De mult, pe când eram copil, am citit o nuvelă, al cărei autor nu mi’l mai amintesc, istorisind aventurile unui muritor ajuns în rai, care se prezenta în faţa Sf. Petru pentru a intra în Impărăţia Cerurilor. Analizând cu atenţie comportarea sa în timpul vieţii pe pământ, Sf. Petru a decis că, având în vedere nenumăratele fapte bune îndeplinite, muritorul nostru merită un tratament de favoare, drept care i-a propus să’şi aleagă locul în care doreşte să’şi petreacă restul de veşnicie. Mai mult decât atât: Sf. Petru i-a acordat privilegiul de a vizita întregul Paradis, însoţit fiind de un sfânt minor, pentru ca alegerea să se facă în cunoştinţă de cauză.
Aşa se face că, vizitând toate colţurile Impărăţiei Cereşti, cei doi călători s’au trezit, la un moment dat, în secţia rezervată muzicienilor, care tocmai se aflau în „adunare generală” în jurul unei mese bogat aşternute, unde discutau despre problemele lor. Spre marea surprindere a vizitatorului neofit, în capul mesei, la locul de cinste, nu se afla nici Beethoven, nici Mozart, ci o figură total necunoscută. Când muritorul l-a întrebat pe sfântul însoţitor ce a făcut pe pământ acest personaj, i s’a răspuns că a fost cizmar într’un mic sat din Europa. Foarte mirat, vizitatorul nostru neavertizat de obiceiurile din Lumea celor Drepţi, a vrut să ştie cum se face că acest neprofesionist se află în fruntea bucatelor la masa muzicienilor. Răspunsul a venit imediat: „Aici, în rai, locuitorii nu sunt clasaţi după ce au făcut pe pământ, ci după potenţialităţile lor. Probabil că acest cizmar avea calităţile necesare pentru a crea de două ori mai bine decât Mozart sau Beethoven, însă condiţiile în care a trăit, conjuncturile epocii, poate chiar şi caracterul lui personal, l’au împiedicat să realizeze în mod concret operele pe care ar fi putut să le producă în virtutea talentului cu care era înzestrat.”