Buhara, Hiva, Samarcand!

Cine n-a visat să viziteze aceste perle ale Asiei Centrale! Cu atât mai mult cu cât simpla lor enumerare ne aduce aminte numele unor personaje legendare precum Alexandru cel Mare, Marco Polo, Gingis Han sau Tamerlan. Şi ne mai face să visăm la Deşertul Roşu (Kizil Kum), la fluviul Amu Daria (Oxiana grecilor din antichitate), la defuncta Mare Aral sau la nesfârşitele câmpii de bumbac din Fergana.

Astăzi este foarte sinplu să te duci acolo, în Uzbekistanul devenit de şaptesprezece ani o ţară independentă. Ajunge să obţii viza de intrare şi, după câteva ore de avion, ai ajuns în inima Asiei Centrale.

Cei care se aşteaptă să găsească aici o atmosferă neschimbată de pe vremea lui Tamerlan vor fi un pic cam decepţionaţi în primul moment. Uzbekistanul este o ţară modernă, unde chiar şi vânzătorii de pepeni din piaţă au telefonul portabil agăţat de ureche, unde în zona nouă a oraşelor ambuteiajele se ţin lanţ, unde cinematografele prezintă în premieră ultimele filme occidentale. Ajunge însă să pătrunzi în zona istorică a aceloraşi oraşe, să traversezi poarta de lemn sculptat a unei « madrassa » (fostele şcoli coranice, adevărate caravanseraiuri ale lumii medievale islamice), să te urci pe meterezele de lut ale zidurilor de apărare ce înconjoară cetăţile, pentru a avea sentimentul că te-ai întors cu patru sau cinci secole în urmă, în vremea când aceste locuri marcau popasuri importante pe « Drumul mătăsii », care lega lumea occidentală de Imperiul de Mijloc.

Astăzi, Uzbekistanul se deschide pas cu pas turistului occidental şi, nefiind încă stricat de mulţimea vizitatorilor din Apus, omul de pe stradă e încântat să te ajute, să te îndrume, ba chiar să şi pozeze în faţa aparatului tău de fotografiat. Bineînţeles că este preferabil să vorbeşti cât de cât limba rusă, singurul vector de comunicaţie între populaţia uzbecă, tadjică, cazacă, karapalkacă, khirghiză, afgană, turkmenă sau oigură din această ţară. Ca să nu mai vorbim de nenumăratele minorităţi deplasate în perioada sovietică, aşa-zişii « politemigranţi », sau refugiaţi din vremea Războiului Mondial: armeni, germani, tătari, gruzini, azeri, greci sau coreeni.

Cu totul alta era situaţia acestor ţări-oaze la jumătatea secolului XIX.

În decadenţă evidentă faţă de perioada de glorie a secolelor XIV –XV, ele se constituiseră la sfârşitul secolului XVIII în hanate sau emirate revendicând descendenţa, mai mult sau mai puţin reală, din marile familii istorice şi petrecându-şi vremea în gâlcevi de frontieră. De fapt, elitele locale înţelegeau perfect poziţia inconfortabilă în care se găseau, la limita a două mari imperii: cel britanic, stabilit în India şi Afganistan, şi cel rus care începuse mişcarea de învăluire a ţărilor din Asia Centrală. Conştiente de slăbiciunea lor militară, aceste principate contau mai ales pe poziţia lor geografică, nişte oaze în mijlocul deşertului, separate de câteva sute de kilometri de nisip, pentru a se apăra împotriva orcărui cotropitor străin. Era deci capital ca nicio informaţie privind sistemul lor de apărare, traseele drumurilor prin deşert sau poziţia puţurilor de apă să nu transpire către lumea occidentală. De unde decizia, îmbrăcată în straie religioase, de a interzice accesul oricărui occidental, deci nemusulman, în regiunile lor « sfinte ». Buhara, în special, considerată ca fiind una dintre citadelele sacre ale Islamului, refuza orişice contact cu lumea exterioară, cu excepţia caravanelor ce o traversau, legând Rusia cu India şi China sau a rarei prezenţe a unor diplomaţi ruşi. Un negociant buhariot afirma, de altfel, în faţa ambasadorului rus, baronul Georges de Meyendorff:

« Poate că niciunul dintre călătorii creştini nu se va întoarce la el acasă. Chiar dacă hanul Hivei i-ar lăsa să treacă, hanul nostru n-ar comite greşala de a-i lăsa să plece. De ce aţi vrea ca creştinii să cunoască ţara noastră?»

Chiar şi occidentalii care reuşeau să ajungă la Buhara în misiune oficială, descopereau cu uimire că erau spionaţi în permanenţă şi că mai totul le era interzis.

De exemplu, primului explorator britanic ajuns la Buhara, în 1831, locotenentul Alexander Burnes, i s-a interzis să se servească de pană şi cerneală. Însă, în 1835, un agent rus originar din Savoia franceză, Jean-Jacques Pierre Desmaisons, deşi nu a fost lăsat să ia nicio notă scrisă, a reuşit să redacteze din memorie un raport complet privind cele 45 zile de voiaj, dela Orenburg la Buhara, indicând poziţia punctelor de aprovizionare posibilă cu apă, furaje sau combustibil.

Cât despre cei care încercau să pătrundă de manieră ilegală în aceste regiuni, deseori deghizaţi în localnici, în ciuda cunoaşterii limbii, a obiceiurilor sau religiilor locale, de cele mai multe ori terminau între mâinile călăului, cum a fost cazul ofiţerului britanic Arthur Conolly, în 1842.

De altfel, o bună cunoaştere a limbilor locale, ciagatai –turca Buharei- şi persana-limba vernaculară- sau araba –pentru a impresiona pe simplii credincioşi- şi turca otomană –cea vorbită la Istanbul-, nu era un element suficient pentru a înşela autorităţile musulmane. Călătorul occidental, chiar şi foarte bine deghizat, trebuia să domine cu uşurinţă cunoştinţele şi obiceiurile musulmane, pentru că toţi cei cu care venea în contact îl spionau în permanenţă, aşteptând cu o răbdare asiatică prima greşală pentru a-l denunţa. Şi atunci el trebuia să-şi justifice prezenţa în faţa unei comisii chiţibuşare, demonstrând că e un adevărat molah, derviş sau medic.

Mai mult, Henry Pottinger, care se deghizase în pelerin încercând să traverseze Balucistanul în 1810, a fost demascat datorită picioarelor sale care,

« în ciuda perseverenţei de a le expune la soare, până ce s-au acoperit de băşici, n-au obţinut niciodată culoarea bronzată a mâinilor şi figurii… ».

În tot cazul, toţi cei care au întreprins această aventură erau de acord că cea mai sigură soluţie pentru a reuşi era să te ascunzi sub costumul unui obişnuit al locului. Rămânea de văzut dacă această deghizare trebuia să se limiteze la timpul călătoriei, chit a-ţi mărturisi, odată ajuns în faţa autorităţilor, adevărata identitate uşor interpretată în mod favorabil, sau să ai curajul de a o ţine morţiş până la sfârşitul misiunii, cu riscul de a fi demascat şi a-ţi pierde capul.

În tot cazul, în cartea sa « Travels into Bokhara… in the years 1831, 1832 and 1833 », Alexander Burns spune:

« Un proverb francez zice: Dacă vrei să trăieşti în pace când călătoreşti, fă în aşa fel să urli cu lupii printre care te afli ». Cu alte cuvinte: « Conformează-te în deplin obiceiurilor şi moravurilor regiunii pe care o traversezi. Iată baza indicaţiilor pe care vi le dau… ».

Nu stiu dacă Arminius Vambery citise aceste instrucţiuni. Dar este clar că, ascuns sub hainele unui derviş călător, el le-a pus în practică mai bine decât orice alt călător prin regiune.

* * *

Arminius Vambery s-a născut în 1831, sau poate în 1832, în oraşul numit St. Georghen, astăzi Jur, în imediata apropiere a Bratislavei, pe atunci Pressburg, capitala Slovaciei austriece. Când vedeai lumina zilei într-o familie de evrei unguri săraci dintr-o provincie mărginaşe a Imperiului acum mai bine de un secol şi jumătate, nu puteai fi niciodată sigur de data exactă a naşterii pentru că registrele de stare civilă erau ţinute de preoţii catolici şi totul depindea de momentul în care erai declarat.

După puţină vreme, tatăl său moare într-o epidemie de holeră. Mama lui se recăsătoreşte, dar situaţia materială precară a familiei nu-i permite tânărului Arminius sa-şi urmeze studiile îndelung. Aşa se face că viitorul poliglot exercită numeroase meserii, de la lustragiu sau băiat de prăvălie la repetitor de ebraică pentru copiii din familiile cu stare. În acelaşi timp Arminius Vambery profită de timpul liber pentru a învăţa alte limbi, mai întâi europeene moderne, mai apoi vechi, precum greaca sau latina.

Aceste cunoştinţe lingvistice, deocamdată doar vreo zece limbi, îi permit să-şi găsească de lucru ca preceptor al fetelor din lumea bună. Îndrăgostit de una dintre elevele sale, căreia îi mărturiseşte sentimentele lui, Vambery este pur şi simplu concediat. Pentru că, în afară de o sărăcie lucie, el este handicapat de o figură dezagreabilă, ba chiar şi şchioapătă, rezultat al unei boli din copilărie.

Însă toate aceste vicisitudini nu fac decât să-i călească voinţa şi caracterul, până când, la 14 ani, el decide să abandoneze cârjele şi să pornească la drum, pe jos.

Ajuns la Viena, odată ce a eşuat la concursul de admitere în rândul funcţionarilor imperiali şi după decesul mamei sale, Vambery sau Bamberger, după varianta germană a numelui său de familie, este liber să plece unde-l duce vântul.

La numai douăzeci de ani, Arminius Vambery are o obsesie: să găsească originea limbii maghiare. În acea epocă, două teorii se înfruntau în această privinţă: una, care afirma origina ugro-finică a triburilor maghiare, cu cele două ramuri, ce se află azi una în Finlanda şi Estonia şi cealaltă în Ungaria, iar alta, mai degrabă romantică, a unor populaţii cu rădăcini hunice turco-mongole ajunsă în câmpiile Panonice sub conducerea liderului mitic, Atila. Această ultimă variantă, îmbrăţişată de Arminius Vambery, justifică plecarea lui înspre lumea Asiei Centrale, unde dorea să o verifice din punct de vedere lingvistic.

Însă o primă etapă obligatorie este lumea otomană pentru a se familiariza cu o limbă turcofonă.

Coborând pe Dunăre până la Galaţi, Arminius Vambery se îmbarcă pe o corabie care-l duce în 1854 la Istanbul. Pe drum, ca să-şi câştige o farfurie de macaroane, recită versuri de Petrarca bucătarilor italieni.

În capitala Imperiului Otoman, Arminius Vambery se instalează la Pera, în cartierul european, ajutat fiind de nenumăraţii refugiaţi maghiari stabiliţi acolo după înfrângerea Revoluţiei dela 1848. Însă Vambery înţelege repede că lumea care-l interesează nu se găseşte acolo şi se mută în oraşul turcesc, în cartierul popular dela Findikle.

În toată această perioadă, el reuşeşte să-şi găsească elevi, mai întâi un turc bogat, consul al Danemarcei, mai apoi un nobil otoman europenizat, în fine, fiul lui Hussein Daim Paşa, prin intermediul căruia face cunoştinţă cu molahul Ahmed Effendi. Astfel ajunge să asimileze nu numai bazele religiei islamice, dar şi limbile persană şi arabă. Încet-încet, Vambery devine un specialist de reputaţie locală al religiei musulmane, până când, însuşi sultanul îi încredinţează educaţia religioasă a fiicei sale, Fatima. Cu această ocazie, nu numai că Arminius Vambery este autorizat să pătrundă în harem, dar face cunoştinţă chiar şi cu Abdul Hamid, devenit mai apoi « sultanul roşu », şi se împrieteneşte cu principalele personalităţi ale lumii otomane. Uimit şi admirativ pentru propria sa ascensiune, Vambery spune:

« Aş vrea să ştiu în ce ţară din Europa un străin necunoscut, remarcabil doar prin pasiunea lui de a învăţa, ar obţine accesul în cercurile cele mai distinse, ar câştiga bunăvoinţa şi protecţia lor. »

În fine, abandonând învăţământul, el intră ca traducător la Ministerul de Externe, recent creat, şi devine corespondentul câtorva ziare europene din Viena, Budapesta şi Augsburg. În acelaşi timp, lucrează la un dicţionar turc-german cu 14 000 cuvinte.

După câtăva vreme, Arminius Vambery poate afirma pe drept cuvânt că:

« O şedere de mai mulţi ani în familiile turceşti şi vizitele repetate în şcolile şi bibliotecile islamice au făcut, în curând, din mine un adevărat turc. »

Însă în toată această perioadă de aproape zece ani, el nu uită obiectivul final: voiajul la Buhara.

O nouă etapă în atingerea acestui scop este străbătută când, făcând cunoştinţă cu molahul Halmurad din Buhara, Arminius Vambery devine discipolul lui.

Acum se simte pregătit pentru « Marea Încercare ».

Dar mai întâi se întoarce la Pesta, în 1861, încercând să obţină dela academia a cărui membru devenise de un an suma necesară pentru realizarea proiectului său.

Academia ezită, punând la îndoială capacităţile lui fizice de a traversa ca un simplu călător pustiurile Asiei Centrale, însă, în cele din urmă, îi acordă o bursă de 1000 forinţi. Arminius Vambery comentează:

« Aceste persoane nu erau conştiente că un voiaj în Asia nu necesită nici picioare, nici bani, ci o limbă iscusită. »

Ba mai mult, domnii dela academie îi dau o scrisoare de recomandare către hanii Asiei Centrale, scrisă … în limba latină! Cea mai bună soluţie pentru a-l trimite direct la moarte într-o ţară care interzicea oricărui occidental – Frenghi – chiar şi să pună piciorul pe teritoriul ei! Până şi introducerea autorităţilor dela Istanbul, odată părăsit spaţiul de influenţă otomană, devine un pericol, pentru că persanii, de confesiune şiită, nu au mare respect pentru turci, care sunt suniţi.

Ajuns la Teheran, Arminius Vambery începe să-şi pregătească în mod raţional voiajul spre Buhara.

Un desen de epoca reprezentandu-l pe “dervisul schiop”

Încă dela Istanbul el începuse să frecventeze caravanseraiurile unde se reuneau dervişii qalandri, sosiţi din Buhara. Săraci, îmbrăcaţi în zdrenţe, purtând pe cap un turban enorm, care le va deveni, după moarte, giulgiu [1] în semn de umilinţă, ei găseau în aceste locuri nu numai masă şi casă, ba chiar şi un loc de rugăciune unde îşi puteau practica dansul specific. Aşa a decis Vambery să ia aparenţa unor astfel de dervişi pentru a putea călători cu o caravană în care să fie respectat şi să-şi poată justifica, prin rugăciuni şi binecuvântări, mijloacele de existenţă, în faţa oricărui localnic. Cu atât mai mult cu cât suspiciunea tuturor celor întâlniţi îl va urmări în permanenţă de-a lungul întregii călătorii.

Dar, mai întâi, Arminius Vambery va trebui să-i convingă pe însoţitorii lui, alţi dervişi călători, că scopul voiajului său era pur religios.

« Un adevărat oriental, ştiam prea bine, nu va accepta niciodată un simplu mobil ştiinţific: i se va părea absurd, chiar suspect ca un effendi (echivalentul unui gentelman englez) să înfrunte atâtea riscuri şi neplăceri pentru realizarea unei idei abstracte… Le-am zis, de exemplu, că preparam în suflet de multă vreme, fără să vorbesc nimănui, visul arzător de a vizita Turkestanul (Asia Centrală) nu numai ca sursă unică unde virtuţile Islamului s-au păstrat neîntinate, dar şi pentru a venera sfinţii din Hiva, Buhara şi Samarcand. Cu această idee părăsisem ţara Rumilor (Turcia) pentru a veni în Persia, unde aşteptam de un an camarazii predestinaţi de Dumnezeu pentru a-mi uşura pelerinajul. »

Vambery este atât de convingător în explicaţiile lui încât reuşeşte să-i convingă, în ciuda aparenţelor fizice, pe viitorii lui tovarăşi de drum că e un autentic qalandar. Ceea ce nu i-a evitat numeroase alte examene şi probe fizice sau intelectuale de-a lungul întregului voiaj.

Cea mai neaşteptată a fost probabil cea când un alt derviş l-a denunţat, spunând că « avea părul de pe braţe care creştea orizontal! » Într-adevăr, la un bun musulman, care-şi face abluţiunile zilnice după cum prescrie Islamul, părul creşte în sus sau în jos, după cum este sunit sau şiit, dar în niciun caz orizontal!

În sfârşit, iată că marea caravană se pune în mişcare.

Prima destinaţie importantă, după mai bine de 700 km, este oraşul Hiva.

Iată cum descrie contele de Gobineau [2], un alt celebru călător pe drumurile Asiei din secolul XIX, şi pe care Arminius Vambery l-a întâlnit la Teheran, evenimentul major din viaţa unui astfel de convoi:

Intalnirea a doua caravane in plin desert este un soc vizual chiar si in secolul XXI

« Una dintre marile plăceri ale acestui voiaj, era să te întâlneşti la locul de popas cu o caravană venind din direcţia opusă. Bineînţeles că, în acest caz, şefii respectivi ale celor două entităţi ambulante s-au asigurat dinainte că pot să se oprească unul lângă celălalt fără să compromită mijloacele lor de subzistenţă. Atunci sunt două oraşe care se aşează unul în faţa celuilalt; două adevărate oraşe: unul vine din Occident, celălalt a plecat din Orient; să ne imaginăm Samarcand şi Smirna care se întâlnesc la picioarele munţilor care separă Media de regiunea Tigrului şi a Eufratului.

 

De partea aceasta, sub aceste corturi, sub aceste bărăci, se găsesc persani din Est, oameni din Korassan, afgani, turkomani, uzbeci, indivizi veniţi dela frontierele îndepărtate ale Chinei şi chiar din acele regiuni puţin cunoscute care fac să pătrundă în inima provinciilor Imperiului Celest dogmele şi ideile islamiste arabe. Dincoace, în corturi, din contra, iată persanii din Vest, osmanlîi, armeni, yezidi, sirieni şi locuitori ai îndepărtatei Europe, cum am văzut deja şi cum îi urmărim dela începutul acestei povestiri.

 

În cele două oraşe există elemente comune, mai ales evrei. Aceştia vin tot atât de bine din Damasc sau Alep, ca dela Buhara sau Manghislak. Unul dintre ei călătoreşte pentru a vinde sau cumpăra, dar altul este mandatarul comunităţii din Ierusalim. El va strânge şi aduce locuitorilor Sfintei cetăţi pomana enoriaşilor. El intră peste tot pentru a-şi strânge recolta. Dacă anul acesta se duce la Teheran, anul trecut era la Calcutta; Hiva va primi vizita sa mai târziu şi peste tot este primit cu respect de către coreligionarii săi. E un om grav, închis, dur. Cunoaşe lumea şi ştie mai bine ca oricine starea actuală a Universului. Nu e umil, precum coreligionarii lui şi nu suportă nici afront, nici ofensă. La nevoie, revendică naţionalitatea franceză, prezintă un paşaport al acestei naţiuni, care indică naşterea lui la Alger, şi reclamă cu tărie protecţia consulului ameninţăndu-l că se va adresa jurnalelor, dacă nu va obţine drepturile lui. E un personaj teribil de care tuturor le este frică.

 

El a reunit imediat evreii din cele două caravane şi acolo află, unul de la altul, ce pot vinde sau schimba între ei: numele neguţătorilor importanţi, natura şi cantitatea mărfurilor pe care le duc cu ei, în fine ştirile mici şi mari.

Astfel de întâlniri determină în general un sejur destul de lung din partea caravanelor, când circumstanţele de anotimp, de securitate, de loc de aprovizionare le permit. Atunci se produc schimbări între cele două populaţii. Unii se întorc spre vest cu orientalii; alţii, care veniseră printre ei, se alipesc celor veniţi din vest. S-a activat mult, s-a intrigat, s-au agitat, şi-au spus adio, s-au despărţit.

 

Există însă şi caravane de un alt soi şi la care nimeni nu e grăbit să se unească. Din contra, măresc pasul ca să nu rămână la popas lângă ele. Sunt caravanele sacre, în care catârii, cămilele, caii duc, în loc de mărfuri, sicrie cu morţi, care vor fi înmormântaţi în cine ştie ce oraş sfânt: la Meşed, la Gum sau Kerbala. Aceste caravane nu sunt, de altfel, mai triste decât celelalte. Se cântă, se râde şi se distrează tot atât. În realitate, conducătorii sunt ceauşi [3] plini de merit, cu enormele lor turbane, molahi venerabili cu capul acoperit tot atât de serioşi; se recită deseori versete din Coran; însă nu te poţi ruga tot timpul, şi, în intervalele numeroase şi lungi, chiar şi cel mai auster director de conştiinţă nu refuză nici să asculte, nici să povestească o istorie pasionantă. Când sosesc la locul de popas, turbanul e lăsat de o parte şi, în indispensabili şi scufie de noapte, se fac comozi; îl slăvesc pe Dumnezeu pentru că a creat rachiul. Totuşi, fiii respectuoşi, fraţii devotaţi au coborât de pe samarul catârilor corpul regretatei lor rude; se pun cutiile funebre unele peste altele, în grămadă sau se lasă acolo unde au căzut; vor fi adunate mâine dimineaţă şi dacă greşesc cutia, în definitiv, fiecare defunct va avea în cele din urmă acelaşi pat funebru sub protecţia şi în vecinătatea Imamului.

 

Totul ar fi în regulă dacă mirosul care se răspândeşte din aceste cadavre prost împachetate n-ar fi, prin el însuşi, atât de dezagreabil şi considerat, în general, ca nesănătos; asta face să se evite, pe cât se poate, caravanele morţilor.

 

Din contra, nimeni nu detestă întâlnirea cu un mare senior, care pleacă înconjurat de două sau trei sute de călăreţi, să vâneze sau să-i prezinte omagiile sale, regelui. E o ocazie de distracţie. E deasemenea câteodată un surplus de securitate. Două sau trei sute de bravi gentilomi dintr-un trib, înarmaţi până-n dinţi, nu reprezintă un mic ajutor în regiunile bântuite şi agitate de kurzii Jellaly sau alţii, în regiunile din nord, sau de bahtiari şi lures, în cele din sud. Atunci, în timp ce voiajază alături, se schimba mari semne de politeţe şi mici cadouri, care nu displac niciodată celor care le primesc.

 

Din când în când, caravana tot în mers, soseşte în fine în vecinătatea unui oraş real şi stabil. Aceste oraşe sunt rare. Când s-au stabilit sub zidurile uneia dintre aceste cetăţi, populaţia rătăcitoare îşi înmulţeşte ocupaţiile şi mişcarea. Acesta reuşeşte să-şi plaseze achiziţiile făcute la Trebizonda. Strânge un beneficiu cinstit şi îşi cumpără o nouă marfă de doi bani. Celălalt îşi părăseşte prietenii făcuţi dela plecare şi rămâne în cetate, sau se alipeşte la altă caravană; e înlocuit de noi veniţi. Cunoştinţe se părăsesc şi se strâng în braţe, li se fac adiouri mişcătoare; unii plâng, alţii deplâng cu lamentări fără sfârşit nenorocirile soartei; însă iată alte personaje care se arată; nimeni nu le cunoaşte; se vorbeşte despre ele, se încearcă să se intre în vorbă cu ele; vor să se apropie de aceşti necunoscuţi şi ei nu aşteaptă altceva la rândul lor. Zilele trec, afacerile evoluează. Îşi spun:

 

Plecăm mâine! Ştiu din sursă sigură că Kerbelay-Hussein are această intenţie! -I-a spus-o lui Murad Bey! – O ştiu dela Nuredin Effendi, care a auzit-o dela un prieten, mare confident al lui Kerbelay-Hussein. – Sunteţi sigur? – Sunt sigur, jur pe capul meu! Şi pe al Vostru! Pe ochii mei! Pe toţi Imamii şi pe cei nouăzeci de mii de profeţi!

 

A doua zi, nimeni nu pleacă; însă se pleacă opt zile mai târziu. Se merge cum s-a făcut şi până acum. Se întâlnesc noi aventuri, unele bune, altele rele; nici odată aceleaşi, mereu variate ca fiecare din frunzele care, milioane, formează acoperişul unei păduri stufoase şi chiar dacă ai călători aşa, cu şeful unei caravane de catâri şi atâţia camarazi variaţi, timp de secole, tot n-ai întâlni aceiaşi oameni, nici n-ai trăi aceleaşi conjuncturi. Poţi deci să înţelegi că, atunci când cineva a gustat dintr-această formă de existenţă, nu mai poate suporta alta. Iubind imprevizibilul, îl posedă, sau, mai degrabă, i se abandonează de seara până dimineaţa şi de dimineaţa până seara; avizi de emoţii, ei sunt copleşiţi; curioşi, ochii lor trăiesc o încântare; inconstanţi, ei n-au nici măcar vremea să se plictisească de ce părăsesc; pasionaţi în fine de senzaţiile prezentului, sunt eliberaţi în acelaşi timp de umbrele trecutului, care nu-i pot urma în evoluţia lor necontenită, şi cu atât mai mult de preocupările viitorului, zdrobiţi sub prezenţa imperioasă a momentului. »

Oare, în fond, Arminius Vambery căuta cu adevărat să ajungă la Buhara sau prefera să trăiască beţia voiajului? Acest lucru nu-l vom şti, probabil, decât la sfârşitul vieţii lui! Şi încă…

(Va urma)

Adrian Irvin Rozei, Buhara, octombrie 2008

Galerie foto: portrete si activitati cotidiene in Buhara

—–
NOTE:

[1] « Turbanul, cum ştie fiecare, reprezintă pânza cu care se acoperă sicriul în timpul unei înmormântări sau ţesutul mortuar pe care orice musulman pios trebuie să-l poarte pe cap ca un memento perpetuu a ultimului său ceas. Coranul nu indică pentru kefen (voalul funebru) decât o lungime de şapte aunes (8,316 m, n.n.). Însă cei pioşi depăşesc deseori această măsură normală şi îşi îngrămădesc pe cap cinci sau şase kefen, adică treizeci şi cinci (41,5 m n.n.) sau patruzeci şi două aunes (49.89 m n.n.) dintr-o frumoasă muselină. », Vambery dixit.
[2] Joseph Arthur de Gobineau, numit “comte de Gobineau”, născut la 14 iulie 1816 şi decedat la 13 octombrie 1882, diplomat şi scriitor francez, a petrecut câţiva ani în funcţii diplomatice la Teheran şi a descris în operele lui diferite colţuri ale planetei, printre care şi Asia Centrală. Pasajul citat face parte din nuvela “La Vie de voyage” apărută în culegerea intitulată “Nouvelles asiatiques” editată pentru prima oară în 1876.
[3] Ceauş: laic, ajutor al imamului în organizaţia cultului musulman. Prin extensie, paraclisier. Devenit nume propriu, a lăsat o tristă amintire în istoria României din secolul XX!