Interviu cu Ioji Schul

În interviul dat la Radio Free Europe în 1972, cu ocazia ultimei vizite în Europa, Grigore Cugler, întrebat despre eventualii lui cititori români din Peru, unde locuia, a răspuns: „Si am un prieten, care este jumătate ungur, jumătate român. Vine şi suferă lângă mine, că eu citesc ce scriu… Şi este singurul meu auditoriu”.

De fapt, mai erau si alti români în Peru. Insă ca să poţi aprecia spiritul lui Apunake nu ajunge să întelegi limba. Trebuie să ai si o anumită formă a spiritului, cum e cazul lui Ioji Schul, ultima amiciţie literară a lui Grigore Cugler.

Ioji Schul, devenit pentru necesităţile editurii José Schul, a publicat în Aprilie 2001 la casa Jaime Camponico din Lima, volumul intitulat: „Viaje por los tortuosos caminos de la memoria” – Voiaj prin întortochiatele cărari ale memoriei.

Continue reading →

Am să vă pun o barbă
Şi’ncă una mare!
Inşiră-te frumos mărgăritare…

Profesorul nostrude matematică din liceu era un personaj original. Deşi se presupune că un profesor de matematică este interesat mai mult de partea ştiinţifică decât de cea artistică, el nu ne vorbea în clasă decât de teatru, muzică şi spectacolele la care asistase. E drept că se ducea aproape în fiecare zi la câte un spectacol. Cum locuia peste drum de Sala Palatului la Bucureşti, era primul la deschiderea Casei de bilete ori de câte ori sosea vre’un cantăreţ sau vreun teatru din Occident. Şi pe atunci, la începutul anilor ’60, au defilat la Bucureşti: Petula Clark şi Charles Aznavour, Sarita Montiel şi Roger Planchon, Jean Claude Pascal şi Domenico Modugno, ca să nu vorbim decât de unele vedete ale scenelor occidentale.

În ce priveşte corectarea tezelor noastre, gurile rele spuneau că o făcea în pauzele spectacolelor, pentru că datorită acestei intense activităţi artistice nu mai avea timp să le corijeze acasă. E drept că în orice caz nota maximă era 8, iar tot gurile rele spuneau ca teoria lui era: „10 pentru Dumnezeu, 9 pentru profesor, iar elevii…de la 8 in jos!”.

Alte zvonuri afirmau că era fiul unui vestit lăutar de pe vremuri, dar fetele lui luau cu regularitate lecţii de pian şi erau duse la toate concertele importante de muzică clasică.

Pe cele doua fete le numise Ina şi Nia (de fapt Irina şi Eugenia), idee care – spunea el – îi venise de la un prieten ale carui fete se chemau „Asta” şi „Aia”. Bineînţeles că pe atunci nu se putea vorbi de Grigore Cugler-Apunake, care era fugit în America de Sud.

Continue reading →