Pe când aveam vreo zece ani, la sfârşitul anilor ’50, unul dintre locurile preferate ale vacanţelor de vară era staţiunea Cheia, la poalele munţilor Ciucaş. Pe atunci, nici vorbă să ai maşină, aşa că deplasarea se făcea cu mijloacele de transport în comun. Nici asta n-ar fi fost o problemă dacă pentru a ajunge la Cheia n-ar fi trebuit să schimbi trei sau patru mijloace de locomoţie, ceea ce transforma cei cca. 140 km într-o expediţie ce dura o zi întreagă, ba, uneori, se transforma chiar într-o aventură similară expediţiilor din Himalaia.
Prima etapă era simplă şi obişnuită : luam tramvaiul de acasă până la Gara de Nord.
În acea vreme, tramvaiul electric avea două vagoane şi era condus de un „vatman” care accelera sau încetinea mersul convoiului învârtind maneta unui reostat, aflat în cele două capete ale trenului. Aşa se face că, dacă ajungea la capătul unei linii unde nu era loc de întors, wattmanul se muta în coada tramvaiului şi pleca în sens invers. Însă nu înainte de a claxona, ca să sperie puradeii şi câinii care alergau după tramvai. Numai că pe atunci claxonul nu era electric, ci un simplu clopot acţionat cu piciorul de conducătorul maşinii. De altfel, întreaga instalaţie avansa destul de încet ca să poţi sări din mers la o cotitură, cu atât mai mult cu cât uşile culisante ale tramvaiului se închideau şi deschideau cu mâna, iar urcarea se făcea utilizând o treaptă de lemn, aproape de nivelul solului. Aşa se face că la zece ani urcam şi săream din mers, bineînţeles în al doilea vagon unde taxatoarea era prea departe, prea ocupată sau prea leneşă pentru a veni să ne alunge. Drept care, timp de doi ani, am făcut aproape zilnic „blatul” între casă şi şcoală, singura mea şansă de a ajunge înainte de sunetul fatidic al clopoţelului ce anunţa începerea cursurilor.
Când ajungeam la Gara de Nord, începea a doua etapă a voiajului.