« Roule, roule train du plaisir »… toute la nuit ! (IV)

La Bastide Vieille, le 15/08/2020 

Si je n’ai jamais eu l’occasion de voyager en train de nuit dans « L’Orient Express », j’ai réussi, au moins, à traverser la France, de nuit, avec les fameux « Wagons – lits ». Et en « Première classe – Luxe »… excusez-moi du peu ! 

Ceci, grâce à la « Convention collective » de l’industrie pour laquelle je travaillais à l’époque.  Celle-ci prévoyait et, -qui sait ? Peut-être qu’elle le prévoit encore ! – que les cadres d’un certain niveau doivent voyager en « Première ». 

Tout comme, une autre règle administrative prévoit que, si un vol dure plus de 3heures 30, on a droit à la « Classe affaires » et en dessous, seulement à la « Classe économique ».

Cella faisait que, sur un Paris-Santiago, avec escale à Buenos-Aires, si le vol changeait de  code entre la capitale de l’Argentine et celle du Chili, j’étais obligé… de passer, sur ce dernier tronçon, en « Classe économique » !  

Mais, heureusement, les filles de l’agence de voyages, que j’approvisionnais grassement en cigarette achetées en « Duty free », ont trouvé une astuce  pour me permettre de continuer en « Classe affaire »… après 12 heures de vol depuis Paris ! 

Jusqu’au jour où je suis tombé… sur une fille qui ne fumait pas !

J’ai dû, donc, passer aux… bouteilles de parfum.

« Corruption d’agent en exercice de ses fonctions ? » Je compte sur vous pour ne pas le répéter ! LOL

Mais,…« Aux grands maux, les grands remèdes ! », comme dit un vieux proverbe français. 

J’ai décidé, donc, pour aller à Marseille en voyage d’affaires, de prendre le « Train bleu » de nuit, au lieu de l’avion du matin, comme faisaient mes collègues. Continue reading

Jules Cazaban: omul din spatele măştii actorului*

Bonsoir!

Acum o oră, intrând în această sală, mi-a venit în minte o anecdotă pe care Jules Cazaban o povestea acum vreo 60 ani:

Se pare că rabinul dintr-un mic orăşel din nordul Moldovei, să spunem Fălticeni, a fost invitat la un mare congres internaţional.

Când a ajuns acolo, însoţit de învăţăceii lui, şi-a aşteptat rândul şi, când a fost invitat, s-a urcat pe scenă şi a aruncat o privire circulară asupra auditoriului. A urmat un lung moment de tăcere, după care, ridicând braţele în aer, a strigat :

-Ma mère!

Invăţăceii au tresărit şi au început să şoptească:

-Va vorbi franţuzeşte !

Şi rabinul, dinou :

-Ma mère !

Invăţăceii : « Are un mesaj universal pe care vrea să ni-l transmită ! O imploră pe mama lui ! »

Şi rabinul a reluat :

-Mamer să vă văd atât de mulţi!

*   *   *

Dar, mai întâi să mă prezint şi să vă spun cum se face că mă aflu în această seară pe scena Naţionalului bucureştean.

Mă numesc Adrian Irvin Rozei, sunt născut în România, la Bucureşti, unde am trăit primii 20 ani din viaţă. După ce am studiat la Institutul Politehnic Bucureşti, am părăsit România în 1967 şi mi-am terminat studiile în Franţa, la Ecole des Mines din St. Etienne.

Sunt deci, la bază, inginer şi numai de vreo 15 ani am început o activitate de jurnalist internaţional.

Nu am deci experienţa scenei precum brilianţii vorbitori care m-au precedat. Dacă, uneori, nu voi găsi cuvântul exact ce exprimă sentimentele mele faţă de amitirea lui Jules, vă rog să mă scuzaţi. Sper însă că voi putea transmite, în ciuda emoţiei care mă cuprinde, autenticitatea amintirilor care mă leagă de memoria lui !  Continue reading

Muncat bine, dormit bine, diminațe sculat mort !*

File de jurnal

Barcelona, 3/10/2016

 

De câte ori revin la București, nu pot rezista tentației de a da o raită prin « mahalaua mea ». Adică prin cartierul unde am trăit primii 20 ani de viață : mahalaua « Popa Chițu ». Și, de cele mai multe ori, nu regret această plimbare ! 

Desigur că regret starea « Farmaciei Hotăranu », închisă și abandonată de vreo doi ani, sau soarta crudă a casei « Elie Radu », construită de arhitectul italian Giulio Magni.

Situată la capătul străzii « Alexandru Donici », unde mi-am petrecut copilăria, după ce a cunoscut acum câțiva ani o renaștere (parțială) uimitoare, prilejuită de inaugurarea unui bar în jumătate din clădire, ea a recăzut în categoria « case care plâng », de când orișice activitate a încetat între zidurile ei.

Casa “Elie Radu” în 2014

Insă, puțin mai departe, dincolo de linia de tramvai de pe « Vasile Lascăr », care taie cartierul în două entități diferite de mai bine de o sută de ani, am descoperit un restaurant, numit « Luna », așa cum îmi place mie și pe care le « vânez » în toate colțurile lumii. 

Intr-o casă, un adevărat « hôtel particulier » sau « palacette » (cum spun argentinienii !), care a aparținut, se pare unui general din armata României antebelice, s-a deschis un restaurant intim, cu (câteva) săli de mese izolate în jurul unui hol central, care-ți permit să iei masa între o superbă sobă de teracotă policromă și o mobilă din lemn de culoare închisă, așa cum le-au conceput proprietarul și constructorul acestui edificiu. Continue reading