În luna septembrie a anului trecut, am cunoscut din întâmplare, într-un sanatoriu din Paris, un domn de la care am aflat, vorbind vrute şi nevrute, că era evreu din Budapesta. Mai apoi, mi-a mărturisit că se născuse în Satu Mare, imediat după Primul Război Mondial. După ce am mai discutat câteva minute, mi-a venit deodată în minte o întrebare delicată: voiam să ştiu cum a scăpat din deportările masive care au avut loc în Ungaria, la sfârşitul războiului.
A ezitat câteva clipe, după care m-a întrebat: “Ai timp să asculţi o istorie mai lungă?” Intrigat de această reacţie, i-am răspuns afirmativ.
Descrierea evenimentelor pe care am auzit-o în continuare s-a desfăşurat de-a lungul a trei zile, câte o oră în fiecare zi. Mărturisesc că ceea ce am aflat atunci mi s-a părut atât de uimitor, ba chiar neverosimil, încât, după primul episod, am alergat să verific autenticitatea afirmaţiilor interlocutorului meu. Mai apoi, am urmărit în cunoştinţă de cauză povestirea lui, am discutat împreună diferitele detalii şi am vizionat caseta înregistrată acum mai bine de doisprezece ani pentru Fundaţia “Survivors of the Shoah”.
Această mărturie unică a unui martor primordial care a trăit în primul plan un moment particular şi fără pereche al ultimelor zile din cel de-al Doilea Război Mondial este atât de impactantă şi se îndepărtează atât de mult de imaginile cunoscute, încât poţi înţelege cu uşurinţă ezitările martorului în a o face publică. Însă, în mod straniu, se va vedea în continuare că aceste evenimente şi polemicile care le-au generat continuă să fie de actualitate până în zilele noastre, la mai bine de o jumătate de secol după ce s-au petrecut. Un argument major în favoarea necesităţii de a fi amintite.