am dat examen şi am reuşit. M-am mirat! Primul! Mi s-a părut cam bizar, chiar ne la locul meu.

Chiar dela început eram foarte critic la adresa anumitor profesori; cu superba tineretii care nu se îndoieste de nimic, mi se păreau incompetenţi. Am fost cucerit doar de vreo doi profesori care păreau nemaipomeniţi pentru că, şi asta n-am realizat-o decât astăzi, aveau umor.

Unul dintre ei, profesorul de geometrie descriptivă numit Horia Bogdănescu, zicea că „pentru a face bine exerciţiile trebuie să-ţi iei un creion marcat cu iniţialele mele*”. Tot el spunea: „Dragii mei studenţi, am să vă împărtăşesc o teoremă pe care am descoperit-o, însă vă rog foarte mult să puneţi creioanele pe bancă şi nimeni să nu ia note, pentru că n-am depus încă brevetul!”

Toate aceste aspecte m-au categorisit ca fiind un individ superficial pentru că nu mă interesau decât aspectele care nu erau „dans la norme”.

Studiile de „Petrol, gaze şi geologie” nu mă prea atrăgeau. Însă petreceam multă vreme cu indivizi care erau membri ai cenaclelor literare, recitam versuri, scriam poezii, cunoşteam pe de rost Topârceanu, Minulescu, …

La un moment dat am cunoscut o persoană care era sculptor şi care mi-a spus: „Vino să vezi la noi ce mişto e; sunt gagici in c… gol! Vino cu noi să desenezi!” Şi m-am dus.

Studiile mele la Geofizică ar fi mers cum ar fi mers pentru că anumite lucruri îmi plăceau foarte mult: cristalografia, mineralogia, …

Dintrodată am realizat că ar fi foarte interesant să mă specializez în oceanografie, ceea ce nu exista în România. Mi-am spus că poate cu asta, cu un pic de şansă, se poate reuşi.

Toate ar fi continuat cu bine, dacă n-aş fi avut un conflict verbal cu profesorul de trigonometrie, care era un individ bizar şi care avea această funcţie numai pentru că era membrul de partid cel mai important din Institut. De câteva ori am avut altercaţii grave cu el. Într-o zi am fost chemat şi mi s-a spus că este ultima dată când pot vorbi în acest fel cu un profesor.

Mi-am dat seama că eram notat cu o mare severitate pentru că răspunsurile mele erau tot atât de bune ca cele ale unui coleg care fusese notat cu “8” şi eu m-am trezit cu “3”. Şi asta se intâmpla la materiile unde profesorul de trigonometrie avea prieteni.

N-am rămas mult in facultatea asta! Numai un an. Am fost chemat la o comisie, unde erau mai mulţi profesori pe care nu-i cunoşteam. Singurul cunoscut era cel de trigonometrie. Mi s-a spus că am o atitudine nerespectuoasă, că nu fac onoare titlului meu de U.T.C.-ist şi au decis să mă excludă dintre membrii U.T.C., ceea ce a dus la exmatricularea mea din facultate. Eram singur, în faţa unei comisii de necunoscuţi, erau asistenţi pe care-i văzusem pe culoarele Institutului, însă nu profesori.

Mi-au cerut carnetul de U.T.C.-ist, însă era ceva ciudat pentru că avusesem rezultate foarte bune ca U.T.C.-ist. Eram în primul an şi ne ceruseră să ne abonăm la „Scânteia Tineretului”. Au întrebat cine vrea să se ocupe de abonamente. Eu eram aşezat lângă uşă şi m-au desemnat din oficiu. Atunci m-am dus pe la toţi colegii şi i-am rugat să se înscrie la mine, dacă tot erau obligaţi şi în plus era ziarul cel mai ieftin. Într-un timp record am abonat pe toată lumea la „Scânteia Tineretului”. Deci aveam o notă foarte bună la activitatea „politică”. Cei din comisie erau jenaţi totuşi să mă exmatriculeze în acelaşi an în care avusesem cele mai bune rezultate la propagandă. Atunci au decis: „Suspendăm carnetul pe o durată nedeterminată”.

Am fost exmatriculat din facultate şi după numai opt zile se prezenta un soldat la uşa mea cu ordinul de încorporare în armată. Şi nu oriunde! Ci in trupele de Securitate, la Babadag. Cu alte cuvinte, soldaţii care interveneau acolo unde Securitatea avea nevoie.

Ne-au dus să ne antreneze la Babadag în corturi, unde ne plimbam cu raniţa în spate în care fiecare din cei patru soldaţi ducea câte o foaie de cort. A plouat timp de trei săptămâni, în care timp n-am scos cizmele din picioare. Dormeam în cort, sub ploaie, însă foile erau aşa de mici că ne ieşeau picioarele afară. O minune, că n-am fost bolnavi niciunul!

După câteva săptămâni de ploaie, a venit o inspecţie şi le-a dat şefilor un avertisment pentru că instalaseră tabăra într-un loc descoperit. Aşa că ne-au mutat în pădure, ca să fim ascunşi de „inamici”! Ne făceau tot felul de mizerii: marşuri în timpul nopţii cu tot materialul in spate, mergeam cu un căpitan care venea în jeep, aprindea farurile şi ne striga: „Mai repede, mai repede, mai repede!” Era unu’, săracu’, Mara, cel mai mare dar şi cel mai mic la cap, şi, cum avea pasul cel mai lung, trebuia să ne reglăm după el.

Am trăit nişte stupidităţi în treaba asta până m-a descoperit un locotenent-colonel. A venit întrebând cine ştie să deseneze pentru că avea de făcut o lozincă. Trebuia să scrii: „Trăiască Partidul!” pentru o inspecţie care urma să sosească. Aş fi putut s-o fac într-o zi, dar mi-a luat o săptămână!

Când eram acolo în birou, m-a intrebat unu’: „Bă, tu te pricepi să baţi la maşină?” „Sigur că da!” Era locotenent-colonelul care se ocupa cu aprovizionarea batalionului. După ce am bătut ce mi s-a arătat, mi-a cerut să pun ordine în hârtiile lui. I-am făcut şi un tablou, le-am adiţionat şi am văzut că-i lipsea hârtia. Multă hârtie! Nu mai ştiu pentru ce. Mi-am amintit că taică-meu era contabil într-un depozit, i-am dat telefon şi mi-a spus că mi-o găseşte imediat. Aşa că m-a trimis la Bucureşti cu un jeep şi cu o dubă, însoţit de un subofiţer.

După ce m-am întors cu încărcătura, ofiţerul mi-a spus: „Când se dă alarma, tu nu mai ieşi! Te ascunzi sub pat, vii aici la mine în birou şi te încui.”

S-a dat alarma şi au plecat din nou în tabără, pe ploaie, prin zloată. Eu eram ascuns! A doua zi de dimineaţă, când a venit în birou, m-a găsit. „Foarte bine!”

Dar şi acolo erau lupte intestine. Aşa că, după ce au dat de mine, m-au băgat în puşcăria militară. Am stat până a venit locotenent-colonelul la servici, a doua zi. M-a scos de acolo! Şi tot aşa s-a intâmplat, când înăuntru, când afară! La un moment dat a găsit ce să fac şi m-a pus bibliotecar. Era oficial, dar trebuia să-i fac toată hârţogăraia lui.

Toată asta a durat un an şi patru luni, însă cu o prelungire pentru că ne-au dus la munci agricole in Moldova.

Ţăranii făcuseră un fel de rezistenţă pasivă. Nu mai voiau să recolteze pământurile cooperativei pentru că au fost traşi pe sfoară: în anul precedent au fost plătiţi cu un kil jumate de cartofi pentru ziua de lucru. Drept care ţăranii au zis: „Cartofii pot să vă rămână în spinare!”

Cooperativa de Stat avea o comandă de cartofi pentru India şi noi i-am pus în saci cu etichete pe care scria: „Pierre Dupont, agriculteur. France.” Şi trebuiau aleşi unu’ căte unu’ şi îi ştergeam…! Erau cartofi Bintje! Atunci am văzut, în luna noiembrie, zăpada pe porumbul rămas în picioare şi vacile ţăranilor care n-aveau ce mânca! Cooperativa n-avea mână de lucru pentru că ţăranii nu mai veneau. Iar la Bucureşti nu se găsea mălai.

Acolo am văzut pentru prima dată o smântână la care răsturnai borcanul şi nu curgea. Smântână adevărată!

Când am fost lăsat la vatră, am venit la Bucureşti unde aveam pe cineva care era oarecum din familie, Robert Zamfirescu, fiul lui Grigore Zamfirescu, creatorul uzinei de avioane româneşti.

Fuseseră trei uzine de avioane in România, înainte de război: Fabrica de avioane S.E.T. inginer „Grigore Zamfirescu” creată în 1923 la Bucureşti, I.A.R. în 1925 la Braşov şi I.C.A.R. în 1932, la Bucureşti. Zamfirescu a murit în timpul războiului, strivit de un avion în atelierul lui. Nu se ştie dacă a fost un atentat pentru că sub comunişti era tratat de burghez, i-au confiscat averea fiului său. Aşa că fiul a fost nevoit să trăiască din expediente.

Era pasionat de chimie, ca şi mine, a descoperit tot felul de procedee cu care reuşea să facă bani. El mi-a găsit de lucru la negru: făceam „ochi de pisică” pentru Ministerul de Interne! Erau benzile reflectoare care se puneau pe marginea drumurilor ca să evite accidentele, albe pe stânga şi roşii pe dreapta. Teoretic lucram pentru o cooperativă meşteşugărească, însă de fapt el făcuse un atelier în pivniţă, acoperirea fiind „garaj de reparat scutere”! Garajul nu văzuse niciun scuter în viaţa lui!

Se lucra în trei ture în 24 ore, la el în pivniţă, pe maşini de injecţie manuale şi cooperativa le vindea Ministerului de Interne.

Eu eram simplu muncitor, însă maximum pe care am putut să-l câştig intr-o oră era salariul maică-mii 6 ore de lucru. Câştigam 725 lei în 6 ore! Era enorm! Era astronomic! Dar nu lucram niciodată mai mult de 4 ore.

Problema era că banii nu-i puteam lua decât cu foaie de plată, deci ca să pot lua toţi banii a trebuit să-l trec pe frate-meu, pe maică-mea, pe bunica … Şi fiecare lua căte 2000 lei ca salariu. Într-o lună am făcut mai mult decât maică-mea într-un an. Atunci am inceput să ne cumpărăm…, puteam avea două costume … L-am imbrăcat pe frate-meu din cap până în picioare …, am cumpărat o bicicletă …

Asta se petrecea în ’67, însă n-a durat prea mult pentru că Robert s-a cărat în Franţa, în ’68. Maică-sa era pariziancă şi nu se obişnuise deloc cu viaţa în România. A plecat graţie avocatului fabricii tatălui său care a găsit un fond de despăgubire a victimelor comunismului. Taică-său avusese avere, însă era fiu de ţăran. Între timp, tatăl lui fusese reabilitat pentru că probabil că fusese asasinat pentru că refuzase să colaboreze cu nemţii. Cum era „cu origine sănătoasă” a fost reabilitat, însă mult mai târziu.

Robert Zamfirescu a plecat în ’68 în momentul „Primăverii de la Praga”, a ajuns la Paris, unde primise 200 000 franci ca despăgubire. Drept care i-au spus: „Te lăsăm să ieşi, dar te intorci cu 100 000 franci şi îi schimbi în lei”. S-a intors, a schimbat banii la cursul pe care i l-au impus ei şi deci nu putea să-i cheltuiască decât în România. Aşa că venea de două ori pe an în România ca să-i cheltuiască. Mi-a spus: „N-ai terminat cu România? Vino, că te iau. Îţi trimit actele şi te înfiez.”

Eu, între timp, incepusem o şcoală de pilotaj, aşa că i-am răspuns: „Eu nu mă car din România fără o meserie realizabilă în străinătate.”

„Bă, eu am acolo fabrică de circuite imprimate. Tu ai făcut aici circuit imprimat la tine în bucătărie, singur, cu metodele tale! Să vezi ce am eu! Îţi cumpăr helicopter, vei fi pilotul fabricii. Vino, bă!”

„Nu şi nu!”

Atât am fost de incăpăţânat, că a venit in anul următor cu actele pentru toţi trei, şi mama şi fratele meu.

Între timp aveam trei ani de şcoală de pilotaj.

A. I. R.: Cum ţi-a venit ideea să te duci la şcoala de aviaţie?

R. F.: Eram funcţionar la institutul Meteorologic şi lucram la Serviciul de Previzie Aerologică de la Aeroportul Internaţional Băneasa; pe atunci Otopenii erau în construcţie. Într-o zi au venit nişte englezi să prezinte un avion cu care făceau botezul aerului la voluntari. M-am înscris. Cum era un zbor de demonstraţie, încercau să ne arate calităţile aparatului: urcau cu mare viteză, coborau în vrilă, în picaj etc.

După ce am zburat jumătate de oră, eram atât de cucerit că am decis să învăţ pilotajul. Mi-a şi încolţit ideea că în ziua în care ai comenzile în mână, te poţi duce unde vrei.

M-am înscris la şcoala de pilotaj ; din fericire n-am reuşit – nu ştiam că această şcoală, aşa zis civilă, depindea de Ministerul Apărării Naţionale.

În anul următor m-am prezentat la Secţia sportivă şi asta a fost şansa mea pentru că altfel nu m-ar fi lăsat niciodată să plec din ţară.

Din Şcoala de aviaţie civilă ieşeai cu grad de locotenent! De fapt ruşii nu le dădeau voie românilor să-şi creeze un corp de armată a aerului. Pactul de la Varşovia acorda românilor dreptul de a pregăti numai opt piloţi militari pe an. Românii au făcut o şmecherie şi au obţinut dreptul să formeze încă opt piloţi sportivi şi cu un buget umflat, eram de fapt 25 indivizi în şcoală.

Timp de 3 ani am învăţat să zbor cu avioane cehoslovace ZLIN 526, avioane vestite care le aveau în dotare toate echipele de acrobaţii aeriene din lume, chiar şi in S.U.A.

Ideea de a fugi din ţară am avut-o încă din şcoală, însă o mai avuseseră şi alţii.

Şcoala dura trei ani şi avea trei nivele diferite.

În primul an te lăsau să zbori de unul singur, însă pe lângă aerodrom, fără să cunoşti navigaţia. Avioanele erau echipate foarte rudimentar, fără radio şi fără niciun instrument de radio-navigaţie. În avionul comandantului exista un radio compas, dar care nu funcţiona în toate zilele. Cred că toată asta era calculată, însă mi-a servit foarte mult pentru că am învăţat o metodă de navigaţie la „estimă”, cu ceasul şi cu busola, ca Mermoz. La fel am învăţat cum să te lipseşti de o maşină de calculat electronică, să te serveşti de degete, fiecare deget dând pe hartă o distanţă de 20 km etc.

Regulile astea mi-au servit toată viaţa, ba chiar şi în ultimul zbor concurs făcut in Circuitul Galillée, în 1991. Aveam un coechipier care se servea numai de instrumente. La un moment dat am avut o pană de instrumente şi totuşi l-am adus la o secundă diferenţă pe ţinta din concurs. S-a uitat la mine şi m-a intrebat: „Cum ai făcut?”

În timpul şcolii n-am încercat să fug din ţară; aveam posibilitatea să fac raiduri lungi cu rezervoare suplimentare în capul aripilor, care iţi dădeau autonomie suficientă să ajungi până în Turcia. Nu aveai de traversat decât Bulgaria şi zburând foarte jos, de-a lungul mării, nu aveai nevoie de hartă; zburai mult mai jos decât avioanele de intercepţie.

Când eram in anul II, s-a cărat un avion cu doi băieţi din şcoală. A fost o alertă generală, toate avioanele sportive şi planoarele n-au avut voie să zboare timp de 3 zile în toată România. Noi nu ştiam de ce. Începând din ziua aceea n-am mai avut voie să punem rezervoare suplimentare.

Eu mai aveam de făcut un an şi jumătate ca să pot zbura la nivelul ăsta. Deci nu aveam încă niciun plan precis. Ideea era foarte interesantă însă n-aş fi putut s-o fac de unul singur pentru că e o problemă de securitate, de încurajare. Şi pentru acest tip de avion care mergea în viteză de croazieră cu numai 180 km /oră voiajul ar fi durat cel puţin 6 ore. Poţi naviga 6 ore fără să mănânci sau să bei, dar nu fără să mergi la closet. N-aveai pilot automat, nu puteai consulta buletinul meteorologic!

Trei ani după sosirea mea in Franţa, în 1975, s-a dus unu’ cu un Antonov 2, cu toată familia, ba chiar şi cu căţelul. Era mecanic pe un aerodrom de ţară pentru muncile agricole şi a asistat la foarte multe zboruri cu pilotul lui, care l-a învăţat din prietenie.

El a plecat spre vest, avea o hartă şi a aterizat in Austria. Era un avion care putea transporta 25 persoane şi cu o autonomie mult mai mare. Presupun că, mecanic fiind, i-a instalat şi rezervoare suplimentare. A aterizat într-un câmp unde era aşteptat, pentru că a fost filmat şi a apărut chiar şi la televizor.

După ce am terminat şcoala de pilotaj, depusesem deja actele pentru plecare. Căutam să mă dea afară dintr-un motiv de sănătate. Le-am zis că nu mai văd bine! Mi-au făcut toate examenele şi doctorul a scris: „Simulator.” Însă comandantul şcolii n-a avut curajul să mă lase să zbor singur. Eram un caz aparte: eu o ţineam morţiş că nu văd!

Din clipa asta m-au pus să zbor tot timpul cu un instructor. Mi-au impus să termin programul de ore de zbor, cu un instructor, însă fără vizibilitate. Se numeşte P.S.V., „pilotage sans visibilité”. Puneau o husă pe cabină, ca să nu văd decât instrumentele, iar decolajul şi aterizajul erau făcute de un instructor stagiar care era aşezat pe postul din faţă. ZLIN e un avion „biplace tandem” şi postul principal, când zbori singur, este cel din spate, din motive de centraj. El îmi spunea unde să-l duc şi eu îmi pregăteam zborul. A fost o şcoală fantastică! Ea mi-a permis mai târziu să mă descurc cu uşurinţă pentru că făcusem 35 ore de P.S.V. din cele 200 făcute în şcoală.

Când s-a terminat şcoala şi trebuia să ne repartizeze la locul de muncă, eu nu m-am prezentat nicăieri. Am primit o scrisoare recomandată de la Minister, cerându-mi să vin şi să preiau postul. Am primit-o de două ori şi n-am răspuns.

Era ceva straniu pentru ei. Şi-au zis: „Cu ăsta s-a întâmplat ceva! Ori i-e frică ori e adevărat că nu vede; poate că are o problemă şi nu reuşim s-o depistăm. Mai bine îl lăsăm baltă, să nu ne facă vreo prostie!”

A fi pilot era foarte bine plătit! La această şcoală „mică” nu-ţi dădea un post la „linie”, ci la aviaţia sanitară, sportivă sau lucrări de recunoaştere a liniilor electrice sau aviaţia agricolă. Însă erai totuşi plătit mai bine ca un inginer.

Şi m-au lăsat baltă!

(Va urma)

Adrian Irvin Rozei, Gordes, iulie 2008

Nota:
*HB: binecunoscuta marcă de creioane utilizată deseori în desenul tehnic

Galerie foto:

Legenda:
1* Reintalnire la Gordes (cu familia Rozei) dupa multi ani
2* Primele experiente ca pilot la Ghimbav in 1969
3* Atelierul din Gordes
4* Originalitatea unui adevarat artist se reveleaza chiar si prin cartile lui de vizita