O poveste cu… medalii

Bucureşti, 06/06/2022

Aventura pe care doresc s-o povestesc acum, s-a derulat de-a lungul unui laps de timp de aproape un secol !

Desigur, cu mai multe întreruperi de zeci de ani. Insă, pentru mine, ea a început în vara anului 1967.

Atunci, împreună cu părinţii mei, am părăsit România şi m-am instalat în Franţa,  ţară în care locuiesc şi astăzi.

Cel mai simplu, pentru primul episod, este să transcriu aici o frântură dintr-un text foarte lung, încă nepublicat, scris în plină vreme de pandemie, în anul 2020 luna septembrie. 

Acest text se intitulează « Cum i-am cunoscut… » şi descrie legăturile mele cu nenumăraţi membri ai familiei Sanielevici, din care fac parte, pe linie paternă. 

Iată fragmentul menţionat : 

 *   *   * 

« Cam prin luna august (1967), am primit un telefon de la « Hotelul Ambasador » din Bucureşti. Enormă surpriză! Ne suna Sally Robinson*, mama lui Leslie!

Sally era în trecere prin Bucureşti, revenind dintr-un voiaj la Moscova, unde se dusese… să cumpere o balalaikă pentru soţul ei, cadou de aniversare ! Pentru că Dr. Robinson cânta la mandolină ! No comment !  Continue reading

« Les clés du Paradis »… la Vatican!

La Bastide Vieille, 15/03/2021

 

Cu siguranţă că n-aş fi aflat niciodată ce este un « clavigero » dacă n-aş fi citit un articol publicat în revista « Point de vue » din luna iulie 2020 !

In acest text, ni se spune, cu multe detalii, că la Vatican există un personaj unic în lume : este funcţionarul care deţine cele 2797 de chei ce deschid « porţile celor mai frumoase comori ale istoriei şi artei mondiale ». 

In acest moment, şi din anul 2012, postul de « clavigero » este ocupat de Giovanni Crea, un fost « carabinier », mândru de responsabilităţile pe care le deţine. 

 « In fiecare dimineaţă, simt o senzaţie unică. », spune Giovanni. « O impresie extraordinară, niciodată aceeaşi, ca şi cum aş respira un aer magic când deschid poarta Capelei Sixtine şi admir fresca lui Michelangelo, singur şi în liniştea cea mai totală. Cum aş putea să mă plictisesc de aşa ceva ? ». 

Sunt mai bine de 20 ani, de când Giovanni Crea lucrează în « Cità del Vaticano ». Pe atunci, el era un simplu student, care dorea să devină magistrat, şi avea nevoie de un loc de muncă provizoriu pentru a-şi finanţa studiilede drept. Continue reading

Din mahalaua Dichiului…

In anul 1959, cu ocazia împinirii a 500 ani de atestaţie documentară a existenţei oraşului Bucureşti, Muzeul de istorie a lansat un concurs pe această temă, printre elevii şcolilor bucureştene. 

Profesorul nostru de istorie – eram pe atunci elev la Liceul « Spiru Haret » – ne-a propus să participăm.

Desigur că un efort suplimentar în vederea studierii, pregătirii, redactării… unui material consistent, nu mă atrăgea în mod deosebit. Insă, cum eram elevul favorit al profesorului Necşulescu, n-am putut refuza. Cu atât mai mult cu cât tatăl meu mi-a promis să mă ajute. 

El înţelesese perfect funcţia educativă a acestui proiect : să înveţi cum se studiază o problemă şi cum se redactează documentul de prezentare al studiului realizat. Puţin contează dacă e vorba să analizezi… petele din soare sau fabricarea sarmalelor în foi de varză! Metoda este aceeaşi! 

Am ales subiectul: “Monumentele istorice ale raionului 1 Mai”. 

Acest subiect prezenta avantajul, în afara cercetărilor bibliografice, de a-mi da ocazia de a vizita câteva monumente sau lăcaşuri istorice, uşor accesibile cu mijloacele de transport sumare de care dispuneam pe atunci. 

Astfel, am descoperit şi vizitat diferite palate, monumente, biserici… pe care altfel le-aş fi ignorat cu desăvârşire.

Printre ele, Mânăstirea Plumbuita, biserica Icoanei, Şcoala Centrală de fete (pe atunci “Zoia Kosmodemianskaia”!) etc., etc. 

După ce am redactat documentul cerut, cu ajutorul esenţial al tatălui meu, mai ales pentru desenele şi schiţele de amplasament necesare, am trimis studiul meu la Muzeul de istorie al oraşului Bucureşti.  Continue reading

Daţi un RON pentru Ateneu!

Boulogne, 27/01/2019

Pe Dl. Ion Mirică l-am cunoscut la Buenos Aires, în anul 2003.

M-am dus atunci, la fel ca şi în celelalte ambasade ale României din America de sud, şi  am cerut să vorbesc cu Dl. Ambasador ; i-am pus aceeaşi întrebare ca şi omologilor săi din ţările vecine : « Ce personaje sau personalităţi marcante, legate de « spaţiul mioritic », se găsesc în ţara unde sunteţi în misiune ? »

In majoritatea cazurilor, ambasadorul mi-a recomandat o persoană, fie din oraş, fie din cadrul personalului ambasadei, care cunoştea bine acest subiect. 

La Buenos Aires, a fost Dl. Mirică ! 

Discutând cu el vreo jumătate de oră, am descoperit o mină inepuizabilă de informaţii, nu numai despre personalităţi din lumea argentiniană, ci şi din celelalte ţări vecine : Uruguay, Chile, Brazilia etc.

Cu ocazia vizitelor care au urmat, Dl. Mirică m-a îndemnat să vad cutare sau cutare loc, persoană, edificiu…legat de interesele mele. Şi, foarte repede, am descoperit că erau…interesele noastre comune !

Merită să menţionez, în special, pasiunea lui pentru tangoul argentinian, ca şi pentru muzica simfonică, în general. 

Aşa se face că, după ce am părăsit amândoi America Latină, am continuat să ne vedem la Bucureşti. Am profitat, de câteva ori de legăturile strânse pe care Dl. Mirică le-a păstrat cu ambasada argentiniană de la Bucureşti şi astfel am participat la sărbătorirea Zilei lor naţionale.

Dar, cel mai des, am asistat împreună la concerte de tango din oraş sau la serile muzicale de la Ateneul român. 

Acum câteva zile, Dl. Mirică mi-a trimis un mesaj ilustrat, foarte interesant, despre : « Ateneul român – Marea Frescă a Neamului ».

   Continue reading

Rien que des « petits pavés » !

Salvador de Bahia, 22/03/2018

https://www.youtube.com/watch?v=MtlUWAJ90g8
Mouloudji : «  Les petits pavés »
Muzica :Paul Delmet (1862-1904)
Textul : Maurice Vaucaire (1864?-1918)***

Acum exact 50 ani, aparea pe firmamentul vieţii universitare franceze « Le mouvement du 22 mars », care va marca istoria evenimentelor din luna mai a aceluiaşi an.

Nenumăraţi vor fi istoricii, jurnaliştii, comentatorii politici… care vor analiza, comenta, studia pentru a o suta oară acest « fenomen de societate » care a marcat viaţa celei de-a doua jumătăţi a secolului XX. Insă azi, prefer să-mi amintesc un detaliu, poate nesemnificativ, al acelui moment, pe care l-am trăit student fiind şi petrecând luna mai 1968 la Paris.

M-am plimbat atunci, prin Cartierul latin şi prin alte zone din Paris, acolo unde conflictele dintre studenţi şi poliţişti luaseră o turnură violentă. Am remarcat atunci, grămezile de « pavés » (pavele, după numele barbar care le corespunde, în româneşte!).

Nimeni n-a înţeles cum au reuşit studenţii, cu metode elementare, să « scoată » din solul străzilor, primul calup de piatră, urmat de alte zeci şi zeci. Totuşi, pavelele aruncate în capul poliţiştilor au fost o realitate şi nenumărate imagini de arhivă o pot confirma.

Rur Gay Lussac Paris

Continue reading

Vom scrie şi noi o carte !*

In 2014, scriam într-un text intitulat « După 50 ani… » :

« Unul dintre motivele principale ale vizitei mele la Bucureşti din luna mai a fost sărbătorirea celor 50 ani de la bacalaureat.

Pregătirea a început încă de pe 15/02 şi s-a derulat pe trei continente. Pentru că, în afara foştilor colegi, încă în România, am încercat să-i regăsim pe cei dispersaţi… în lumea mare! N-a fost simplu! Mai ales cu colegele noastre, care, măritate fiind, şi-au schimbat, uneori de două sau trei ori numele, sau cu cei care le-au adaptat, în funcţie de consonanţele obişnuite ţărilor unde trăiesc azi.

Totuşi, pentru “SH 50”, cum am denumit întâlnirea celor dela “Spiru Haret”, am reuşit să dăm peste 54 colegi, dintre care mai bine de jumătate se află azi în afara  României (USA, Canada, Franţa, Germania, Elveţia, Israel, Spania, UK… ba chiar şi Australia!)

Au participat efectiv 40 colegi, unii dintre ei insoţiţi de soţii sau soţiile lor. Astfel am totalizat aproape 60 participanţi.

Desigur că o astfel de participare masivă, pentru colegi care uneori nu s-au mai întâlnit de jumătate de secol, presupunea o organizare logistică excepţională. Şi nu numai o simplă întâlnire la o masă, cu câţiva mici şi o halbă de bere!

In practică, întâlnirea a durat un week-end: în prima zi, dela orele 12 a.m. la 12 p.m., într-un complex rezidenţial din apropierea lacului Săftica, iar a doua zi, la invitaţia unuia dintre foştii noştri colegi, în casa lui de pe malul lacului Snagov. »

Această întâlnire, un moment de excepţie, ar fi putut rămâne o frumoasă amintire, fără alte consecinţe, dacă Matei Cazacu, fostul nostru coleg de şcoală, nu ne-ar fi trimis după câtăva vreme un mesaj care spunea : « Vom scrie şi noi o carte ! »

El ne propunea să descriem, fiecare după amintirile sale, cum am trăit viaţa noastră de elevi, desigur punând accentul pe anii petrecuţi la « Spiru Haret ».

La început, am fost foarte circumspect. Cum vom putea povesti atâtea aventuri, momente de bucurie şi de tristeţe, anecdote, evocări… care să intereseze chiar şi pe cei care n-au fost colegi cu noi ? Pentru că noi am decis să scriem o carte pentru marele public, nu numai pentru câţiva foşti colegi de acum jumătate de secol. Continue reading

Să ne desprindem de trecut, râzând *

Fatada MNAC - www.mnac.roAcum mai bine de un deceniu, puţin timp după căderea regimului ceauşist, vorbeam cu Mihai Oroveanu, directorul ARTEXPO, organismul care realizează expoziţiile şi participarea artistică a României la târgurile şi saloanele internaţionale, despre “capodoperele” celor “20 de ani lumină” rămase prin diferitele depozite împrăştiate peste tot prin ţară. Am aflat astfel că existau în stoc câteva mii de tablouri, obiecte, pancarte, cadouri, care preamăreau pe “Marele Conducător”. Parte din ele fuseseră expuse în Muzeul da Istorie al R.S.R., în cadrul expoziţiei a cărui titlu însuşi era un adevărat imn al cultului personalităţii: “Mărturii ale dragostei, înaltei stime şi a profundei aprecieri de care se bucură preşedintele Nicolae Ceauşescu şi tovarăşa Elena Ceauşescu, a vastelor relaţii de prietenie şi colaborare între poporul român şi popoarele altor ţări.” Altele erau îngrămădite în Palatul Mogoşoaia, care îşi pierduse funcţia muzeografică.

Când mi-am exprimat îngrijorarea privind viitorul acestor obiecte faţă de tentaţia întâlnită într’atâtea alte locuri după ce un regim dictatorial a fost răsturnat, Mihai Oroveanu m’a liniştit. “Toate obiectele sunt bine conservate şi catalogate; ele reprezintă o mărturie a unei epoci pe care generaţia viitoare nu trebuie s’o uite. Altfel, peste 20 ani tinerii se vor întreba poate dacă tot ce le povestim a existat cu adevărat.”

Continue reading