Doi vechi prieteni, ajunşi în al şaptelea deceniu al vieţii, deapănă amintiri la un pahar cu vin :

– Îţi aminteşti de anii ’50 ? Ce viaţă faină duceam ! Ce prieteni ! Ce distracţii ! Ce amuzamente !
– Cum poţi să spui aşa ceva ? Uiţi toate vicisitudinile perioadei staliniste ? Sutele de mii de morţi din gulaguri ? Lipsurile de toate felurile ?
– Da, e adevărat tot ce spui. Dar nouă ce ne păsa ! Eram tineri, frumoşi şi veseli, fetele ne iubeau… Numai de astea îmi aduc aminte !

“La memoria es un espejo deformante !” [2], spune Alina Diaconu, renumita scriitoare argentiniană, de origine română, într-o nuvelă care narează amintirile ei din Bucureştiul anilor ’50.

De nenumărate ori mi-a venit în minte această frază, pe când citeam cartea lui Mihai Cantuniari intitulată “Bărbatul cu cele trei morţi ale sale”. E drept că situaţia de astăzi a autorului are puţine lucruri în comun cu cea a cititorului din aceeaşi generaţie.

Fin intelectual, poet sensibil, traducător de talent recunoscut de cele mai înalte autorităţi sud-americane, Mihai Cantuniari este, practic, încarcerat în locuinţa sa de câţiva ani, datorită unei succesiuni de nenorociri familiale şi personale. În plus de toate aceste calităţi intelectuale, Mihai Cantuniari a avut curajul, în anii negri ai totalitarismului, de a refuza compromisiunile cu cei de la putere, ba chiar a şi avut curajul de a-i înfrunta, în mod subtil. Între altele, el a luat contactul cu scriitori români “ciumaţi” din Occident. Mulţumită acestei îndrăzneli, putem beneficia astăzi de o corespondenţă susţinută cu Vintilă Horia până în ultimile zile ale vieţii marelui exilat.

Continue reading →