Într-una cele aproape o mie de pagini ale “Marelui dicţionar al bucătăriei” semnat de Alexandre Dumas, autorul pune cititorului întrebarea: “Ştiţi de ce, când se serveşte la masă o friptură de pasăre, cel care împarte diferitele bucăţi comesenilor nu trebuie să întrebe niciodată care este partea pe care o doresc?”.

Mărturisesc că, atunci când am citit această carte, nu ştiam că în “Codul manierelor elegante” se impune această regulă.

E drept că astăzi, când în domeniul gastronomiei, ca şi în multe alte ramuri ale vieţii moderne, este mai obişnuit să încerci să-ţi impresionezi invitaţii cu feluri exotice, se serveşte mai des o aripioară de rechin sau un steack de struţ, decât o banală găină la frigare. Pentru că bucătăria, dintr’un simplu pretext pentru a-ţi satisface necesităţile vitale, a devenit o artă. De altfel, nu de mult citeam în sofisticata revistă “Beaux Arts”, editată la Paris, că “bucătăria este un domeniu la confluenţa între barbarie şi civilizaţie”.

Aşa am descoperit că “ea este de altfel una dintre cele mai vechi metode pentru a-l defini pe celălalt (mâncătorul de broaşte, mâncătorul de oameni, mâncătorul de porc,…) şi a măsura prin regimul lui alimentar, gradul său de civilizaţie sau necivilizaţie. Bucătăria se găseşte astfel la punctul de încrucişare între plăcerea individuală şi necesitatea de a subzista: gura poate fi considerată ca un organ al sexualităţii chemat să asigure supravieţuirea speciei şi plăcerea fizică”.

Văzută în acest mod, bucătăria franceză modernă devine o formă de autoflagerare. Cel puţin sub varianta numită “la nouvelle cuisine” practicată începând din anii ’70-’80 în restaurantele de lux ale Franţei, unde în schimbul unui preţ exorbitant, primeai o farfurie imensă, în care se băteau în duel vreo două bucăţele de carne, e drept, minunat decorate cu cine ştie ce frunze curioase sau vre’un sos de papaia, despre care nu puteai ghici niciodată dacă trebuie să fie rece sau cald, dulce sau acru.

Continue reading →