Am primit primul meu ceas, cadou de la bunicii mei, când aveam vreo 10 ani. Visam de multă vreme să devin posesorul unui astfel de obiect, pe atunci sinonim pentru mine cu o recunoaştere a capacităţii de a-mi organiza timpul, o formă de maturitate, deci de bărbăţie ! Numai că, încheietura mea fiind încă destul de subţire, singurul ceas care i se potrivea era un mic ceas de damă, mai degrabă o bijuterie. Ce conta ? Aveam ceasul meu, de care eram foarte mândru !
Insă, după câtăva vreme, în plină oră de geografie la liceul « Spiru Haret », profesoara noastră, care se servea de un lung baston cu care ne indica diferitele localităţi de pe o hartă, a făcut un gest neîndemânatic şi…mi-a spart ceasul. Ea s-a scuzat, dar eu am rămas fără ceas !
Eram disperat !
Drept care, părinţii mei s-au consultat şi mi-au oferit -de unde l-or fi scos ?- un adevărat ceas bărbătesc, « Doxa » plaqué or dinainte de război, cu care chiar că aveam de ce să mă mândresc. De altfel, îl am şi astăzi, merge foarte bine, dar nu mă mai servesc de el din anii ’70.