Textul prezentării fàcute pe 28/10/2017 la Palatul Cantacuzino, cu ocazia serii de “evocare-concert” în amintirea lui Costin Cazaban. Pentru înregistrarea video a evenimentului clic aici.
In 1953, când am sosit la şcoala Clemenţa în clasa I, am făcut cunoştinţă cu Costin Cazaban.
Foarte repede, printre toţi noii mei colegi, l-am ales ca “cel mai bun prieten”. Cred că alegerea a fost reciprocă, pentru că el m-a invitat imediat în familia lui. Vorbind despre familie, atunci am aflat că avem şi legături familiale, mama lui Costin făcând parte din marea familie a “Sanielevicilor”, cei care au dat României nenumăraţi artişti, scriitori, oameni de ştiinţă…ba chiar şi patru academicieni!
La Costin în casă, mulţumită prezenţei tatălui său, Jules Cazaban, a cărui amintire am avut ocazia s-o evoc în cadrul acestor reuniuni, domnea o ambianţă culturală rară în acea vreme. Ba chiar şi o deschidere internaţională neobişnuită, datorită turneelor în străinătate sau congreselor la care participa Jules, dar şi pentru că mama lui Costin, Irina Nădejde, ştia să atragă şi să primească în casa lor toată lumea artistică a epocii.
După puţină vreme, a venit timpul celor “Trei muşchetari”. Eram, ca în romanul lui Alexandre Dumas, 4 colegi de clasă, care visam la eroii francezi ai epocii regelui Ludovic al XIII-lea.
Dacă pentru rolurile lui Athos şi Aramis doi dintre colegii noştri erau desemnaţi cu uşurinţă de fizicul lor, era mai complicat cu Porthos şi D’Artagnan. Având în vedere corpulenţa lui Costin, mie mi se părea că rolul lui Porthos îi revenea în mod automat. Nu asta era şi părerea lui !
De aceea, am discutat îndelung, amândoi dorind să-l întruchipăm pe D’Artagnan ! Din fericire, au apărut alte preocupări, care au lăsat deoparte această dispută copilărească. Continue reading →
