Tag Archives: Victor Ion Popa

Le retour de « Genji » (II)

Posted on by
2

Boulogne, le 24/12/2023

 

Je dois avouer que, ayant entendu parler (par écrit et en conférence) de cette œuvre, je rêvais de juger par moi-même de son impact. Même si l’on peut feuilleter des livres ou visionner des films documentaires, on ne peut pas se faire une opinion personnelle sans l’avoir vue personnellement.

Comme disait l’un de mes collègues de l’Ecole des Mines, en paraphrasant les vers de Joseph Marie Soulary, dit Joséphin Soulary, (né le 23 février 1815 à Lyon et mort le 28 mars 1891 dans la même ville). : « Toute chose que la main n’atteint pas n’est qu’un rêve ! »

Ou ce que Jacques Higelin affirme dans une de ses chansons : « Tout bonheur que la main n’atteint pas n’est qu’un leurre ! ».

Et, voilà que j’apprends que le Musée Guimet annonce :

« A la cour du Prince Genji » – 1000 ans d’imaginaire japonais
Exposition du 22 novembre 2023 au 25 mars 2024 

Et, en marge : Hommage à Maître Itaro Yamaguchi

A la première occasion, j’ai couru voir l’exposition avec les images dont je rêvais depuis si longtemps ! Continue reading →

Pentru Cazabani…şi asimilaţi!

Posted on by
1
Acest text a fost publicat în revista « 3R », nr. 16 – 21 septembrie 2019, editată de Asociaţia « Memorie şi speranţă » din Bucureşti.

 

 

 

 

 

 

 

 

De vreo 20 ani, am luat un obicei, când mă aflu în România : cumpăr în fiecare dimineaţă ziarele zilei şi le citesc în timpul micului dejun pe care-l iau în părculeţul din faţa hotelului meu !

Aud deja un comentariu puţin cam uimit : « Cum ai vremea să citeşti toate ziarele în timpul micului dejun ? »

E simplu ! Mai întâi, ziarele care merită a fi citite la Bucureşti sunt… din ce în ce mai puţine. Mai apoi, un ziar obişnuit, acolo, poate fi citit în numai… 10 minute ! De fapt, chiar şi la Paris, timp de vreo 20 ani, citeam zilnic două ziare (« Le Figaro », dimineaţa, şi « Le Monde », seara !) fiecare în numai 18 minute. De ce tocmai 18 ? Tot atât de simplu : era durata transportului în tramvai, de la casa mea la birou şi viceversa !

E drept că, dacă găseam un articol foarte interesant… rupeam foaia şi îl citeam, liniştit, seara, acasă.  Continue reading →

De unde sare iepurele!

Posted on by
2

In 1981, m-a sunat la telefon din Paris un corespondent neaşteptat !

Era vorba de Sorin Popa, fiul scriitorului Victor Ion Popa, pe care-l cunoscusem cu vreo douăzeci de ani mai devreme, în casa lui Jules Cazaban.

In 1964, Sorin Popa tocmai ieşise din puşcărie, după vreo 16 ani de temniţă grea. Neştiind unde să se ducă, neavând niciun fel de familie, Sorin căzuse ca din pom în casa celui care fusese un mare prieten al tatălui său.

Numai că, ceeace Sorin nu avea de unde să ştie, este că Jules Cazaban decedase cu un an mai înainte ! Totuşi, Irina, soţia lui Jules, l-a ajutat din primul moment. Sorin fusese condamnat la muncă silnică pe viaţă pentru că, împreună cu câţiva prieteni din Ploieşti, se reuneau şi « formaseră un guvern de opoziţie anticomunist » ! Adevăr sau înscenare comunistă ? Chi lo sa ?

Fapt cert este că Sorin a fost dintotdeauna « une tête brulée », deşi şi-a început viaţa sub excelente auspicii, fiind fiul nu numai al unui scriitor de talent, dar şi un favorit al regelui Carol II, profesor de română şi director al « Clasei Palatine », unde Marele Voievod de Alba Iulia şi-a început studiile. Aşa se face că Sorin a fost coleg de clasă cu cel care urma să devină regele Mihai I. Cel puţin, aşa mi-a povestit el ! Fiind vorba de un personaj atât de fantasc precum Sorin Popa, nu voi şti niciodată care dintre afirmaţiile sale erau adevăruri şi care erau simple afabulaţii. 

Mai pe urmă, Sorin s-a înrolat în armată şi a luptat, se pare cu multă vitejie, pe frontul antisovietic, ajungând chiar până la Stalingrad.  Continue reading →

Jules Cazaban: omul din spatele măştii actorului*

Posted on by
Reply

Bonsoir!

Acum o oră, intrând în această sală, mi-a venit în minte o anecdotă pe care Jules Cazaban o povestea acum vreo 60 ani:

Se pare că rabinul dintr-un mic orăşel din nordul Moldovei, să spunem Fălticeni, a fost invitat la un mare congres internaţional.

Când a ajuns acolo, însoţit de învăţăceii lui, şi-a aşteptat rândul şi, când a fost invitat, s-a urcat pe scenă şi a aruncat o privire circulară asupra auditoriului. A urmat un lung moment de tăcere, după care, ridicând braţele în aer, a strigat :

-Ma mère!

Invăţăceii au tresărit şi au început să şoptească:

-Va vorbi franţuzeşte !

Şi rabinul, dinou :

-Ma mère !

Invăţăceii : « Are un mesaj universal pe care vrea să ni-l transmită ! O imploră pe mama lui ! »

Şi rabinul a reluat :

-Mamer să vă văd atât de mulţi!

*   *   *

Dar, mai întâi să mă prezint şi să vă spun cum se face că mă aflu în această seară pe scena Naţionalului bucureştean.

Mă numesc Adrian Irvin Rozei, sunt născut în România, la Bucureşti, unde am trăit primii 20 ani din viaţă. După ce am studiat la Institutul Politehnic Bucureşti, am părăsit România în 1967 şi mi-am terminat studiile în Franţa, la Ecole des Mines din St. Etienne.

Sunt deci, la bază, inginer şi numai de vreo 15 ani am început o activitate de jurnalist internaţional.

Nu am deci experienţa scenei precum brilianţii vorbitori care m-au precedat. Dacă, uneori, nu voi găsi cuvântul exact ce exprimă sentimentele mele faţă de amitirea lui Jules, vă rog să mă scuzaţi. Sper însă că voi putea transmite, în ciuda emoţiei care mă cuprinde, autenticitatea amintirilor care mă leagă de memoria lui !  Continue reading →