Bucuresti, 30/05/2015

Tema :
La Bucuresti, am locuit timp de 20 ani în aceeasi casà: de la nastere pânà la plecarea din România, în 1967.

De fiecare datà când revin la Bucuresti, trec si pe strada Donici, la nr. 25. Nu numai pentru cà de acest loc mà leagà amintirile copilariei, nu numai cà acolo am (încà) prieteni, dar si pentru cà întregul cartier este o adevàratà « scoalà » de arhitecturà a secolului XX, ràmas neschimbat în ciuda vicisitudinilor celei de-a doua jumàtàti a veacului trecut. Desigur cà mà bucur când vàd, an de an, casele pe care le-am cunoscut atâta vreme într-o stare jalnicà, recàpàtând culorile lor de la constructie. Chiar dacà uneori culorile sunt cam stridente sau dacà se mai adaugà câte o « plombà », un edificiu disproportionat de mare fatzà de casele înconjuràtoare. Ceea ce mà deranjeazà cel mai mult, nu este « modernitatea » lor, ci lipsa de fantezie arhitecturalà care caracterizeazà aceste constructii noi. In fine, asupra acesrtui subiect voi avea ocazia de a reveni.

Acum un an, remarcasem ca singura casà de pe latura numerelor fàrà sotz de pe strada Donici, care ràmânea nerestauratà, era chiar « casa mea ».

Regretam foarte mult, dar, în mod egoist, mà si bucuram ! De ce ? Pentru cà de 25 ani regàsesc cu plàcere acelasi « graffiti » pe zidul casei, chiar sub fereastra unde am locuit atâtzia ani!

El reprezintà o caricaturà a unui personaj « à la Matty », cu o floare în coltzul gurii si o inscriptzie în litere majuscule : ADRIAN.
Màrturisesc cà nu-mi mai amintesc cu exactitudine cine si când m-a desenat pe perete ! Insà prietenii mei, care mai locuiesc si azi în aceastà curte, mi-au garantat cà au cunoscut desenul…dintotdeauna! Si tzinând cont cà astfel de caricaturi nu se fac la 20 ani, înseamnà cà desenul are mai bine de 50 ani. Si cà deci pe acest zid nu s-a pus o mânà de var de mai bine de jumàtate de secol!

Când am ajuns în mai pe strada Donici, am avut o tresàrire ! Fatzada casei « mele » era vopsità nou-noutz, într-o agreabilà culoare bej, care punea chiar în valoare vecinele ei, de culoare roz si ocru. Oare fotografia luatà acum un an cu desenul de pe zid sà fi fost ultima dintr-o lungà serie ? Foarte repede m-am linistit. A fost vopsità…numai fatzada dinspre stradà, cea din curte…e neschimbatà !

Un prieten din curte, mi-a confirmat mai apoi, cà reabilitarea fatzadei nu a fost fàcutà de dragul esteticii, ci pentru cà o enormà bucatà din balconul de la primul etaj a càzut nu demult, a « storcosit » o masinà si proprietarul apartamentului a fost obligat sà refacà balconul. Si cum schela era instalatà, a fost vopsità întreaga fatzadà. Insà numai înspre stradà ! Ca într-un decor de teatru.

De altfel, dupà stil si dupà informatziile culese de la diferitzi proprietari, casa mea este una dintre cele mai « recente » de pe aceastà laturà, datând din anii ’20. Vecinele ei sunt toate de la începutul secolului XX, cea de alàturi fiind chiar datatà pe fatzadà « 1892 ». Probabil cà temeliile sunt chiar si mai vechi, dacà judec dupà câteva pivnitze boltite de càràmidà pe care le cunosc încà din copilàriie.

Case restaurate, cu o istorie de 100 ani!

In pivnitza casei mele, locuieste si azi o doamnà în vârstà de 87 ani. Ea a fost instalatà acolo de mama mea, care s-a luptat ca o parte din pivnitzà sà fie amenajatà în camerà de locuit, acum 65 ani. Doamna a fost prima locuitoare a acestui « apartament » si aici a ràmas pânà astàzi !

In ciuda igrasiei si a luminii slabe care pàtrunde printr-o micà fereastrà, aflatà la nivelul solului. O vàd cam de fiecare datà când revin acolo.

Si îi urez o viatzà tot atât de lungà ca si cea a graffiti-ului meu. Care pare sà aibà multzi ani înainte !

Variatziuni :

Un cârcotas ar fi scris : « Vezi ! Ti-am spus deja cà nimic nu s-a schimbat la Bucuresti de 25 ani ! »

Un admirator al « Epocii de aur » : « Ce rezistente erau culorile altà datà ! Nu ca azi… ! »

Un ecologist : « Dovadà cà viatza la ràcoare este mult mai sànàtoasà decât cea în càldurà, care si distruge Planeta ! » etc., etc.