Când eram adolescent, pe la începutul anilor ’60, îmi petreceam deseori vacanţa de vară într’un sătuleţ din munţii Carpaţi, în regiunea Vrancei. Era luna august şi sezonul de culegere al zmeurii bătea din plin. Copiii din sat treceau toată ziua cu coşuleţe împletite din nuiele, pline de zmeură coaptă, pe care le propuneau spre cumparare turiştilor bucureşteni. Din grupul nostru de tineri, o fata de vreo 16-17 ani cumpăra una-două câte un coşuleţ pe care îl golea în câteva minute. Noi râdeam de ea şi-i spuneam că ar trebui să se angajeze la fabrica din sat, unde se producea dulceaţa de zmeură şi la care ţăranii aduceau în fiecare zi sute de coşuri cu fructe coapte.

După câteva zile, prietena noastră a apărut foarte veselă, cu un surâs până la urechi şi ne-a spus : « S’a aranjat ! De mâine lucrez la triat zmeura. Nu-mi plătesc nimic, însă am dreptul să mănânc oricâtă zmeură vreau ! » În primele zile era foarte încântată. Pe urmă am văzut că entuziasmul a mai slăbit. După vreo zece zile şi-a dat demisia. Nu mai putea vedea zmeura în faţa ochilor ! În schimb în anul următor a reînceput aceeaşi operaţie, dar de data aceasta cu afine !

De câte ori auzeam vorbindu-se de celebrele curtezane din perioda cunoscută sub numele de « La Belle Epoque », îmi aduceam aminte de prietena mea care visa să consume zmeură fără limite. Şi mă tot întrebam, având în vedere consumul excesiv pe care aceste curtezane îl faceau din relaţiile cu admiratorii lor, cum mai reuşeau să savureze « gustul zmeurii ». E drept că ele nu practicau acest sport în mod gratuit, precum prietena mea cu zmeura. Dar totuşi trebuie să ajungi la un moment în care să nu mai ai chef. Şi probabil că atunci treci la… afine ! Continue reading →