[vezi prima parte]

Într-o caravană importantă, cum este cea cu care călătorea Arminius Vambery, o bună înţelegere cu şeful ei este de importanţă capitală.

Hagi Bilal, conducător experimentat, care aprecia ştiinţa dervişului ungur, i-a recomandat încă dela începutul voiajului, după toate scuzele de rigoare, să se comporte, peste tot unde vor poposi, exact ca localnicii.

« Un călător înţelept, spunea el, ajuns într-o ţară unde toţi locuitorii sunt chiori, trebuie să decidă, dacă vrea să meargă alături de ei, să nu se servească decât de un ochi. »

Tot el i-a mărturisit că nu reuşise să scoată din capul diferiţilor turkomani că Vambery era un trimis oficial al sultanului, însărcinat cu o misiune politică de mare importanţă pe lângă hanul Hivei şi al Buharei, în ciuda aspectului său răpciugos! Pe de o parte, cum ei aveau cel mai mare respect pentru Înălţimea Sa, nu trebuiau contrazişi, pe de altă parte, trebuia evitat de a abandona chiar şi o clipă masca de derviş, cu atât mai mult cu cât

« acest soi de enigme şi de situaţii ambigue convin de minune naturii persoanelor la care ne găsim. »

Peste tot pe unde trecea Arminius Vambery punea în valoare cunoştinţa perfectă a limbii şi moravurilor turceşti, trecând întotdeauna drept un « hagi rumi » (hagiu turc). Ba chiar, atunci când unul dintre elevii lui Khizil Ahand, doctor turkoman dintre cei mai reputaţi, a făcut o remarcă dezagreabilă privind culoarea pielii aşa-zisului derviş turc, înţeleptul din Buhara i-a luat apărarea, spunând:

« Aceasta e culoarea Islamului (Nour al-Islam), dăruită doar credincioşilor occidentali ca un semn al binecuvântării divine. »

Mulţumită recomandării acestui savant al religiei musulmane, Arminius a fost chiar desemnat să decidă amplasamentul mihrabului (nişa imamului) moscheii ce urma să se construiască la Geumuchtepe, fiind considerat ca dervişul cel mai instruit şi experimentat din tot grupul.

În ciuda tuturor acestor precauţii, Arminius Vambery a riscat de nenumărate ori ca stratagema lui să fie descoperită.

Cu puţin timp înainte de a ajunge la Hiva, el a surprins o discuţie animată între carvanbaşi (şeful caravanei) şi câţiva dintre însoţitorii lui. Astfel a aflat că şeful se temea să intre în Hiva cu un necunoscut pentru că, mai înainte cu câţiva ani, fusese prins însoţind un trimis Frenghi care reuşise să înregistreze detaliile drumului străbătut, notând « cu o abilitate diabolică » orice izvor sau colină. Furios, hanul executase doi localnici care îi dăduseră o mână de ajutor şi carvanbaşi nu scăpase decât datorită intervenţiei unor importanţi demnitari. Cum însă nu-l puteau abandona în mijlocul deşertului, colegii dervişi au obţinut acordul pentru a-l autoriza să-şi continue drumul cu caravana, însă numai cu condiţia de a se lăsa percheziţionat pentru ca ei să se asigure că nu ascunsese vreun desen sau o « pană de lemn » (creion) cum transportau de obicei toţi Frenghi, precum şi de a se angaja să nu ia nicio notiţă privind drumurile sau configuraţia regiunii.

Însă l-au avertizat că în caz contrar va fi abandonat, chiar dacă se află în inima pustiului.

Arminius Vambery a răspuns strigând şi vociferând cu atâta vehemenţă şi afirmând că cel care-l acuzase este « un afgan beţiv » care-l insultă fără motiv, ba chiar referindu-se la personalităţile care puteau garanta pentru el, încât aproape că ceilalţi dervişi erau să-l asasineze pe delator.

Totuşi, acest « afgan beţiv », care avusese deja ocazia să întâlnească occidentali în ţara lui, l-a urmărit cu răzbunarea pâna la Hiva, pârându-l la mehter (ministrul de interne). Atunci Vambery recurge la un subterfugiu: amintindu-şi că întâlnise o dată sau de două ori la Istanbul pe ambasadorul Hivei, Choukhoullah Bey, se duce să-i facă o vizită şi îi vorbeşte de curtea sultanului şi de viaţa la Înalta Poartă. Convins că discută cu un adevărat turc, acesta rămâne uimit că un om normal a părăsit « paradisul lumesc numit Istanbul » pentru a veni într-o astfel de « ţară oribilă ». Arminius, bun cunoscător al obiceiurilor locale, îşi acoperă faţa cu mâna în semn de supunere şi, după ce suspină adânc, nu pronunţă decât vorbele:

« Ah, pir! » « Prin aceasta insinuam că, aparţinând unui ordin de dervişi, eram obligat să execut misiunea şefului meu (pir) căruia orice discipol (merad) trebuie să-i fie devotat, chiar dacă în acest fel îşi riscă viaţa.»

Atunci, bătrânul ambasador, satisfăcut de explicaţia dată, i-a cerut să-i precizeze numele ordinului din care făcea parte. Când a auzit că era vorba de « nakchibendi » a înţeles imediat că ţelul final al voiajului era să ajungă la Buhara. Arminius Vambery are sentimentul că experimentatul diplomat a înţeles cine se ascundea sub straiele sărace ale dervişului pe care-l avea în faţa ochilor, însă că, din respect faţă de ştiinţa lui, a decis să nu-l denunţe.

Ajutorul şi sfaturile acestei personalităţi locale i-au fost mai apoi de un enorm folos lui Vambery. Invitat de două ori la palat de către hanul Hivei, Arminius Vambery este supus unui interogatoriu religios de către cei mai mari specialişti locali ai Islamului. Răspunsurile lui sunt atât de pertinente încât hanul, foarte impresionat, îi oferă un ajutor material pentru a-i uşura călătoria.

În tot acest timp, dervişul nostru îşi practica ştiinţa în lumea care-l înconjura obţinând vindecări prin rugăciunile sale şi participând la tot felul de ceremonii religioase.

Însă Hiva nu este decât o etapă, cert importantă, în drumul său spre Buhara.

După şase zile de călătorie prin deşertul Kizil Kum, în condiţiile înfiorătoare de căldură ale lunii iunie, când temperatura poate ajunge la miezul zile la mai bine de 60°C, hărţuiţi între frica de a fi surprinşi de teribilul vânt « tebbad », care poate îngropa sub nisip o întreagă caravană, şi teama de a fi atacaţi de bandiţii care fac ravagii prin regiune, oraşul nostru mişcător ajunge în capitala transoxiană.

Aici începe pentru Arminius Vambery încercarea capitală.

Atacat pe două fronturi, de către spionii şi funcţionarii emirului, care-i observă şi analizează fiecare gest, şi de savanţii religiei, care-i măsoară prin întrebări perfide profunzimea cunoştinţelor islamice, Vambery este obligat să-şi modifice în permanenţă tactica, răspunzând uneori cu indiferenţă (când i se vorbeşte de lumea franghilor), alteori atacând cu întrebări calculate (când e vorba de probleme teologice). Prudent, el umbla îmbrăcat ca un adevărat derviş buhariot:

«… un enorm turban încolăcit în jurul capului, un Coran de mari dimensiuni atârnând în jurul gâtului, îmi dădeau aparenţa unui işan sau şeik, obligându-mă, prin ele însuşi, să support corvoada ce mi-am impus… Şi deşi ars de soare de manieră a deveni de nerecunoscut chiar şi de către mama mea, nu mă arătam nicăieri fără să fiu înconjurat imediat de o mulţime de curioşi. »

De fapt, el este încântat de această solicitudine şi spune, auzind comentariile mulţimii privind tăria presupusei lui credinţe şi a zelului său în privinţa celor sfinte:

« În realitate, n-am fost niciodată, în timpul sejurului din capitala Turkestanului, victima vreunei bănuieli din partea unei rase natural bănuitoare, vicleană, ostilă oricui vine din exterior. Binecuvântarea mea era solicitată peste tot… »

Guvernul însă nu se lăsa tot atât de uşor înşelat. Momentul critic a fost cel în care, sub pretextul de a-l invita la un pilau (pilaf) public, Rahmed Bi, primul ofiţer al emirului, îl aduce în faţa unui sobor de ulema din Buhara. Rând pe rând, curios şi punând întrebări despre arcanele religiei, sau linguşitor, afirmând că molahii buharioţi sunt cu mult superiori în ştiinţă celor din Istanbul, Arminius Vambery reuşeşte să-i cucerească prin profunzimea cunoştinţelor sale.

De fapt, de-a lungul întregii călătorii, cei care i-au luat de fiecare dată apărarea erau ori ceilalţi dervişi cu care călătorea, ori molahii pe care-i cucerise prin vastitatea cunoştinţelor sale, atât teologice, cât şi lingvistice.

Începând din acest moment, Arminius Vambery poate circula nestingherit şi studia în linişte viaţa, geografia şi moravurile oraşului.

În mod straniu, atmosfera Buharei nu-l impresionează de manieră favorabilă.

Vazut de pe zidul de aparare, orasul Buhara a ramas neschimbat de sute de ani

De altfel, alt vizitator european, diplomatul rus Georges de Meyendorff scria deja, înainte cu 40 ani:

« Aspectul e frapant pentru un european. Domuri, moschei, vârfuri înalte de faţadă, medrese, minarete, palate care se înalţă în mijlocul oraşului, zidul crenelat ce-l înconjoară, un lac situat lângă ziduri şi înconjurat de case cu acoperişuri plate sau frumoase case de ţară încercuite de incinte crenelate… însă iluzia dispare imediat ce ai intrat în oraş… neîncredere… impresia de tristeţe şi melancolie… »

E drept că Buhara, visul dorinţei de cucerire a celor două mari imperii vecine, Rusia şi Marea Britanie, îşi trăia ultimile zile de independenţă. După numai patru ani, în 1867, se forma guvernul Turkestanului rus, prima etapă a colonizării dirijate dela St. Petersburg şi care urma să dureze mai bine de 120 ani. Însă ceea ce impresionează cel mai mult pe Arminius Vambery este varietatea tipurilor umane ce pot fi întâlnite la Buhara:

« Pieţele la Buhara nu au strălucirea, nici grandoarea celor din Teheran, Ispahan sau Tabriz. Totuşi diversitatea raselor şi costumele pe care le poţi întâlni oferă un spectacol surprinzător pentru privirile unui străin. Prin mulţimea în mişcare ce-l înconjoară, tipurile iraniene se regăsesc la fiecare pas: capete fine, acoperite cu un turban alb sau albastru, după cum e vorba de un om de origine nobilă, de un molah sau de un negustor, un muncitor sau un servitor. Mai departe domină fizionomia tătară. Ea se întâlneşte la toate nivelele, dela euzbeg, al cărui sânge este deseori amestecat, până la kirghiz, care a păstrat amprenta îndârjită a originei sale. Pentru a-l recunoaşte, n-ai nevoie să-i priveşti faţa; alura lui fermă şi greoaie îl distinge, chiar şi numai ea, de turanian sau de iranian. Amestecaţi cu cele două rase principale din Asia veţi remarca, pe ici, pe colo, câţiva indieni (numiţi aici multani) şi câţiva israeliţi, mai puţini numeroşi.

 

Unii şi alţii poartă o centură de sfoară şi o tichie poloneză care îi împiedică să fie confundaţi cu ceilalţi. Este aşa numitul elameti tefrikie pe care orice nemusulman trebuie să-l poarte, după cum cere Coranul, pentru ca urarea Salam aleikum să nu fie pronunţată degeaba. Indianul, cu semnul roşu pe frunte, cu figura sa galbenă şi respingătoare, ar potea servi foarte bine ca sperietoare de ciori în lanurile de orez; evreul, cu trăsături nobile şi regulate, cu ochi plini de fulgere, ar oferi artiştilor noştri cei mai exigenţi un model demn de ei. Se recunosc, după vitejia şi focul privirii lor, turkomanii, poate ocupaţi să calculeze numărul trofeelor pe care vreunul dintre alamanii lor le-ar putea găsi în magazinele ce li se prezintă în faţa ochilor. Câţiva afgani, puţin numeroşi. Cei din casta inferioară, lasând să şiruie peste lungile lor cămăşi murdare un păr nedomesticat, aruncând peste umeri o bucată de stofă ce aminteşte toga romană, dar nu au mai puţin aerul acelor nenorociţi pe care un incendiu i-a gonit din casele lor şi care se precipită în stradă fără să fi avut vreme să se îmbrace.

 

Toate principalele bazaruri oferă aspectul acestei confuzii pestriţe de buharioţi, hiviţi, kokanzi, kirghizi, kipceaki, turkomani, multani, evrei şi afgani; dar deşi totul e în mişcare în jurul nostru, nu regăseşti aici acel belşug de viaţă tumultoasă care caracterizează, de manieră izbitoare, instituţiile similare. »

Arminius Vambery descrie, de manieră tot atât de colorată, prăvăliile şi sectoarele specializate din bazar care oferă ţesături de bumbac, mătăsuri variate, piele sub formă de cizme, pentru bărbaţi, cu tocuri înalte şi vârfuri ca un capăt de ac sau, pentru femei, deseori decorate cu broderii de mătase. Tot atât de bine te atrag magazinele de îmbrăcăminte, unde domină culorile cele mai contrastante, stofele sau costumele purtate de negustorii care se plimbă cu mişcări largi pentru a pune în valoare foşnetul ţesăturilor noi.

Toate aceste vesminte, foarte ieftine pentru că sunt fabricate la faţa locului, atrag la Buhara clienţi sau negocianţi din toate colţurile lumii musulmane, pentru care acest oraş este « ceea ce Parisul sau Londra pot fi pentru provincialul cel mai îndepărtat ». Tot aici poţi întâlni obiecte sau lăzi ce poartă indicaţia originei lor de peste mări şi ţări. « Aceste cuvinte ca Manchester sau Birmingham făceau, în ciuda voinţei mele, să-mi bată inima şi trebuia să-mi stăpânesc orişice exclamaţie imprudentă, care m-ar fi putut trăda » spune falsul nostru derviş.

Tot Vambery descrie cu o vădită plăcere centrul vieţii publice a oraşului, celebrul Lebi hauz Divanbeghi (cheiul rezervorului de apă Divanbeghi), neschimbat până astăzi, străjuit de aceleaşi clădiri de patru secole, unde la umbra ulmilor poţi aprecia răcoarea brizei, sorbind în linişte, pe înserat, un ceai verde servit din nişte samovare atât de mari încât par butoaie de bere. [4]

Mulţimea pestriţă care te înconjoară se deplasează în valuri succesive, atrasă de « povestitori publici, dervişi şi molahi, exprimându-se în versuri sau în proză, în timp ce actori mimează, alături de ei, faptele glorioase ale profeţilor sau războinicilor iluştri .»

"Dervisul schiop" a devenit un respectabil membru al societatilor savante din Europa

Vambery nu uită însă scopul principal mărturisit al călătoriei sale, nu înainte de a se achita de datoriile zilnice la care, în această calitate, era obligat să se supună. În ciuda căldurii insuportabile a verii central asiatice, el se deplasează în vecinătatea oraşului, la mormântul sfântului patron al cetăţii, Baha ad-Din Naqchband, mort în 1389, precum şi la mausoleul altor două personaje ilustre ale islamului buhariot: sfinţii Abd al-Khaliq Ghidjuvani şi Mir Kulal, predecesorii fundatorului ordinului « naqchbandiyya ». Unul din principiile de bază ale acestui ordin care spune: « Să te găseşti în aparenţă în lume şi în secret cu Dumnezeu », se portiveşte de minune experienţei trăite de Arminius Vambery. Pentru că, în ciuda tuturor eforturilor depuse pentru a fi considerat ca un adevărat oriental, dela cunoştinţele religioase până la aparenţa fizică, el rămâne un observator obiectiv al lumii pe care o traversează.

În pofida fascinaţiei pe care Orientul o exercită asupra lui, a personajelor excepţionale pe care le întâlneşte, « dervişul şchiop » rămâne ataşat crezului său european şi lumii occidentale. Nu rareori el ia peste picior credinţele înapoiate ale Orientului sau maimuţărelile unor satrapi locali, care încearcă să imite Apusul cu orice preţ.

Vambery nu-şi ascunde, de-a lungul descrierii sale [6], cu toate că era evreu din naştere, simpatia pentru protestantism, căruia afirmă că-i aparţine, deşi, de cele mai multe ori, se prezintă ca un liber-cugetător. Cât despre «naqchbandiyya», el o consideră ca fiind « sursa principală a tuturor extravaganţelor religioase prin care islamismul oriental se diferenţiază de islamismul occidental ». Însă, în ciuda acestor excese şi a abdicării sistematice a autorităţilor buhariote, care afirmau că simpla prezenţă a sfântului patron va proteja oraşul împortiva oricărui atac exterior, Buhara rămâne pentru Vambery « un loc unic în amintire ». « Am auzit deseori repetându-se în jurul meu că « acest oraş este adevăratul stâlp al Islamului ». În realitate e prea puţin spus; ar trebui să fie numit Roma credinţei islamice, pentru că Mecca şi Medina reprezintă Ierusalimul ei. »

* * *

Cele douăzeci şi două de zile petrecute la Buhara au marcat cu siguranţă memoria dervişului maghiar. În continuare el se îndreaptă spre Samarcand, alt oraş remarcabil al Asiei Centrale. După care, traversând din nou Buhara, îşi continuă drumul prin Herat, în Afganistan, şi, la mijlocul lunii noiembrie, se alătură unei caravane în direcţia Meşed. Ajuns cu bine în Iran, Arminius Vambery poate abandona, în fine, costumul de derviş. Când ajunge la Teheran, este decorat cu Ordinul Leului şi al Soarelui. Tot aici, pe 28 martie 1864, se împlinea exact un an dela începutul călătoriei spre Buhara.

În fine, plecând pe mare din Trebizonda, el ajunge la Constanţa, pe atunci portul turcesc Konstendje, de unde revine la Pest, capitala lui de origine.

Pe 27 iunie 1864, un omuleţ bine bronzat, mic şi şchiop, se prezintă la Londra în faţa Societăţii Regale de Geografie; îmbrăcat în haine europene, dar purtând pe cap un fes, după ce binecuvântează ilustra adunare şi recită o sură din Coran, povesteşte pe larg aventurile sale în Turkestan. Savanţilor prezenţi nu le vine să-şi creadă urechilor, cu atât mai mult cu cât conferenţiarul vorbeşte o engleză foarte onorabilă şi, după aspect, ar putea ieşi din orice academie europeană.

Conferinţa, redactată în engleză, este imediat publicată şi Arminius Vambery devine vedeta întregii Londre.

Urmează, în anii următori, vizite la Paris, unde cartea lui este publicată în prestigioasa revistă « Le Tour du Monde » [5], iar autorul este primit de Napoleon III. Îi sunt publicate, mai apoi, diferite studii în franceză, engleză sau germană privind problemele de actualitate sau lingvistice, ca şi istoria Orientului Mijlociu. Între timp, în 1868, armata ţaristă a ocupat Buhara, care devine un protectorat rus şi Vambery atrage atenţia Occidentului de manieră repetată asupra pericolului reprezentat de expansionismul rus în Asia Centrală.

În toată această perioadă el predă cursuri de limbi orientale la Universitatea regală din Budapesta.

O coroana prafuita din muzeul Buharei aminteste in limba maghiara ca : "Wambery (!) dervis", era un "carturar ungur"

Arminius Vambery moare la Budapesta pe 15 septembrie 1913. El nu s-a mai întors niciodată în Asia Centrală, devenită colonie rusească. Dar, dacă ar fi revenit acolo, ar fi găsit probabil deja o lume diferită. Pentru că, începând din 1888, când calea ferată a ajuns la Buhara şi Samarcand [6], epoca de aur a caravanelor a apus. Chiar şi pelerinajul la Mecca se făcea deja cu trenul!

Însă Vambery a continuat să viseze şi să ne facă să visăm la o Buhara mitică, regatul interzis, aşa cum rămăsese câteva secole, exact ca pe vremea lui Tamerlan. Nu degeaba el spune în biografia sa:

« Am păstrat din călătoriile mele nomade o impresie puternică şi durabilă. Este oare deci de mirare că din când în când –pe Regent street sau în saloanele aristocraţiei britanice- mă vedeţi pierdut în profunzimea gândurilor, visând la deşerturile Asiei Centrale, la corturile kirghizilor sau ale turkomanilor? »

* * *

În ciuda reputaţiei internaţionale pe care o dobândise, situaţia materială a lui Arminius Vambery nu se ameliorase în mod substanţial după 1864. Mai întâi lector la facultatea de filozofie din Budapesta, unde preda limbile turcă, arabă şi persană, el nu va fi numit profesor decât în 1867. Cum subiectele legate de viaţa Asiei Centrale nu interesau decât pe specialişti, articolele scrise de el erau destul de prost plătite. Chiar Vambery spune că o oră petrecută pentru a scrie un articol economic publicat într-o revistă engleză îi aducea un venit de şase ori mai mare decât cel obţinut de la o revistă savantă germană. Şi trage concluzia: « Derviş în Asia, am rămas fachir în Europa », obligat fiind să scoată bani din pământ, din piatră seacă.

În 2005, cu ocazia deschiderii dreptului de a consulta arhivele naţionale ale Foreign Office-ului, a reieşit că în mare parte politica de apărare a Marii Britanii în Asia Centrală susţinută de Arminius Vambery se datora plicurilor cu bani pe care le primea dela Ministerul de Externe englez timp de câteva decenii.

Cel despre care însăşi regina Victoria spunea că este « un minunat om deştept » mărturisea că:

« A practica o ocupaţie murdară, oricât de umilitoare şi de demnă de dispreţ ar fi, este, şi a fost din totdeauna, o crudă necesitate. »

Ceea ce l-a dus pe Vambery în 1911, doi ani înainte de a muri, să ameninţe cu publicarea scrisorilor primite dela personalităţile şi autorităţile britanice dacă nu va primi o pensie anuală. După lungi tratative, se ajunge la un acord prin care scrisorile deţinute de « falsul derviş » au fost depuse în casa de bani a consulatului din Budapesta, în schimbul unei rente anuale de 140 livre sterline. În virtutea căruia Foreign Office-ul nu mai trebuia să se teamă că aceste scrisori compromiţătoare riscau « să cadă în mâinile unor persoane rău voitoare. »

În toţi aceşti ani, Arminius Vambery venea în mod regulat la Londra unde prestigiul şi reputaţia lui rămăseseră la zenit şi unde făcea parte din diferite « comitete şi comiţii ».

Pe 30 aprilie 1890, cu ocazia unui dineu la « Beefsteak Club » [7], Vambery face cunoştinţă cu Bram Stocker. Acesta studia deja de câţiva ani legendele europene legate de istoria vampirilor. Ideea lui era să plaseze acţiunea romanului pe care îl pregătea undeva în Austria, probabil în Tirol.

Urmând sfaturile lui Arminius Vambery, el a deplasat acţiunea în Transilvania, legând-o de amintirea lui Vlad Ţepeş Draculea [8], pe care acesta i-o recomandase.

Se pare că Bram Stocker a fost atât de impresionat de legendele povestite de Vambery încât a numit pe profesorul pornit în căutarea vampirului, Van Helsing. Ba chiar, în capitolul 23, acesta face apel la « prietenul său Arminius, dela universitatea din Budapesta » pentru a-i încredinţa bănuielile sale.

De altfel, Alain Pozzuolli, biograful lui Bram Stocker, afirmă că, deşi nu a pus niciodată piciorul în Transilvania, autenticitatea istorică şi geografică a acţiunii romanului « Dracula » a fost obţinută în mare parte mulţumită indicaţiilor furnizate de Arminius Vambery. Unele detalii menţionate în roman par atât de veridice încât, atunci când a fost publicat, toată lumea şi-a închipuit că acesta vizitase cu adevărat regiunea descrisă. [9]

Puţin importă dacă ne place sau nu, dacă este adevărat sau nu, dacă personajul istoric al prinţului valah este sau nu inspiratorul acestei legende.

În tot cazul, mulţumită lui Arminius Vambery, pe orişice meridian al pământului pe care te deplasezi, când spui că vii din România, chiar dacă interlocutorul tău nici nu ştie unde se află această ţară pe harta lumii, prima lui reacţie va fi: « Ah, desigur… patria lui Dracula! »

Galerie foto: portrete din Uzbekistan (colectia autorului)

Adrian Irvin Rozei, Buhara, octombrie 2008

—–
NOTE:

[4] Singurul « intrus » în această atmosferă imemorială este statuia de bronz, călare pe un măgar, a celebrului personaj ce poate fi întâlnit dela Samarcand la Tunis, abilul Nastratin Hogea, familiar chiar şi vizitatorului român, pe care buharioţii îl revendică, spre marea disperare a călătorilor turci, care se mândresc cu origina lui anatoliană.
Admirându-l, mândru şi isteţ, pe măgarul lui, mi-au venit în minte câteva versuri auzite în copilărie:

« La mândru’ Şah persienesc
Spânzurătoarea-mi pregătesc,
Supliciu’ al Turciei sultan
Şi pal al Hivei Mare Han.
Dar eu tot Nastratin rămân
Căci liber sunt şi-mi sunt stăpân. »

Statuia lui Nastratin Hogea, prietenul copiilor din Samarcand pana-n Marrakesh

[5] « Voyage dans l’Asie Centrale. De Teheran à Khiva, Bokhara et Samarcand » Le Tour du Monde, Paris 1865
[6] Cititorul român va aprecia atmosfera călătoriilor cu trenul prin aceste regiuni descrisă cu lux de detalii în cartea lui Jules Verne « Însemnările unui reporter » sau « Claudius Bombarnac », care întâlneşte, ascuns într-o ladă amenajată, un călător ilegal venit de pe malurile Dunării în drum spre… China! Oare istoria se repetă sau este o tradiţie românească perpetuată până în zilele noastre?
[7] Unii autori afirmă că ei s-ar fi cunoscut la Lyceum Theater din Londra. Detaliu fără importanţă faţă de consecinţele acestei întâlniri.
[8] Anumiţi comentatori consideră că identificarea vampirului cu Vlad Ţepeş este o « făcătură » recentă, datată din 1970, lansată sau relansată de cercetătorul Radu Florescu în scopuri comerciale. Mii de pagini, volume întregi au fost şi vor mai fi scrise despre acest subiect. Recomandăm cititorilor pasionaţi de acest subiect impresionantul studiu publicat de Matei Cazacu în 2004 sub titlul « Dracula ».
[9] Bram Stocker a pus piciorul în Transilvania la mai bine de jumătate de secol după moarte prin statuia dezvelită la Pasul Bârgăului (Piatra Fântânele), alături de celebrul Hotel Dracula, şi care generează alte polemici, care depăşesc însă perimetrul articolului prezent.