“Minunat om ar fi părintele Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul, prea verde-făţiş. El nu mai suceşte vorba, ci spune drept în faţă, dacă i s-a pus ceva pe inimă. Nu e bine să fie omul aşa. Oamenii se prea supără când le luăm căciula din cap. Şi e bine să trăim bine cu lumea… Un om ca el nici doi ani n-a putut să stea în Butucani. Când una, când alta: odată da cu vorba-n săteni, altă dată-n protopop. Şi este ştiut că, mai ales cu protopopul, preoţii trebuie să nu facă multă vorbă. Decât vorbele, la protopopi, darurile au mai mult înţeles. Iar asta părintele Trandafir nu voia s-o priceapă.

Nu-i vorbă! drept avea părintele Trandafir. Este numai că dreptul e treaba celor mai mari în putere. Cei mai slabi trebuie să şi-l arate pe-ncetul. Furnica nu răstoarnă muntele, dar îl poate muta din loc: încet însă, încet, bucăţică după bucăţică. Poate că ştia şi părintele că este aşa în lume; dar el avea legea lui: ‘Ce-i drept şi adevărat, nici la dracul nu-i minciună!’ Acesta era cuvântul lui…”

Fiecare dintre noi îşi aminteşte nuvela lui Ion Slavici, scrisă la 1874 şi intitulată “Popa Tandă”, care începe cu acest paragraf povestirea întâmplărilor, mai întâi nenorocite, mai apoi fericite, trăite de părintele Trandafir din satul Sărăceni.

Ce n-a încercat Sfinţia sa pentru a-i scoate pe săteni din lenea şi amorţeala care-i aduseseră, de atâtea generaţii, la sapă de lemn! Mai întâi le-a vorbit cu frumosu’, cu exemple şi pilde din Sfintele Scripturi. Nici o reacţie!

Mai apoi, i-a luat peste picior, încercând să le atingă mândria lor de oameni cinstiţi sau orgoliul lor de creştini. Tot la nimica n-a ajuns! Ba chiar a reuşit să-i supere, de s-au dus să se plângă la protopop.

Disperat, părintele Trandafir a căzut în genunchi în biserică şi şi-a povestit păsul Celui de Sus. Dar când a ieşit din sfântul lăcaş, după cum spune Slavici, a schimbat macazu’: “Nu merge!” grăi părintele Trandafir. “Aşa nu merge!” Începu a se face şi el om ca lumea, a se îngriji mai-nainte de toate de binele casei sale.

Aşa a început “Popa Tandă”, după cum îl porecliseră sătenii nemulţumiţi de admonestările lui fără sfârşit, să refacă pereţii casei în care locuia cu familia, pe urmă acoperişul, mai apoi bătătura, a semănat legume, a îngrijit livada, a înlocuit gardul şi aşa mai departe.

Sătenii, văzând ce făcea şi prosperitatea care bătea la uşa popii, au început să-l imite. Slavici nu ne precizează de unde veneau fondurile necesare unor asemenea investiţii, pentru că zestrea coanei preotese n-ar fi ajuns nici pe departe. E drept că ele erau bazate mai ales pe resursele locale şi pe hărnicia redescoperită a oamenilor din sat, însă în vreo zece sau douăzeci de ani aşezarea aceea nenorocită, care-şi purta bine numele, a devenit o floare de localitate, a cărei faimă a răsunat până departe în ţară. Şi tot ţăranul care la un moment dat spunea că “popa-i omul dracului! “, acum, când trecea prin faţa casei lui, “…le pofteşte “bună odihnă” şi-i zice: “Ţine-l Doamne, la mulţi ani, că este omul lui Dumnezeu!”

În Kenya, în satul Sauri din sudul ţării, cu un deceniu în urmă, situaţia economică era catastrofală, în ciuda nenumăratelor bogăţiilor naturale şi, mai ales, a pământului agricol fertil, care poate produce flori, legume şi fructe din abundenţă. În plus, un sfert din locuitori erau contaminaţi cu virusul SIDA. Peste tot domnea violenţa şi corupţia ajunsese la apogeu.

Acum vreo opt ani, când Anne Omolo a sosit în sat ca directoare a şcolii primare, a găsit şi în acest domeniu o situaţie de speriat. Cei 500 elevi veneau la şcoală când li se căşuna, morţi de foame şi într-o stare de mizerie înfiorătoare. Căutând o soluţie, împreună cu alţi zece învăţători, Anne decide să plătească din buzunarul ei mâncarea necesară pentru ca elevii să poată cel puţin urmări cursurile cu mintea clară. Însă, neavând decât foarte puţini bani, decide să distribuie de mâncare numai celor 200 copii mai în vârstă. Se pare, după cum descrie ziarul New York Times, că “ceilalţi copii s-au aşezat pe la ferestre, ca să-i vadă pe cei mari cum mâncau”.

Rezultatul s-a făcut simţit imediat: prezenţa elevilor de 100% la cursuri, un indice de reuşită şcolară excepţional, care a adus stabilimentul în patru ani, în 2004, de la locul 68 la al şaptelea din district şi pe primul loc în 2005. În paralel, întregul sat progresează: femeile îşi ameliorează productivitatea agricolă, recoltele de porumb s-au triplat, cazurile de malarie au scăzut cu două treimi etc.

Între timp, Sauri a fost ales în 2005 de Banca Mondială, împreună cu Kararo din Etiopia, ca unul dintre satele model în cadrul programului “Millenium Village”, mulţumită căruia fiecare locuitor va primi, timp de cinci ani, echivalentul a 110 USD pe an, sub formă de îngrăşăminte şi seminţe selecţionate de bună calitate.

După cum remarcă Banca Mondială, care încearcă să promoveze exemplul satului kenyan în întreaga regiune subsahariană a Africii, scânteia care a declanşat schimbarea situaţiei la Sauri a venit, în egală măsură, dela modificarea sistemului educativ şi dela finanţarea exterioară, mulţumită fondurilor aduse de Anne Omolo. Însă, bine înţeles, dirijate de o gestiune riguroasă a fondurilor şi a măsurilor luate. Cu alte cuvinte sau cu un termen tehnocratic: “o bună guvernare”.

Drept care, Banca Mondială încearcă să analizeze, într-un raport publicat în mai 2005, legătura între “o bună guvernare” şi rezultatele economice ale 209 ţări din lume. Cele 352 criterii de analiză au fost selecţionate de către Banca mondială, dar şi de alte treizeci de organisme internaţionale, printre care Universitatea Columbia, Fundaţia Freedom House sau binecunoscutul cabinet de audit Price Watterhouse Coopers. Concluzia raportului este că: “Ameliorarea condiţiilor de viaţă este rezultatul unei mai bune guvernări şi nu contrariul.”

Ceea ce este un răspuns la întrebarea: Ce a fost mai întîi: oul sau găina? Sau, în termeni socio-economici: trebuie început printr-o dezvoltare economică, sperând că ea va aduce democraţia, forma actuală a “bunei guvernări “, sau contrariul?

E drept că economiştii au, probabil din cauza preocupărilor ce-i animă, tendinţa de a afirma că dezvoltarea economică este primordială. Ne amintim de teoriile de tristă memorie ale unui Samuel Pisar, care susţinea prin anii ’80, că Occidentul trebuie să dezvolte legăturile comerciale cu ţările comuniste care, ridicându-şi nivelul de trai, vor ajunge, cu siguranţă, la democraţie. Probabil, peste o sută sau două sute de ani (n.n.)! Astăzi, la fel ca şi lumea comunistă de acum douăzeci de ani, guvernele “ţărilor din Sud” preconizează principiul “neimixtiunii în treburile interne”, care le permite să-şi aranjeze afacerile personale pe spinarea populaţiilor locale!

Între timp, “ţările din Nord” doresc să-şi organizeze relaţiile de afaceri sau diplomatice în funcţie de criterii care le convin şi pe care le-au decis în mod unilateral. Drept care un Jacques Chirac propunea “respectarea culturii africane” şi să lase acest continent “să-şi utilizeze metodele lui tradiţionale”. Din contra, pentru un Bernard Kouchner, teoreticianul încă din anii ’80 a conceptului de “datorie de intervenţie”, lucrurile trebuie văzute altfel. Rămâne de stabilit unde se opreşte “datoria de intervenţie umanitară” şi cât e de justificată “datoria de intervenţie economică”. De unde o întreagă polemică privind idealurile, valorile morale, consensul necesar şi forma unor astfel de intervenţii, privite prin prisma democraţiei şi a respectului opiniei fiecărui individ.

Desigur că într-un raport, chiar şi atât de detailat ca cel al Băncii mondiale, fiecare va găsi argumente pentru a-şi apăra teoriile, chiar şi diametral opuse. Însă concluzia generală este că o bună guvernare poate aduce o rapidă ridicare a nivelului de trai, estimând că într-o perioadă foarte scurtă, ea poate “înmulţi PIB-ul de două sau trei ori “. Ba chiar reuşeşte să schiţeze un grafic reprezentând matematic relaţia între “dezvoltare” şi “democraţie”, pe care sunt plasate diferitele ţări din lume.

În 1982, mai bine de douăzeci de ani înainte de concluziile Băncii Mondiale privind metodele necesare pentru ca ţările lumii a treia să poată atinge dezvoltarea economică, Georges Brassens compunea o melodie intitulată “La maîtresse d’école”. În textul care o însoţea, Brassens descria metoda neobişnuită adoptată de o învăţătoare, tânără şi probabil atrăgătoare, disperată de rezultatele slabe obţinute de elevii ei:

“La maîtresse avait des méthodes avancées
Au premier de la class’ ell’ promit un baiser,
Un baiser pour de bon, un baiser libertin,
Un baiser sur la bouche, enfin bref, un patin,
Enfin bref, un patin. “*

Concurenţa creată de această metodă revoluţionară a fost atât de puternică încât, la sfârşitul anului şcolar, elevii ei au obţinut nota maximă, fiind clasaţi cu toţii pe primul loc, ex-æquo. Aşa că, învăţătoarea fiind obligată să-şi ţină promisiunea, operaţia a durat până la “o oră avansată a nopţii”.

Însă, rectorul academiei, instituţia care inspectează periodic activitatea didactică, informat de rezultatul neobişnuit înregistrat în şcoală, a decis interzicerea acestei metode “neconvenţionale”. Bine înţeles că, în anul următor, toată clasa s-a întors în fundul clasamentului.

Nu ştiu dacă Anne Omolo cunoaşte cântecul lui Brassens. Însă îmi inchipui că, dacă l-ar fi cunoscut şi ar fi aplicat în acelaşi timp ambele metode pedagogice de motivare a elevilor, şcoala ei ar fi dat peste câţiva ani o pleiadă de premianţi Nobel. Şi Kenya ar fi depăşit în curând PIB-ul pe cap de locuitor al Statelor Unite!

În schimb, îmi amintesc de povestirile unei prietene, tânără şi entuziastă studentă în psihologie, care, cu o abnegaţie fără limite, încerca să aducă pe drumul bun, acum vreo zece ani, un grup de “aurolaci” dintr-un orfelinat, la Bucureşti.

Cum filmul dela televizor era subtitrat în româneşte şi copiii nu ştiau să citească, prietena mea căuta o modalitate de a-i forţa să înveţe măcar să silabisească. Aşa i-a venit ideea de a le propune să le citească subtitlurile, cu condiţia ca a doua zi să înceapă să înveţe lectura. Cu toţii au promis şi au jurat că se vor pune pe carte, dacă ea le va citi seara textul de pe ecran. Numai că, a doua zi, când le-a cerut să vină la lecţie, cu toţii s-au pus pe râs, aruncându-i cu dispreţ în faţă: “Dacă tu eşti proastă şi ne-ai crezut…!”

Poate că dacă ar fi urmat metoda lui Brassens, ar fi avut mai mult succes! Însă ea a preferat să o urmeze pe cea preconizată de Slavici şi azi face şi ea ca toată lumea şi “se îngrijeşte mai-nainte de toate de binele casei sale”.

La Bastide Vieille, decembrie 2007

NOTA:
*”Învăţătoarea avea metode avansate:
Celui dintâi din clasă i-a promis un sărut,
Un sărut de-adevăratelea, un sărut libertin,
Un sărut pe gură, pe scurt o ţucătură… “