Într-o zi, pe la începutul anilor ’60, sosind acasă, tatăl meu ne-a anuntat: “L-am întâlnit pe stradă pe colonelul Spaimă. Suntem invitaţi la o cafea, duminică după masă”.
“Curios nume! Şi în plus mai e şi colonel!”, mă gândeam eu, cu mintea mea de copil. Mă asteptam să văd un fel de Moş Teacă, apretat şi colţuros, cu atitudini cazone, obişnuit să bage frica în răcani şi mulţumit să vadă soldatii tremurând în faţa lui.
Spre marea mea uimire, am dat peste un om blând, destul de mic de statură şi cu o aparenţă mai degrabă firavă, cu ochi plini de lumină, de un calm impunător şi cu o voce caldă, însoţită de un uşor accent moldovenesc. E drept că, după cum am înţeles din discuţia acelei după-amieze de vară, tatăl meu şi Costică, aşa cum l’am cunoscut în continuare, erau prieteni de aproape o jumătate de veac şi, drept să spun, nu’l prea imaginam pe tatăl meu amic cu un militar băţos.
Prietenia lor a început la Galaţi, putină vreme înaintea Primului Război Mondial. Costică era fiul dogarului Petrache Spaimă, care locuia pe malui râpei, la o aruncătură de băţ de tipografia “Moldova”, de pe Strada Mare.
“Directorul tehnic”, s’ar spune azi, de fapt sufletul şi motorul acestei imprimerii, era bunicul meu, care “fabricase” doi zurbagii, tatăl meu, Ionel, şi fratele lui geamăn, Aurel. Costică, prietenul tatălui meu, avea şi el un frate, pe care îl chema tot Ionel. În plus, tatăl lor, Petrache Spaimă, avea atelierul, bineînţeles, pe strada Dogarilor şi toată trupa de copii, care îşi dădea întâlnire în magazia prăvăliei, făcea să se ridice în aer nori de praf din rumeguşul de pe podea, când se luau la trântă.