În ultimele decenii, locuitorii României s-au obişnuit să audă zi de zi vorbindu-se despre plecarea unei rude sau a unui vecin către ţările Apusului unde s-au instalat, s-au integrat şi s-au adaptat noilor condiţii de viaţă. Dacă până în 1989 motivul principal al acestor strămutări era, mai ales, politic, în ultimii ani el a devenit preponderent economic. Nenumăraţi sunt cei care speră să reuşească o viaţă mai bună într-o ţară dezvoltată economic, punându-şi competenţele în slujba unei lumi mai organizate şi tehnologic mai dezvoltate. Însă cea mai mare parte dintre noi a uitat că acum un secol sau un secol şi jumătate fluxul competenţelor, fie ele tehnice, financiare, comerciale sau artistice, se dirijau în sens invers, dinspre vest înspre est. Pe atunci, Ţările române, în plină efervescenţă pe drumul emancipării, reprezentau, prin bogăţiile lor naturale şi prin potenţialităţile neexploatate încă, “noua frontieră” a Europei.

Aşa se face că în secolul XIX, nenumărate familii occidentale au venit în România, au adus aportul lor tehnic sau cultural şi, de multe ori, au rămas pe loc şi s-au împământenit. Mulţi sunt cei care au auzit de Anghel Saligny, constructorul podului de la Cernavoda, sau de André Lecomte du Noüy, restauratorul bisericii voievodale de la Curtea de Argeş. Mai puţini sunt cei care cunosc aventura descendenţilor lui François Cazaban, realizatorul unui număr important de lucrări publice în Moldova celei de-a doua jumătăţi a secolului XIX.

Născut în Franţa, la Carcassonne, în 1810, după ce a studiat la şcoala “des Ponts et Chaussées” din Paris, François Cazaban şi-a exersat meseria de inginer, mai întâi în Franţa şi din 1844 în Algeria unde, timp de opt ani, a executat lucrările necesare pentru alimentarea cu apă a capitalei noii colonii franceze. În 1853, François Cazaban a răspuns unei invitaţii lansate de guvernul de la Iaşi pentru realizarea serviciului telegrafic din Moldova. În continuare, el a semnat câteva contracte succesive cu autorităţile locale care l-au numit Inginer şef al Departamentului Iaşi, funcţie pe care a asumat-o între 1853 şi 1896. În cadrul acestei activităţi, inginerul francez a conceput şi dirijat lucrările drumurilor Galaţi-Bârlad sau Bacău- Roman- Tg. Frumos- Paşcani-Iaşi-Ungheni. Tot în această perioadă el a suprevegheat nenumărate proiecte de geniu civil sau arhitectură, printre care drumuri departamentale, Halele Centrale din oraşul Iaşi sau Casa Negruzzi (viitorul sediu al Poştelor şi Telegrafului din Moldova).

Continue reading →