„Vedi Napoli, e puoi muori!”
De nenumărate ori, înainte de a vizita pentru prima oară cetatea vezuviană, m’am întrebat ce poate fi atât de formidabil în acest oraş ca să merite să-ţi sfârşeşti viaţa după ce l-ai văzut! Cu atât mai mult cu cât este “de bon ton” printre vizitatorii Peninsulei Italiene să se plângă, de cum ai pronunţat cuvântul “Napoli”: “Vai, ce oraş murdar! Vai, ce circulaţie nebună! Vai, peste tot sunt numai hoţi!”
Poate influenţat de manieră inconştientă de aceste comentarii negative, poate şi pentru că Napoli este un oraş-poartă al călătoriei (câţi imigranţi n’au plecat de aici spre ţărmurile africane sau americane!) sau poate pentru că fascinaţia insulelor vecine era prea puternică, de vreo douăzeci de ani n’am făcut decât să traversez oraşul, ori dela gară spre port, ori viceversa, fără să mă opresc nici măcar o oră.
De data asta, însă, am decis să rămân la Napoli pentru un week-end de trei zile. Trei zile de sărbătoare (25 aprilie, Ziua naţională a Italiei), în care, în principiu, oraşul ar trebui să fie dezertat de locuitori, plecaţi la plajă, cu ocazia primului week-end estival al anului.
Eroare totală! Oraşul e plin ochi, circulaţia este şi mai dificilă, terasele restaurantelor şi cafenelelor afişează “complet”, până la două dimineaţa! E momentul ideal pentru napolitani, mai ales “teen-agers”, de a ieşi la plimbare, de a discuta pe străzi, în pieţe, pe trotuare, în grup, vorbind de cele mai multe ori în acelaşi timp, cu un prieten la faţa locului şi cu altul prin telefonul portabil (dacă n’o fi acelaşi, pentru că vecinul are şi el un “telefonino” agăţat de ureche!).
În plus, odată cu sosirea primăverii activităţile culturale se înmulţesc. Între altele, Teatrul San Carlo oferă, în cadrul manifestărilor numite «Maggio dei monumenti 2003», o serie de concerte-vizită în zilele week-end-urilor din luna mai (care începe la Napoli pe 25 aprilie!)