„Aici în zonã toatã lumea se ocupã cu aurul, din mosi-strãmosi. Dacã veniti la noi, la Stãnija, o sã vedeti galeriile de minã prin tot muntele”
Stau la masã la Brad, în singurul restaurant din oras care serveste mâncare caldã (celelalte sunt pizzerii!) si vorbesc cu vecinul meu. Aici, cu oricine vorbesti, mai devreme sau mai târziu, discutia tot se va învârti în jurul problemii aurului. În primul rând, pentru cã restaurantul este chiar peste drum de „Muzeul Aurului”, principala (si singura) atractie turisticã a orasului. Dar sã-l ascult, mai întâi pe interlocutorul meu!
„La mina din Dealul Ungurului, era proprietarã o frantuzoaicã, pânã în anii ’40. Locuia în Franta si venea o datã la douã luni sã-si ia aurul. Pentru cã aurul, la noi, se gãsea chiar la suprafatã ! Bunica mea îmi spunea cã pe atunci, oamenii ieseau la ‘cules aur’ o sãptãmânã si pe urmã nu lucrau o lunã. Cei mai descurcãreti transportau aurul, ca sã-l vândã. Cei mai simpli, gãseau minereul, îl spãlau cu ‘trocul’, un fel de fãras, care separa aurul de piatrã, pe urmã îl topeau într’un mojar, pânã obtineau o ‘gâlcã’ de aur.
Mai riscant era sã-l scoti din zonã. Numai cã cei mai iuti la minte gãsiserã o metodã: fãceau un nod la batistã, în care ascundeau aurul. Când treceau pe lângã politist, scoteau batista si se stergeau de sudoare, cã tot îi treceau toate apele. Si politistii nu vedeau nimic!
Cam o datã pe lunã luau trenul pânã la Arad, unde se duceau la adrese bine stiute. Acolo gãseau jidani care cântãreau aurul, îi mãsurau continutul, si plãteau imediat valoarea. Erau oamenii cei mai isteti care fãceau treaba asta. Cea mai bunã dovadã e cã, pe urmã, unchiul meu a fost sef contabil ani de zile.”