Alt reproș majoradus restaurării realizate de André Lecomte du Nouÿ este legat de demolarea complectă a chiliilor mânăstirii, care înconjurau biserica din Curtea de Argeş, şi care nu numai că a modificat spiritul tradiţional al monumentului medieval, dar l-a şi lăsat oarecum abandonat în mijlocul unei grădini demăsurate şi cam nepotrivite cu un locaş de spiritualitate ortodoxă. Iar edificiul instalat de André Lecomte du Nouÿ în spatele bisericii pentru a adăposti Palatul Episcopal, chiar dacă integrează nenumărate detalii arhitectonice culese din folclorul românesc, pare mai degrabă un decor de teatru decât o construcţie mânăstirească.

Prevăzută la origine pe data de 5 octombrie 1886, sfinţirea bisericii nu a putut avea loc decât pe 12 octombrie al aceluiaşi an din cauza ploilor torenţiale care s’au abătut asupra regiunii timp de o săptămână. Sărbătorirea a durat trei zile şi s’a bucurat nu numai de participarea autorităţilor politice şi religioase, ba chiar şi de o enormă asistenţă populară, în ciuda dificultăţilor de deplasare ale epocii.

Inaugurarea oficială a fost de altfel nu numai un mare moment de glorie pentru regele Carol I şi pentru monarhie, dar chiar şi pentru arhitectul care realizase restaurarea monumentului. Regina Elisabeta a executat, pentru această ocazie, legătura în piele a unui superb manuscris care cuprinde Evangheliile patimilor Domnului, „împodobit cu viniete, chipuri şi desene florale”, expus până astăzi în interiorul bisericii sub un baldachin decorat în spiritul artistic al secolului XIX.

Iată cum descrie regina Elisabeta într’o scrisoare datată 20 noiembrie 1886, adresată prinţesei Elena Bibescu care se găsea la Amsterdam, acea zi de neuitat, precum şi comentariile ei privind opera realizată de André Lecomte du Nouÿ la Curtea de Argeş:

Continue reading →

Pe la începutul anilor ’60, când am auzit pentru prima oară celebra frază pronunţată de preşedintele american John Kennedy în faţa „zidului ruşinii” care tăia în mod brutal un oraş în două zone antagoniste, mi s’a părut că era o afirmaţie ridicolă. Cum putea afirma un preşedinte al Statelor Unite, născut şi educat pe „Noul Continent”, atât de departe de preocupările “Lumii Vechi”: „Ich bin ein Berliner!”.

Dincolo de aspectul propagandistic sau impactant al frazei, înţelegeam cu greu că cineva se poate regăsi în osmoză cu preocupările, gusturile, tradiţiile, obiceiurile unei regiuni în care a fost paraşutat din întâmplare.

Ani de zile mai târziu, am aflat că nenumărate personalităţi de-a lungul istoriei au asimilat elementele unei lumi străine celei în care au fost crescuţi, până la integrarea ei totală sau chiar abandonul fizic voluntar al meleagurilor de obârşie. Este cazul unui Gauguin, în secolul XIX, sau al lui Paul-Emile Victor, în secolul XX.

Alte personaje şi-au imaginat că pot aduce lumea la care visau în bagajele lor şi au încercat s’o recreeze la ei acasă. Aşa era, de exemplu, Pierre Loti, care în plus de reconstituirea ambianţei stambuliote în casa lui din vestul Franţei, a instalat acolo chiar şi piatra funerară a iubitei, înmormântată la Constantinopol.

Continue reading →