File de jurnal

Havana, 11/12/2016

 

In precedentele mele vizite la Havana, între 1981 și 2005, am locuit în câteva din cele mai reputate hoteluri din capitala Cubei. De cele mai multe ori, nici nu le puteam alege, pentru că, venit să negociez contracte cu autoritățile locale, ele decideau unde trebuia să locuiesc, în funcție de importanța contractului.

Insă acum, sosit pe cont propriu, am ales un mic hotel « de charme », în orașul vechi, la câțiva pași de celebrul « Malecon », faleza ce traversează Havana de la golful istoric, unde a fost întemeiată capitala Cubei, până la cel mai modern și elegant cartier, « Miramar ». 

Din primul moment, am plecat în « cercetare », la întâmplare, în cartierul în care mă aflu, chiar lângă malul mării. Hotelul meu se găsește într-un edificiu istoric cu o vechime de mai bine de o sută de ani, superb restaurat. De fapt, este vorba de două case, aparținând aceluiași proprietar, care locuiește, de altfel, la ultimul etaj, și care a amenajat tot felul de scări interioare din lemn tropical, care dau acces la camere transformate în mini-apartamente, profitând de suprafața lor importantă de altă dată.

Insă, odată ieșit din hotel, am fost uimit de aspectul caselor ce-l înconjurau.

Mă mai plimbasem prin acest cartier, foarte central, în trecut și remarcasem starea de decrepitudine a edificiilor. Insă acum, după o absență de zece ani, ele aminteau mai degrabă filmele de groază ! Balcoane susținute cu bârne de lemn ca să nu se prăbușească, pereți surpați, care-ți dezvăluie geografia încăperilor, ferestre condamnate cu scânduri bătute în cruciș, scări de marmoră, altădată elegante, ocupate parțial de camere construite din chirpici… o viziune de Apocalipsă, care-mi amintea orașul Beirut, în timpul războiului civil din anii ‘80!

Dar cel mai uimitor este că, în centrul acestor ruine în picioare, vezi câte un apartament cu ziduri proaspăt vopsite în verde sau în roșu, în care locuiesc familii numeroase. Cu lumina electrică instalată, televizoare, poate chiar și « tout-à-l’égout » ! 

Am remarcat însă că multe dintre aceste case poartă o plăcuță, mai mare sau mai mică, pe care poți citi inițialele : « C.D.R. », urmate de numele unui « erou al Revoluției cubane ».

Auzisem desigur despre « Comitetele de apărare a Revoluției », rețea creată încă din anii ’60, care, cu cei 6 milioane de membri, încadrează întreaga populație a insulei.

Insă materializarea lor fizică mi-a readus în minte unele « amintiri din copilărie ».

                                                      *   *   *

La începutul anilor ’50, locuiam, împreună cu părinții mei, într-un mic apartament cu două camere și o baie/bucătărie, în plin centrul Bucureștiului.

De fapt, una dintre camere, aflată la capătul unui culoar, era atât de minusculă (cam 1,60 m X 2 m) încât, atunci când am recuperat-o, la vârsta de 12 ani, nu puteam dormi decât într-un sens, altfel ar fi trebuit să dorm cu picioarele strânse ! Cum însă părinții mei nu doreau să-și vadă băgat în casă cine știe ce personaj sosit de la țară, au acceptat-o în « spațiul locativ » pe Thema Davidsohn. Această doamnă celibatară, în vârstă de vreo 40 ani, refugiată din Basarabia la începutul războiului, făcuse studii de medicină la Montpellier și vorbea curent 5 sau 6 limbi.

Era deci o chezășie de calitate intelectuală. Numai că ea, din cauza legilor rasiale din timpul războiului, nu mai practicase medicina de vreo zece ani și trăia din mici expediente paramedicale.

La început, lucrurile au mers oarecum normal, însă, după câtăva vreme, s-au degradat rapid. Mai întâi, Thema și-a luat o pisică. Apoi, aceasta « s-a înmulțit », ajungând la 6 pisici plus stăpâna lor, care locuiau într-o cămăruță de numai 3 m2. 

Incet-încet, această persoană curioasă a abandonat orișice simț al igienei, nu se mai încălzea și trăia din pomana vecinilor.

Principalul ei « sponsor » era soțul fostei proprietare a imobilului. Aceasta, fosta soție a unui moșier, trăia de vreo 20 de ani cu fostul ei vechil, Dl. Cucu. Cum spunea el, când se prezenta unui nou cunoscut : « Cucu, cucu. Pasăre ce cântă-n mai ! »

Neavând nicio treabă, Dl. Cucu, care fusese în tinerețe aprod la tribunal, se amuza făcând procese tuturor vecinilor din curte. Și, desigur, se servea de Thema Davidsohn, care, pentru un blid de linte, se prezenta ca martor în favoarea oribilului personaj ce-i sufla « cum să cânte-n mai » !** 

Desigur că nici părinții mei nu au făcut excepție de la această regulă, trezindu-se, de câteva ori, cu convocări la tribunal sub pretextele cele mai absurde, având drept consecință zile de lucru pierdute, cheltuieli inutile, stări de tensiune repetate. 

Cam pe atunci a fost introdusă de autoritățile comuniste așa zisa « Carte de imobil ».

Lăsată în păstrarea unui locatar, acesta avea obligația de a o completa cu toate schimbările de domiciliu, sosirile, plecările, modificările survenite în familiile celor ce locuiau în imobil. In cazul nostru, o curte unde trăiau vreo 15 familii. Iar « sectoristul », un milițian gradat de la M.A.I., trecea în mod periodic și verifica exactitudinea celor înscrise, profitând de ocazie pentru a trage de limbă pe cel însărcinat cu această misiune. 

In curtea noastră, măgăoaia a căzut pe mama mea. 

Ce n-a încercat ca să scape de această corvoadă : certificate medicale, explicații trase de păr… n-au servit la nimic ! « Sectoristul » decisese că mama mea trebuia să se achite de această « muncă de răspundere proletară ». Probabil că și lichiorul de ouă, mare specialitate culinară a mamei mele, contribuise cu ceva, pentru că « tov. milițian » apărea în mod regulat și nu se mai lăsa dus, câtă vreme se mai găsea o picătură în fundul sticlei ! Mie însă nu-mi displăceau aceste vizite. « Sectoristul » era tânăr și chipeș, iar mulțumită trăncănelilor lui, aflam ultimile mahalageli din cartierul nostru.

Insă, profitând de aceste vizite repetate ale « sectoristului », mama mea îi sufla anumite mesaje și acesta intervenea « unde trebuie » cu foarte mult succes. 

Atunci a descoperit mama mea că, în pivnița casei noastre, o cămăruță identică cu cea în care locuia Thema Davidsohn, dar care nu avea nici măcar o fereastră, a fost repartizată unei perechi de tineri muncitori, veniți din Ardeal.

Scandalizată de această neomenie, cu atât mai mult cu cât săraca femeie suferea de tuberculoză, mama mea a decis « să ia măsuri » ! 

Cum alături de locuința noilor chiriași se afla o cameră cu fereastră și un mic culoar, ocupate de catrafusele Dlui. Cucu, mama mea i-a « semnalat cazul » tov. sectorist.

El a coborât imediat în pivniță, « a constatat situația » și i-a dat ordin lui Cucu să elibereze localul în 24 ore. De manieră autoritară și cât se poate de ilegală ! 

Fapt cert este că, noua posesoare a unui superb apartament cu două camere minuscule în subsol nu mai știa cum să-i mulțumească mamei mele. Care, în același timp, era încântată că-i dăduse lui Cucu un « peste nas », cu mâna autorității incontestabile a Ministerului Afacerilor Interne ! 

                                                   *   *   *

Au trecut de atunci aproape 60 ani.

De câte ori mă duceam pe la fosta mea adresă, îi făceam o vizită și locatarei de la subsol. Și de fiecare dată, ea îmi amintea, cu lacrimi în ochi, de « intervenția » mamei mele, care ne-a părăsit acum 30 ani.

Devenită văduvă și aproape oarbă, am aflat, nu de mult, că cea care o ajuta financiar era Stela Popescu, bine cunoscuta actriță, directoarea teatrului muzical ce-i poartă numele, care locuiește pe « strada mea ». 

In septembrie, revenind acolo, mi s-a spus că « femeia din pivniță » a decedat la aproape 90 ani.

Așa s-a închis ultimul capitol al « Cărții de imobil » din anii ’60 !

                                                      Adrian Irvin ROZEI

                                                     Havana, decembrie 2016 

*In vremea când nu era bine văzut să spui « ai dat ortu’ popii », se zicea : « Te-am șters din cartea de imobil ! »

 

**La sfârșitul anilor ’50, Thema Davidsohn a emigrat în Israel și astfel am putut recupera cămăruța ei. Unde m-am mutat, după o săptămână de dezinfectare, dezintocsicare, dezinsectizare și văruire a locului.

 

Am auzit, după câțiva ani, că ea și-a reluat meseria de medic și a reînceput o viață normală !

E cea mai bună dovadă că, în Țara Sfântă, mai există și azi reînvieri !

–

Carmen a scris :

Draga Adrian, 

Savuros acest text, l-am citit cu reala desfatare, imi place mult si ce scrii, si cum scrii.

Peisajul  locuintelor nationalizate impartite intre familii si locatari fara nimic in comun, a generat, pe langa tristul fenomen  marcat de procese, conflicte, tensiuni si delatiuni, si o intreaga cazuistica psihologica, pe care cred ca numai societatile care au trait astfel de tranzitii dureroarse o pot intelege.

Sovieticii in general, dar mai ales rusii au reusit sa o redea in opere literare, teatrale si cinematografice de mare valoare, si chiar si in vest s-au scris opere ancorate in realitati de acest tip (exceptionalul roman al lui Heinrich Boll « Fotografie de grup cu doamna » sta marturie), realitati care, din fericire pentru ei, au fost ceva mai repede depasite printr-un alt fel de proces de reconstructie decat pe partea noastra de Cortina de fier… 

Chiar daca am avut norocul sa ies dintr-o astfel de alcatuire artificiala la nici 3 ani impliniti – lasandu-i insa acolo, in casa unui preot, pe bunicii mei, dintre care doar bunicul statea permanent (si, pentru a usura viata familiei proprietarilor autentici, acceptase sa se mute in mansarda), in timp ce bunica se mutase practic la noi, in apartamentul pentru care ii dadusera mamei banii necesari pentru obtinerea creditului ce trebuia sa acopere diferente – marturisesc ca ma intreb uneori cu un frison de groaza cum va fi fost viata intr-o casa  in care, traind cu sotia si cel putin unul dintre fii care are deja familie si doi baieti maricei, iti mai este adusa o familie cu doi copii mari, studenti, dintre care fata se marita si se adaug sotul ei, plus, apoi, un copil…

Cred ca acei oameni erau niste sfinti (sigur, probabil ca si bunicii si parintii mei se vor fi purtat omeneste, caci am ramas cu totii in relatii cordiale pana la sfarsitul vietii unora sau plecarile prin lume ale altora) si o dovada a acestui fapt este ca, la vreo 7 ani, mama a tinut sa ma duca la catafalcul preotesei Dron, o femeie maruntica si buna, pentru ca, spunea mama “era singura persoana care, atunci cand eram mica- si se pare ca plangeam foarte mult- reusea sa ma faca sa ma potoloesc din plans ». Daca eu, din cei nici macar 3 primi  ani de viata traiti in acea casa – plus vizitele facute ulterior, dar nu mai era acelasi lucru cu a trai acolo – imi amintesc de aceste lucruri, iti dai seama ca inteleg cat de traumatica poate sa fi fost o situatie ca cea pe care o descrii tu… 

Cred ca acest gen de experiente ne ajuta sa intelegem mai bine decat alte neamuri  societati ca cea pe care o descrii la Havana – si paote ca asta ne ajuta sa comunicam mai usor cu ei…