Amatorii de teatru din România, care frecventau sălile de spectacol în anii ’80, îşi mai amintesc de Enikö Szilágyi, o tânără actriţă de mare talent care începuse o carieră fulgurantă pe scenă şi pe ecran. Deodată, în 1989, acest nume a dispărut cu desăvârşire de pe afişe! Nu era un lucru rar în acea vreme, ci mai degrabă semnul unui alt talent care “dăduse bir cu fugiţii”.
Iată că, după douăzeci de ani, amatorii de teatru regăsesc acest nume pe afişul cafe-teatrului “La Vieille Grille”, unul dintre cele mai vechi “locuri de memorie” din peisajul parizian.
Scuarul “Puits de l’Hermite” este un exemplu tipic al nenumăratelor cartiere pariziene în care numai numele străzilor mai amintesc o istorie seculară.
Aflat la o aruncătură de băţ de strada Monge şi de cheiurile Senei, unde forfota circulaţiei nu se opreşte niciodată, un părculeţ liniştit, înconjurat pe trei laturi de imobile haussmanniene, pare că moţăie toată săptămâna în aşteptarea locuitorilor plecaţi la treburi importante în oraş. Numai cea de-a patra latură, care pare aruncată aici de bagheta magică a vreunui vrăjitor oriental, contrastează puternic cu ambianţa pariziană. Este faţada moscheii din Paris, dominată de turnul Kutubiyya care te transportă pe meleagurile marocane, de parc’ai fi la Marrakech sau la Fez. Numai că acest edificiu, construit între cele două Războaie Mondiale în omagiu adus sacrificiului trupelor nord-africane pentru apărarea Franţei în perioada marii conflagraţii europene, când au pierit regimente întregi de soldaţi veniţi din colonii, maschează o istorie mult mai veche a locului.